Poesis Internaţional 3

De citit, o puteţi citi aici

Nu-i aşa că-i o revistă bună? :)

Read more...

Vicleim

Redau mai jos, fără explicaţii inutile, o postare de acum un an de pe blogul "O carte într-o frază".
Să zicem doar că ar fi cartea mea poştală pentru voi, cu urările de "sărbători fericite!" înscrise în filigran.

Memoria mea îmi deapănă deseori o poveste, pe care o pretinde auzită acum mai bine de zece ani de la Mircea Ivănescu. Aşadar, cu vocea subtonală şi uşor tremurată a poetului, îmi spune că în '68, după apariţia volumului de debut, Mircea Ivănescu şi-ar fi invitat prietenii la el acasă, la un sympozion. Printre prieteni, Matei Călinescu, Nichita Stănescu şi doamna Stela, pe care M.I. o curta după ritualul trubaduresc ortodox, deocamdată fără rezultate notabile. Apa minerală terminându-se, poetul-gazdă a coborât să mai cumpere câteva sticle. În absenţa lui, Nichita i-ar fi spus Stelei: "Ştii tu ce poet mare e Mircea?". Şi, ca s-o convingă, a deschis volumul de Versuri şi i-a citit, aşa cum ştia el şi numai el să citească, poemul vicleim. Când M.I. a revenit cu lichidele, doamna Stela era deja convinsă că e doamna Stela Ivănescu.
Nu ştiu cât credit să dau memoriei mele, etilizate masiv pe atunci, convalescentă acum. Aş putea, ce-i drept, jura că povestea e autentică, însă jurămintele mele nu pot avea cine ştie ce preţ la nici o bursă. Însă vă transcriu mai jos, în chip de colind, poemul vicleim, dorindu-vă ca, măcar o dată în viaţă, atunci când contează mai mult şi mai mult, poezia să fie la fel de regeşte de generoasă cu dumneavoastră. Sau muzica, sau pictura, sau orice fel de artă. Sau, în fine, ceva sau cineva să fie generos ca un rege atunci când e cel mai mult nevoie. Cine, pe-un astfel de ceas, n-ar da viaţa lui toată?

Aşadar, Mircea Ivănescu, vicleim

să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei
atât de indiferentă încât nici nu credem
că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,
pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori
am vorbit cu intenţie - şi când ea le va ridica încet
să-şi acopere ochii - să creadă deodată
că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt
peste ea - să i se pară că aude cum îi cântăm noi -
dar nu ne mai recunoaşte vocea.

- mergem prin zăpadă către stea
cu întreită urmă,
gândurile noastre către ea
se fac pân' la urmă

o baladă despre aşteptarea
lângă drumul nins,
ascunşi printre pomii spulberaţi cu marea
pală a vântului unde s-a prins

printre ramuri cu lucire dură
câte o privire unde se răstoarnă
chipul ei, acum cu o impură
aură. şi pânda noastră toarnă

vreme îngheţată peste noi,
şi ne-nchide într-un cub de gheaţă,
şi făptura ei răsfrântă, noi
să ne închipuim cum se răsfaţă

în prea strâmbe jocuri, şi apoi
gheaţa să se aburească,
noi să mergem mai departe, goi
de orice firească

şi duioasă închipuire despre ea.
urma noastră întreită
să se spargă în zăpadă. abea
când o va acoperi, putridă,

neaua lent topindu-se - şi ea
ne va fi uitat de mult,
noi vom şti că pentru-o clipă ea
se va fi schimbat ocult

în colindul nostru îngheţat,
sub fereastra stinsă,
pentru umbra ei-ncercănat
contur, pe fereastra ninsă.

pe urmă ar trebui să se audă vocea lui irod
ţipând ascuţit: stratioate!
(cum o auzeam în copilărie, uimit, neştiind
ce înseamnă) şi vocea soldatului în zale, crispat
răspunzând: poruncă, prea înalte împărate.
dar vorbe din acestea nu mai au înţeles acum.

Read more...

Douămiişti din toate ţările, uniţi-vă!

M-am gândit că n-ar strica să listez aici numele câtorva poeţi tineri remarcabili de care am aflat în ieşirile de anul ăsta din Suedia, Bulgaria şi Turcia.
Luând-o din Septentrion înspre Balcani, aş zice că douămiistul suedez (hehe, ce bine sună :) ) cel mai aproape de inima mea e Johannes Anyuru. Şi mai trebuie amintiţi imediat Viktor Johansson (îl găsiţi tradus de Gabi Eftimie aici) şi Malte Persson (prezentat şi tradus de Claudiu Komartin aici).
În Bulgaria, poetul tânăr care mi-a plăcut cel mai mult a fost Ivan Hristov (prezentat şi tradus de Claudiu aici). Bună, de asemenea, e şi Kamelia Spassova. Iar optzecistul bulgar (şi asta sună promiţător, nu?) despre care lumea vorbeşte acolo cu respectul cu care vorbim noi despre Cărtărescu e Rumen Leonidov. Însă cel mai bun poet cunoscut de mine în Bulgaria a fost grecul Vassilis Amanatidis. Absolut minunat, zău. Nu vreau s-o uit nici pe slovena Stanka Hrastelj, cu poemele ei tandre şi atroce despre zilele de spital ale tatălui ei. (Cancer, bineînţeles.)
Poetul turc pe care nu ezit să-l aşez lângă Amanatidis e Gokcenur C. (Câteva poeme traduse tot de Claudiu Komartin, în numărul ăsta din Poesis Internaţional, la paginile 89-90.) Buni sunt şi Efe Duyan (poate chiar la fel de bun ca Gokcenur), şi Yaprak Oz (amândoi sunt de găsit tot în Poesis Internaţional). Alt poet foarte bun cunoscut la Istanbul e israelianul (născut în Sankt Petersburg) Alex Epstein. Bun, de asemenea, sârbul Milan Dobricic.
Mai sunt, bineînţeles, şi alţii. Dacă îmi amintesc vreun nume important pe care l-am uitat acum, o să revin. S-au adunat însă deja vreo zece-cincisprezece poeţi tineri buni şi foarte buni care mă fac să cred că diagnosticul privind moartea poeziei (susţinut cu atâta pasiune şi de oameni inteligenţi, cum e cazul criticului Ion Simuţ, bunăoară) e uşor exagerat :)

Read more...

Istanbul. Flashuri

Pescăruşii croşetând traiectorii baroce în jurul minaretelor Moscheii Albastre (seara, când pescăruşii păreau lilieci giganţi, imaginea era un trailer dintr-un Lord of the Rings oriental).
Privirea de o blândeţe meivănesciană a minunatului poet turc Gokcenur C.
Privirea de o inteligenţă ascuţită, dar paşnică, precum un iatagan în teacă, a celuilalt poet turc exemplar, Efe Duyan.
Negustorii de lângă Aya Sophia, supărându-se că nu le dai 45 de lire pentru un şal pe care-l negociaseşi de la 15 la 10 .
Ceainăria cu narghilele, unde turci deghizaţi în costume occidentale se înghesuie pe bănci înguste de lemn negeluit ca să poată trage fumul dulceag din viscerele colorate.
Drumul spre Taksim, cu faţadele somptuoase contrapunctate de sforile cu haine întinse între ferestrele caselor de pe străzile laterale.
Uriaşa piaţă centrală din Taksim, pe care o ştiam din imaginile cu fanii turci celebrând victoriile din Champions League, ca acum să aflu că acest loc al bucuriei e de fapt Tien An Men-ul lor, locul în care revoltele populare erau înecate în propriul lor sânge de regimurile militare.
British Council-ul, unde urma să citim noi, dacă suicide bomberul kurd nu s-ar fi aruncat cu o jumate de oră mai devreme peste cei doi poliţişti, rănindu-i pe ei şi alţi şapte oameni.
Recepţionerul oprindu-mă noaptea şi cerându-mi poeme de-ale mele în turcă; maniera pasionată în care vorbea despre poezie şi despre poeţi în germană, îmi era greu să-l urmăresc, dar ştiam că doar printr-un miracol aş putea găsi la noi un om fără studii care să iubească într-atât poezia; apoi mi-am amintit de sudorul Ilie, prietenul meu care mi-a pus în braţe "Nostalgia", "Levantul", pe Ioan Es. Pop şi pe Cristian Popescu, m-am liniştit şi am început să înţeleg limpede germana.
Bazilica subterană construită la 532 de Iustinian, mai năucitoare chiar decât Aya Sophia, varianta ei în imaginarul nocturn, de fapt.
Plimbarea cu Gokce şi cu Efe pe strada Iktilal, a Libertăţii adică; intrarea, la invitaţia lor, în biserica St. George; lumânările cumpărate de ei pentru toţi trei şi aprinse atât de firesc, încât nu m-ar fi mirat să-şi facă şi cruce.
Ceaiul băut cu ei doi pe aceeaşi stradă; "Sebastian în vis" scos de ei din geantă, cererea lor de a traduce pe loc în engleză începutul, traducerea în turcă făcută tot pe loc; cuvântul-refren bebelak.
Palatul Cirragan, pe malul Bosforului, unde s-a deschis Festivalul de Literatură; în 1876, sultanul Murat al V-lea a fost arestat de generali, declarat nebun şi condamant să nu iasă din palat până la sfârşitul vieţii; a mai trăit vreo treizeci de ani în colivia asta aurită, cu tot haremul (şi cu soacrele haremului?).
Piaţa de peşte din Kadikoy, de pe ţărmul asiatic, cu turci urlând prietenos din rărunchi şi stropind cu apă peştii; apa aburind peste peşti ca un surogat de mare.
Poemul lui Gokce despre dragoste.
Sala de mese a hotelului, la ultimul etaj, cu glasvandul dând înspre marea luminoasă, senină şi dură ca poemul lui Gokce despre dragoste.
Istanbulul, lucind ca un jărăgai cu 20 de milioane de vreascuri sub geamul oval al avionului.

Read more...

Două poeme

...din "Amintiri pentru tatăl meu", pe post de trailer. :)

Sfoara de rafie

Dacă ar fi să se întâmple azi,

nu m-ai recunoaşte. Au trecut 13 ani

de la numărul tău cu sfoara de rafie,

şi în 13 ani de bătut capul cu trucul tău

m-am îngrăşat 20 de kilograme.

Port barbă, peste inimă mi-a crescut păr

des ca iarba de pe mormântul tău.

Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam,

dacă ar sări lespezile de pe morminte

şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată,

ca popcornul pocnind afară din cratiţă,

cu carne albă şi pufoasă pe oasele înnegrite

ca bobul de porumb prăjit, şi aţi veni fiecare

să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte.

Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte

de la naştere părintele. O să te iau de mână

şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă,

în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.

Buru buru

Mi-e teamă că, ajunşi acolo, n-o să ştiu

să mă port cu tine. Asta în ipoteza în care

Marele Disciplinator o să ordone îngerilor-plasatori

să ne conducă în aceeaşi colonie. Sau, înainte de toate,

în ipoteza că o să ordone să fim preluaţi

de îngeri-plasatori, şi nu de cealaltă echipă.

Destul cu ipotezele. Mi-e teamă că n-o să ştiu

să-ţi vorbesc iar – atunci aveam 19 ani,

acum suntem aproape de-o vârstă.

Ori poate o să fiu mai bătrân decât tine,

cu apucăturile unei mame între două vârste,

gata să te înfund cu mâncare

şi să-ţi fac buru buru la buze

dacă mi se pare că eşti supărat.

Ah, tati – când mă gândesc la noi doi acolo,

îmi trece prin inimă ceva ca un câine

traversând, cu ochii strânşi

până la lacrimi, o autostradă.

Read more...

Glorious Bastards

Cei mai buni dintre cei răi. Top 22 (all times)

zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice 'villain' care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.
Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.
Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.


Tlön Society


Moxica & The Horse


atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l'am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l'am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr'un fel, acelasi lucru minunat.

youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nClb_gcFpiU&feature=related


***

Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.


***

Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi... Nicolae Ceaușescu - o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain's ass!




***

Bughi mambo rag

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din "Parisul Vesel" ("Gay Purr-ee"), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent "Parisul vesel" si filmul nu-s pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva...




***

Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?


***

Utopia balcanica


mistretul lui St Aug Doinas


nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.





***

Claude


Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de 'fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions' poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.
Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: 'He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother's wrist. She's elderly, and uses her wrist a lot.'

(Zelig, Woody Allen, 1983)


***

Anda


Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte - ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul - n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.





***

Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e "the zig-zag man” si datorita acestei "constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].




***

Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n'am inteles prea bine in ce fel.

***

Capricornk13


My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
 Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând... aș spune că nothing else matters.

***

Dragos C.


aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.




***

Dreaming Jewel


Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.
Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.
Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***

Bola de Nieve


Jack Nicholson - Daryl Van Horne ("Vrajitoarele din Eastwick")
E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.

youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NZ2IRuCe1NQ

***

Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile "nu au chip şi nume", ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e "ticălosul perfect": omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***

Khronos

Amon Goeth: shoot her.
 Reiter: Herr Kommandant! i'm only trying to do my job! Amon Goeth: ja, i'm doing mine.
unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.


***

Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare :)

***

Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!


***

Zamoca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de "creative destruction" este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***

Joker

Nurse Ratched. nu mi'a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a'i pastra constiinta de sine. a'l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?




***

Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca... (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, ...celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică... sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?
Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

Read more...

Amintiri pentru tatăl meu

A ieşit zilele astea "Amintiri pentru tatăl meu", la Vinea.

Coperta e de Ana Alfianu.

Ca să se înţeleagă ce-i cu cartea asta, îi reproduc mai jos epigraful, în-loc-de-cuvântul-înainte:

"Ca orice kaddish, nici acesta nu e unul nou. Nu numai pentru că moartea celor dragi e cel dintâi lucru despre care a ţinut literatura, prin gura lui Ghilgameş, să ne vorbească; ci şi pentru că primele lui două părţi, însumând ceva mai mult de jumătate din poemele care-i compun tripticul, au fost deja publicate în două cărţi anterioare, Biographia litteraria şi Monstrul fericit.

De asemenea, ca orice kaddish, nici acesta nu e unul vechi. Fireşte, nu numai pentru argumentul statistic că aproape jumătate din poemele lui sunt noi; ci pentru că moartea celor dragi nu se învecheşte niciodată. Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai. Ea e pururi cu tine, în tine, lucrează neîncetat, ca rugăciunea celui bun şi zbaterea celui rău, încât ajunge să ţi se pară că-i acolo încă dinainte ca cel drag să moară şi va fi acolo până la sfârşit, când vei ajunge şi tu la articolul acela. Şi când, poate, moartea celui drag în sfârşit va muri.

Se înţelege, aşadar, că pentru mine întrebarea dacă-i o carte veche sau nouă nu are rost. În cartea aceasta, moartea unui om drag se străduieşte să moară. Atât contează: numai această zbatere a ei care, ca şi adevărul, continuă neîntrerupt, fără să-şi ia răgaz nici măcar cât ai sări în gol de pe scăunel."

Read more...

Lansarea de sâmbăta viitoare

...se va întâmpla de la ora 14, la standul editurii Tracus Arte.
Vor vorbi despre "Sebastian în vis" Adela Greceanu şi Claudiu Komartin.

Read more...

Lectura de sâmbăta viitoare

Iată mailul primit de la Cosmin Perţa (poetul e, cum se ştie, redactor-şef la Tracus Arte).
Îl reproduc aşa cum l-am primit, cu tot cu citatul final din H., trimis spre meditaţie cam în aceeaşi manieră în care îşi trimiteau scolasticii în epistolele lor excerpte din Sfinţii Părinţi. (E, aşadar, un mail aproape medieval & aproape olograf!)
Prin urmare, scrie Cosmin:

Sambata, 20 nov, de la ora 17.00, in groapa La Muzeu vor citi Ana Dragu, Dan Coman, Florin Partene, Vasile Leac si Radu Vancu. Muzica de Mircea Tiberian. Sumare, inexacte si pe alocuri deplasate prezentari de Cosmin Perta.

 

"Entuziasmul are mai multe grade. Incepand de la veselie, care ocupa cea mai joasa pozitie, si pana la entuziasmul comandantului de osti, care in toiul luptei mentine vie flacara geniului prin cumpatarea sa, exista o scara graduala nesfarsita. Urcarea si coborarea de-a lungul acesteia este chemarea si desfatarea poetului". Holderlin :)

Read more...

Lectură & lansare

După câte se pare, sâmbăta viitoare, în zi de târg aşadar, o să aibă loc şi o lectură, alături de minunaţii bistriţeni, şi o lansare a lui "Sebastian în vis". La Bucureşti, fireşte.
De îndată ce o să aflu paraphernaliile chestiunii, o să le consemnez aici.

Read more...

Istanbul

Plec la noapte spre Bucureşti, şi de acolo la Istanbul - unde Word Expressul are încă o staţie (la care voi coborî împreună cu prozatorul Augustin Cupşa).
Aşa că voi lipsi de pe blog vreo săptămână.
Câtă vreme mă voi otomaniza la Târgul de Carte de acolo, vă las spre recitire poemul ăsta, unul dintre poemele-fetiş ale sezonului de toamnă:

de parcă pentru asta am fi inventat dragostea

 

pentru Cristi

am crezut că a nu-ţi mai simţi corpul e primul pas
în singurătate
la marginea ploii
pe un prag peste care
contururile tremurau se dizolvau lent
broboane pe suprafaţa unui zid văruit în grabă

ei nu ştiu nimic despre noi dar
nici eu nu mai ştiu nimic despre noi
sub masca aceasta
nefericirea mea caută pretexte
indiferenţa mea caută pretexte
dorinţa mea de a mă distruge caută noi şi noi pretexte
faţa mea e o coajă de pâine uscată
inima – un boţ de carne căruia
îi încredinţez tot ce aş mai putea ocroti

"nu ai dreptul să fii tu cel care suferă",
a rostit unul dintre noi în încăperea străină –
de parcă pentru asta am fi inventat dragostea
acest travesti stângaci
al dorinţei noastre de a muri.

Read more...

"Am să te sufoc, dragă oraş". Poeţi tineri din Sibiu

E coperta unei antologii scoasă zilele astea de revista Transilvania (mă rog, de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, asta-i denumirea oficială) şi editura InfoArt Media, ambele din Sibiu.
Iar respectivii poeţi tineri din Sibiu sunt Rita Chirian (a ei e jumătatea de vers care a dat titlul antologiei: "Am să te sufoc, dragă oraş"), Mihai Curtean, Dan Herciu, Daniela Popa şi Radu Vancu. Prefaţaţi de Dragoş Varga.
E o treabă bună, credeţi-mă. :)

L.E. O să fie lansată marţi, de la ora 18, la Habitus, în Piaţa Mică, împreună cu numerele cele mai recente ale revistei.

Read more...

Breaking news

Tânăr poet român, plagiator al lui Georg Trakl, promovat fără ruşine! Detalii aici!

Read more...

Sebastian în vis...

...a ajuns acasă, de la maternitatea "Tracus Arte".
E mai subţirel decât îmi închipuiam, dar cel puţin pare cuminte, nu cred că mă va (mai) trezi noaptea.
Uitasem ce bine e să fii lăuz!

Read more...

Răspuns lui O. Nimigean

(A se vedea comentariul lui Ovidiu la postarea privind propoziţiile Hertei Müller despre Mitläuferi şi "aranjaţi".)


Dragă Ovidiu, să luăm lucrurile pe rând.

1) Câtă lipsă de rigiditate, câtă concesie, câtă nuanţă vezi într-o afirmaţie după care cei sensibili şi inteligenţi au plecat primii? Şi că toţi cei rămaşi "s-au aranjat"? Cum s-a aranjat Mircea Ivănescu? Dar Dimov? Dar Gellu Naum (ştiu, ştiu, versurile lui "pe linie" din anii aceia oribili, dar însă totuşi...) Mărturisesc că a nu face nici un distinguo între "aranjarea" acestora şi aceea a intelectualilor oficiali nu mi se pare chiar o probă de supleţe.

2) Poate că n-am fost suficient de clar: înţelegeam prin relativism tocmai această punere de-a valma a tuturor în categoria aranjaţilor, aşa încât cei amintiţi mai sus devin la fel de culpabili precum alde Barbu, Vadim, Păunescu etc., iar aceştia, convers, la fel de onorabili precum ceilalţi.

3) Nu înţeleg mecanismul prin care absenţa civică devine sinonimă cu laşitatea. Nu vreau să personalizez aici în nici un fel discuţia, ţi-aş putea însă răspunde că, dacă nici Manolescu, nici Liiceanu nu s-au "enervat" la arestarea lui Goma, nici Herta Müller n-a făcut-o. (Avea 24-25 de ani, putea s-o facă.) Însă, repet, nu vreau să dau exemple personale, pentru că intrăm iar într-o zonă a logicii resentimentului pe care vreau s-o evit. Însă îi poţi reproşa cuiva c-a fost porc, nu că n-a fost erou sau martir. Absenţa martirajului nu înseamnă laşitate. Cel mult comoditate, deşi nici măcar a publica literatură adevărată nu era atunci un lucru tocmai comod.

4) În ce priveşte perioada post-89, sunt total de acord cu tine: dacă pentru ce faci în dictatură poţi avea scuză, pentru ce faci în libertate nu mai ai. (Iar gestul lui Liiceanu privitor la topirea "Culorii curcubeului" e descalificant.)

5) O observaţie finală pentru, zic eu, nefericitul termen de Mitläufer: spre ce ţintă comună aleargă împreună, umăr la umăr, "Mitläuferul tipic" Mircea Ivănescu cu, să zicem, Eugen Barbu sau cu Iulian Vlad? Când creezi un termen care pune laolaltă oameni pe care totul îi desparte, nu pot să nu fiu cel puţin sceptic. Nu în privinţa bunelor intenţii ale Hertei Müller, ci în privinţa justeţii urmăririi acestora. Sunt convins, am mai spus-o, că urmaşii lui Eugen Barbu şi Iulian Vlad îşi freacă mâinile de bucurie, spunând: "Încaieră-i, drace!". Într-un fel, Herta Müller le face jocul, învrăjbind dizidenţii cu rezistenţii şi scoţând din calcul pe cei care erau cu adevărat servitorii sistemului. Ţi s-ar părea corect să consider că, întrucât le serveşte fără să vrea interesele, e şi ea un soi de Mitläufer? Nici mie. Dar la fel de incorect mi se pare să crezi că Mircea Ivănescu e un "Mitläufer tipic", angajat întro cursă comună cu orice aparatcik sau colaborator de nădejde al Securităţii.

6) În fine, la fel de nedrept mi se pare să-l acuzi (nu în discuţia de la Ateneu, într-un interviu preliminar) pe Mircea Cărtărescu că e reprezentantul intelectualităţii nonreactive faţă de comunism din România. Nu pun la socoteală gradul de subversivitate al textelor lui din anii '80, care, fără a fi direct protestatare, i-au asigurat totuşi o consistentă reacţie în "Săptămâna". Ci vreau să remarc că e o acuză oarecum similară celei privitoare la lipsa de reacţie a lui Hrabal faţă de comunismul ceh. Nu toţi oamenii se iau de gât cu diavolul, unii găsesc mai eficient să-l ignore. A-i numi colaboratori ai diavolului, Mitläuferi ai lui, pe aceştia din urmă e cel puţin bizar.

7) Aşa, ca o coda: sunt convins că, dacă nu Liiceanu ar fi fost partenerul acestui "totuşi dialog", cum i-ai spus, nu s-ar fi înfierbântat aşa de tare lumea. Într-adevăr, el trebuia să poarte dialogul acela strict în calitate de editor al ei, în momentul în care a deschis dicuţia despre rezistenţi vs. dizidenţi, s-a pus într-o situaţie falsă. Dar nici nu mi se pare cuşer ca, de dragul de a-l înjura pe Liiceanu, să-i dăm necondiţionat dreptate Hertei Müller.

În fine, ce mă întristează e că această querellă dintre anticomunista Herta Müller şi anticomunistul Mircea Cărtărescu e mană cerească pentru (neo)comuniştii de toate vârstele. Cu cearta aceasta, ei, într-adevăr, s-au aranjat.

Cu drag,
al tău,
Radu

Read more...

Discuţia dintre Herta Müller şi Gabriel Liiceanu

O puteţi găsi aici.

Read more...

Herta Müller. A scrie liber, a trăi liber

După cum era de aşteptat, întâlnirea cu Herta Müller de la Ateneu face să curgă multe valuri de cerneală, aprobatoare sau din contră.
Aş observa doar că maximalismul etic are drept consecinţă paradoxală cel mai căldicel relativism: dacă toţi "s-au aranjat", ca să folosesc expresia Hertei Müller, dacă cei care au scris cărţi curate tăcând sunt culpabili alături de cei care au servit cu scrisul şi cu fapta cauza răului, atunci consecinţa e inocentarea generală. Pentru că a spune că victimele sunt la fel de vinovate precum călăii e, prin conversiune, totuna cu a considera călăii la fel de inocenţi ca şi victimele.
Mircea Ivănescu mi-a spus cândva că idealul lui era să scrie poezie ca şi când ar fi trăit într-o ţară liberă. Am înţeles atunci că această năzuinţă aparent noncombativă e poate mai dură decât o declaraţie directă de război - pentru că, în vreme ce lupta cu imperiul răului îi admite existenţa, ignorarea lui dispreţuitoare îl anihilează pe termen lung cu totul. Recitind textele lui Mircea Ivănescu şi ale altor câtorva, nu puţini, poeţi captivi în acele vremuri, trăiesc aceeaşi jubilaţie pe care o încerc citind textele lui Goma sau ale lui Steinhardt: în fond, în ciuda atrocităţii istoriei, oamenii aceia au fost liberi. Corpul lor puternic a respins celulele istoriei cancerigene, aşa încât răul nu i-a maculat.
A scrie liber în cele mai puţin libere vremuri - dezideratul acesta admirabil a ajuns pentru mine un veritabil criteriu operant, întemeiat pe convingerea că, atunci când scrisul cuiva îmi dă senzaţia libertăţii, omul acela a fost pur şi simplu liber. Libertatea nu se poate mima, nici în viaţă, nici în scris. Iar unii dintre cei care au scris tăcând, chiar dacă au admis să-şi înregistreze maşina de scris la miliţie, se dovedesc la fel de liberi ca aceia, într-adevăr dureros de puţini, care au vorbit de-a dreptul. 
Nu fac diferenţă între a scrie liber şi a trăi liber; iată de ce pot admite ca profesori de etică cu egale drepturi şi pe Paul Goma, şi pe Mircea Ivănescu. 

Read more...

Nicu Vladimir

Orizont-ul din septembrie are câteva pagini admirabile despre de asemenea admirabilul Nicu Vladimir, unul dintre cei mai buni folkişti români, mort nedrept de devreme şi nemeritat de puţin cunoscut. (A înţeles, ca puţini alţii, că "Flacăra" era un instrument de dezamorsare a undergroundului autentic, şi a refuzat să facă jocul. Cu preţul cunoscut.)
Pentru că înregistrările cu el sunt rarisime, daţi fuga şi vedeţi-l aici.

Read more...

Sebastian în vis

Coperta e de Tudor Jebeleanu, cartea apare cam într-o săptămână.
La Tracus Arte, după cum se vede, în colecţia "Neo" coordonată de Alexandru Muşina.

Read more...

Sofia Poetica

Mai liniştită decât Bucureştiul, având ceva din lentoarea oblomoviană cu care atât oamenii, cât şi maşinile aleg să se mişte prin Iaşi, plină de verdeaţă ca un oraş ostentativ ecologist, Sofia mi-a plăcut din prima. E o capitală user friendly, care nu ţine adică să-ţi amintească întruna că e capitală - nu veţi găsi, spre exemplu, mai mult de trei-patru clădiri cu adevărat monumentale, ba, la rigoare, aş spune că realmente monumentală e doar Catedrala Aleksandr Nevski, singura clădire care ţine să-ţi scurticircuiteze setarea la scară umană a sistemului de proporţii (căci monumentalul pur e musai inuman). În rest, multe case din interbelic şi antebelic, cu iederă sau fără, cu puzderii de statui veghind lângă scară sau în grădină, bulevarde largi cu nume de poeţi, ca de paregzamplu Hristo Botev, Schillerul bulgar, sau Iavorov, simbolistul lor eminent, căsătorit pe la începutul secolului trecut cu fata prim-ministrului - chestiune care i-a purtat ghinion, căci, suicidară fiind ea, primul-ministru i-a pus lui în cârcă culpa morală, încât a ajuns şi el suicidar (abia a doua încercare reuşindu-i definitiv).
Îmi dau seama că sună prea frumos ca să fie verosimil, aşa m-a asigurat şi tânărul şi excelentul poet Ivan Hristov, ghidul nostru prin zonele astea din Sofia. Prima zi, o sâmbătă, fiind fără recital, ne-a plimbat pe unde a vrut pe mine şi pe poeta otomană Yaprak Oz, iar când ne-a văzut entuziasmul s-a grăbit să ne tempereze, certificându-ne că a ales doar crema cremei. (Aşa că am tras o plimbare lungă singur a doua zi dimineaţa, dar tot n-am reuşit să-mi schimb impresia). Ivan şi Yaprak mi-au făcut bucuria să-mi vorbească la superlativ despre poeţii români tineri pe care-i cunoşteau, lucru de altfel de aşteptat, dat fiind că era vorba de Adela Greceanu şi Claudiu Komartin. Yaprak în turcă înseamnă frunză - toţi turcii ar avea, pe lângă numele din Coran, şi unul de elecţiune, să-i zic aşa, un substantiv comun sau un adjectiv, oarecum totemice. Pisica lui Yaprak, de pildă, se cheamă Lukum - care înseamnă rahat. Iar rahat, în turceşte, înseamnă stare de bine. Cred că nu mai e nevoie să explic conversia semantică. :P
Sâmbătă seara a ajuns poeta slovenă Stanka Hrastelj, iar duminică dimineaţa grecul Vassilis Amanatidis, care mi-a plăcut grozav. Cu ei trei am avut două lecturi. Cea de duminică seara s-a ţinut în parcul central din Sofia, şi a fost de fapt un mini-Woodstock, cu două-trei sute de oameni şezând pe iarbă cu orele şi ascultându-ne pe noi, apoi pe cei vreo douăzeci şi ceva de poeţi bulgari şi o trupă bulgărească de rock care m-a cam plictisit, solistul era un fel de Horia Brenciu mai scund şi mai gras, iar muzică era şi ea scundă şi supraponderală. Mi s-a strâns stomacul gândindu-mă că acasă n-o să văd curând aşa ceva (mini-Woodstockul, nu pe Horia Brenciu). Numai festivalul de la Bistriţa lui Marin Mălaicu şi Gavril Ţărmure e cam din aceeaşi ligă. Luni seara am citit pe o scenă mai mică, în grădina din faţa Centrului Naţional al Culturii, a fost ceva mai mignon, aducea cu festivalurile de acasă. Stomacul tot strâns mi-a rămas.
Să nu uit: festivalul se numeşte Sofia Poetica, e, cum ziceam, parte din proiectul Word Express, organizat de Literature across Frontiers în ţări din Europa de Sud-Est. La sfârşitul lui octombrie Word Expressul mă va duce la Istanbul.
Să nu uit, de asemenea, să mulţumesc SNCFR-ului pentru minunatul drum de 26 de ore, dintre care 12 între Bucureşti şi Sibiu: pe lângă cele 8 prevăzute (da, 8 ore pentru mai puţin de 300 de km), am mai avut o întârziere de 4 ore şi ceva. (Se repară vreo 50 de km de linie între Comarnic şi Predeal. Da, ăia 50 de km i-am făcut în patru ore şi ceva.) De, ca de la Express la mocăniţă... :)

Read more...

Voyages, voyages...

M-am făcut leneş, n-am mai scris aici nimic de o veşnicie. Am umblat cu Cami prin munţi (Apuseni şi Făgăraşi), am fost la concerte rock (Iron Maiden şi Serj Tankian, fostul solist al celor de la System of A Down, practic cel mai mişto concert la care am fost eu vreodată), am terminat de scris două lucruri pe care ţineam musai să le termin, am văzut din nou Bistriţa, Clujul, Târgu Mureşul cu marii mei prieteni cu tot, ce mai, mi-am făcut de cap.
Iar la noapte plec la Sofia, nu cu Orient Expressul, ci cu Word Expressul, care nu-i un tren, ci un festival de poezie despre care Claudiu Komartin mi-a vorbit exclusiv în superlative.
Ba mai mult, ca să fie totul îngrijorător de frumos, "Dilema veche" a ales unul dintre poemele citite de mine la Bistriţa pentru rubrica poemului săptămânal. Le mulţumesc frumos şi mă duc să sar într-un picior.

Read more...

George Steiner, despre supravieţuirea prin limbaj

Sunt în prefaţa celei de-a doua ediţii, din '92, necirculată la noi, şi în postfaţă nişte pasaje pe care le redau mai jos. E în ele, dincolo de idee, o pasiune pentru ficţiune pe care extrem de rar o găsesc în textele teoreticienilor şi chiar ale criticilor autohtoni.
(45 de secunde - atât i-a luat noii redactoriţe-şefe de la New Yorker, Tina Brown, conversaţia telefonică prin care l-a anunţat pe Steiner că renunţă la serviciile lui după 33 de ani de colaborare. Am aflat asta de pe blogul lui Pierre Assouline. Asta da capodoperă perlocuţionară!)

Din prefaţă:
"After Babel argues that it is the constructive powers of language to conceptualize the world which have been crucial to man's survival in the face of ineluctable biological constraints, this is to say in the face of death. It is the miraculous - I do not retract the term - capacity of grammars to generate counter-factuals, 'if'-propositions and, above all, future tenses, which have empowered our species to hope, to reach far beyond the extinction of the individual. We endure, we endure creatively due to our imperative ability to say 'No' to reality, to build fictions of alterity, of dreamt or willed or awaited 'otherness' for our consciousness to inhabit. It is in this precise sense that the utopian an the messianic are figures of syntax".

Şi din postfaţă:
"I believe that the communication of information, of ostensive and verifiable 'facts', constitutes only one part, and perhaps a secondary part, of human discourse. The potentials of fiction, of counterfactuality, of undecidable futurity profoundly characterize both the origins and nature of speech. They differentiate it ontologically from the many signal systems available to the animal world. (...) Through language, we construct what I have called 'alternities of being'. To the extent that every individual speaker uses an idiolect, the problem of Babel is quite simply, that of human individuation. (...) To move between languages, to translate, even within restrictions of totality, is to experience the almost bewildering bias of the human spirit towards freedom. If we were lodged insisde a single 'language-skin' or amid very few languages, the inevtiability of our organic subjection to death might well prove more suffocating than it is".

Finalul:
"The Kabbalah, in which the problem of Babel and of the nature of language is so insistently examined, knows of a day of redemption on which translation will no longer be necessary. All human tongues will have re-entered the translucent immediacy of that primal, lost speech shared by God and Adam. We have seen the continuation of this vision in theories of linguistic monogenesis and universal grammar. But the Kabbalah also knows of a more esoteric possibility. It records the conjecture, no doubt heretical, that there shall come a day when translation is not only unnecessary but inconceivable. Words will rebel against man. They will shake off the servitude of meaning. They will 'become only themselves, and as dead stones in our mouths'. In either case, men and women will have been freed forever from the burden and splendour of the ruin at Babel. But which, one wonders, will be the greater silence?"

Read more...

Poezia a fost la Bistriţa

Zău că a fost. Şi nu oricum, ci neverosimil de frumos, nu atât un festival, cât un maraton de poezie şi de muzică, nu cred să fi fost vreo zi în care recitalul să fi durat mai puţin de şapte ore.
Cel mai mult m-a emoţionat piesa deţinuţilor din Penitenciarul Bistriţa, "Trişez cu viaţa", un montaj stilizat de Claudiu Komartin din confesiunile lor şi regizat de Camelia Toma. Alternând un sentimentalism care te tăia la stomac cu un sarcasm cât doi pumni la ficat. Le-aş trece celor şase băieţi doldora de talent numele aici, dar n-am mai avut suficientă luciditate să-l notez. (Poate mă ajută cineva.)
(LE. Iată lămuririle Anei Toma: Interpreţii din "Trişez cu viaţa" sunt, în ordine alfabetică, Sergiu Bălteanu, Balint Calo, Emanuel Cîrlan, Sebastian Florea, Dragoş Galiceanu, Gavril Moldovan, Călin Ruţă. Detalii şi fotografii din spectacolele lor pot fi urmărite pe blogul trupei de teatru anOnimus http://argument4anonimus.wordpress.com/)
Iar vineri, pe la şase dimineaţa, pe terasa unui club, s-a întâmplat iar: versurile cu Apolodor recitate de mine unui tânăr care-i ceruse o ţigară lui Ştefan Manasia l-au iluminat deodată pe dinăuntru, ca un chibrit. A văzut limpede asta şi Marius Chivu. (LE. A văzut şi John Partene, dar, cum el e permanent iluminat pe dinăuntru de o lampă cu pulberi de lumină, n-a băgat prea mult în seamă...)
N-am văzut niciodată atâţia elevi de liceu venind la un recital de poezie. Câteva zeci de adolescenţi, şezând cuminţi cu orele pe băncile din sinagogă, mereu atenţi, mereu reactivi. Mai e şansă.
Iată şi numele celor care au gândit bijuteria asta de festival: Marin Mălaicu Hondrari, Ana Toma, Camelia Toma, Gavril Ţărmure (cu a sa Societate de Concerte Bistriţa). Patru oameni de dragul cărora poezia ar veni oriunde.

Read more...

Poezia e la Bistriţa

Vă spuneam eu acum ceva vreme că Bistriţa e locul cu cei mai mulţi scriitori buni pe metrul pătrat? Vă spuneam!
Ei bine, se pare că bistriţenii au prins gustul capitalismului literar sălbatic - nu le ajunge cât capital literar autohton au, vor acumulări cât mai masive. Aşa că aduc, prin toate mijloacele care le stau la îndemână, infuzii de capital poetic român.
Au, de altfel, cinismul de a-şi afişa public programul. Aici.
Să nu spuneţi că nu v-am avertizat: Marin Mălaicu va fi un Gates + Buffet al literaturii!

Read more...

A apărut "Poesis Internaţional"

A ieşit şi arată chiar bine, după cum se poate vedea în Scribd-ul de pe blogul lui Răzvan Ţupa. (Unde nu se vede şi coperta, căutaţi-o, e o poză tare duglişă cu Ion Mureşan şi Claudiu Komartin.)
Din câte pot să-mi dau seama, numărul 2 va fi şi mai mişto.
Eu zic că e o revistă de poezie comme il faut, care nu arată deloc rău pe lângă revistele occidentale de poezie deja consacrate, precum Po&sie a lui Michel Deguy, de exemplu. Dar, sigur, fiind eu cumva din casă, părerea mea nu se pune.
A voastră, însă, da.

Read more...

Savatie Baştovoi reţinut în Transnistria?!

Nu ştiu care-i sursa Aurei Maru, dar, dacă-i adevărat, e nevoie de o reacţie oficială cât se poate de fermă la adresa unui gest atât de scandalos! Statul român ar trebui să-şi apere scriitorii de limbă română, indiferent de cetăţenia lor!

Read more...

Autocritica literară

Cei de la Kami Kaze au o rubrică S&M, "Autocritica literară", în cadrul căreia scriitorii sunt invitaţi să-şi facă praf propria literatură.
Iată ce am scris recent acolo, cu o sinceritate liminară şi fără stil & caligrafie: :)

Defectul de construcţie al poeziei lui Radu Vancu, slăbiciunea ei structurală, vine din aceea că se vrea întâi de toate, cum spune poetul într-un manifest cam dezlânat, individuaţie, adică discurs de edificare psiho-morală. Viciul ei ascuns survine din chiar excesul de eticism. Radu Vancu nu scrie poezie ca să scrie poezie, cum fac toţi poeţii adevăraţi, ci ca să reziste morţii tatălui, să renunţe la alcoolism, să regleze umorile casnice. Ceea ce nu poate însemna decât că poezia lui, oricât de mult nu i-ar conveni să admită asta, e una utilitaristă. Un bun librar ar aşeza-o fără să ezite în sectorul de literatură motivaţională.
Încă mai grav este că, promiţând – ca orice alt text motivaţional – un efect concret în realitatea imediată, nu se ţine de cuvânt. Un important poet contemporan i-a reproşat, în prezenţa mea, lui Radu Vancu că un anumit poem al lui, aşa-zicând Despre elocinţă, dedicat soţiilor de alcoolici şi menit să le domolească avântul reprobator subsecvent absenţei potatorice nocturne a consortului, nu a avut nici un efect asupra Xantipei personale. Să nu ne îndoim, în acest caz, de aplicabilitatea principiului inducţiei: ineficienţa poemului cu pricina ilustrează ineficienţa generală a poeziei lui Vancu. Nu-mi sfătuiesc nici măcar duşmanii să încerce să utilizeze poemele lui pe post de discursuri diplomatice în situaţie de conflict matrimonial. Cortina de Fier pe care încearcă s-o sublimeze li se va prăbuşi în cap, sub forma nu prea sublimă a unei ploi de cratiţe şi tigăi.
Prin urmare, prea motivaţională pentru un discurs poetic, literatura lui Radu Vancu e, pe de altă parte, prea poetică pentru un discurs motivaţional. Poate că poetului i-o fi folosit la scopurile divers enunţate mai sus, cine ştie; însă atunci e doar o poezie de uz strict personal. Nu înţeleg de ce ţine morţiş s-o adune în cărţi pe care să le lanseze pe o piaţă şi aşa prea aglomerată. Nu-i vorbă, e plăcut să ştii că vecinii ştiu că eşti poet; însă dacă vecinii ar cunoaşte cu adevărat conţinutul cărţilor lui Radu Vancu, mă îndoiesc că ar avea de ce să-l respecte.

(din Scriitori români de azi, vol. XVII, 2031, cap. Postpăunescianismul, par. Aforişti, epigramişti, didacticişti)

Read more...

Poate poezia să conteze?

Un text deja celebru şi puţin citit, ca mai toate textele celebre, este "Can Poetry Matter?" al autoritarului critic american Dana Gioia. Pentru că nu l-am găsit citat la prima mână, îi reproduc aici începutul şi concluziile; m-aş bucura să vă provoace.
Iată, aşadar, cum începe:

American poetry now belongs to a subculture. No longer part of the mainstream of artistic and intellectual life, it has become the specialized occupation of a relatively small and isolated group. Little of the frenetic activity it generates ever reaches outside that closed group. As a class poets are not without cultural status. Like priests in a town of agnostics, they still command a certain residual prestige. But as individual artists they are almost invisible.
What makes the situation of contemporary poets particularly surprising is that it comes at a moment of unprecedented expansion for the art. There have never before been so many new books of poetry published, so many anthologies or literary magazines. Never has it been so easy to earn a living as a poet. There are now several thousand college-level jobs in teaching creative writing, and many more at the primary and secondary levels. Congress has even instituted the position of poet laureate, as have twenty-five states. One also finds a complex network of public subvention for poets, funded by federal, state, and local agencies, augmented by private support in the form of foundation fellowships, prizes, and subsidized retreats. There has also never before been so much published criticism about contemporary poetry; it fills dozens of literary newsletters and scholarly journals.
The proliferation of new poetry and poetry programs is astounding by any historical measure. Just under a thousand new collections of verse are published each year, in addition to a myriad of new poems printed in magazines both small and large. No one knows how many poetry readings take place each year, but surely the total must run into the tens of thousands. And there are now about 200 graduate creative-writing programs in the United States, and more than a thousand undergraduate ones. With an average of ten poetry students in each graduate section, these programs alone will produce about 20,000 accredited professional poets over the next decade. From such statistics an observer might easily conclude that we live in the golden age of American poetry.
But the poetry boom has been a distressingly confined phenomenon. Decades of public and private funding have created a large professional class for the production and reception of new poetry comprising legions of teachers, graduate students, editors, publishers, and administrators. Based mostly in universities, these groups have gradually become the primary audience for contemporary verse. Consequently, the energy of American poetry, which was once directed outward, is now increasingly focused inward. Reputations are made and rewards distributed within the poetry subculture. To adapt Russell Jacoby's definition of contemporary academic renown from The Last Intellectuals, a "famous" poet now means someone famous only to other poets. But there are enough poets to make that local fame relatively meaningful. Not long ago, "only poets read poetry" was meant as damning criticism. Now it is a proven marketing strategy".

Iată şi cele 6 soluţii propuse de Gioia în finalul articolului:

1. When poets give public readings, they should spend part of every program reciting other people's work—preferably poems they admire by writers they do not know personally. Readings should be celebrations of poetry in general, not merely of the featured author's work.
2. When arts administrators plan public readings, they should avoid the standard subculture format of poetry only. Mix poetry with the other arts, especially music. Plan evenings honoring dead or foreign writers. Combine short critical lectures with poetry performances. Such combinations would attract an audience from beyond the poetry world without compromising quality.
3. Poets need to write prose about poetry more often, more candidly, and more effectively. Poets must recapture the attention of the broader intellectual community by writing for nonspecialist publications. They must also avoid the jargon of contemporary academic criticism and write in a public idiom. Finally, poets must regain the reader's trust by candidly admitting what they don't like as well as promoting what they like. Professional courtesy has no place in literary journalism.
4. Poets who compile anthologies—or even reading lists—should be scrupulously honest in including only poems they genuinely admire. Anthologies are poetry's gateway to the general culture. They should not be used as pork barrels for the creative-writing trade. An art expands its audience by presenting masterpieces, not mediocrity. Anthologies should be compiled to move, delight, and instruct readers, not to flatter the writing teachers who assign books. Poet-anthologists must never trade the Muse's property for professional favors.
5. Poetry teachers especially at the high school and undergraduate levels, should spend less time on analysis and more on performance. Poetry needs to be liberated from literary criticism. Poems should be memorized, recited, and performed. The sheer joy of the art must be emphasized. The pleasure of performance is what first attracts children to poetry, the sensual excitement of speaking and hearing the words of the poem. Performance was also the teaching technique that kept poetry vital for centuries. Maybe it also holds the key to poetry's future.
6. Finally poets and arts administrators should use radio to expand the art's audience. Poetry is an aural medium, and thus ideally suited to radio. A little imaginative programming at the hundreds of college and public-supported radio stations could bring poetry to millions of listeners. Some programming exists, but it is stuck mostly in the standard subculture format of living poets' reading their own work. Mixing poetry with music on classical and jazz stations or creating innovative talk-radio formats could re-establish a direct relationship between poetry and the general audience. The history of art tells the same story over and over. As art forms develop, they establish conventions that guide creation, performance, instruction, even analysis. But eventually these conventions grow stale. They begin to stand between the art and its audience. Although much wonderful poetry is being written, the American poetry establishment is locked into a series of exhausted conventions—outmoded ways of presenting, discussing, editing, and teaching poetry. Educational institutions have codified them into a stifling bureaucratic etiquette that enervates the art. These conventions may once have made sense, but today they imprison poetry in an intellectual ghetto.
It is time to experiment, time to leave the well-ordered but stuffy classroom, time to restore a vulgar vitality to poetry and unleash the energy now trapped in the subculture. There is nothing to lose. Society has already told us that poetry is dead. Let's build a funeral pyre out of the desiccated conventions piled around us and watch the ancient, spangle-feathered, unkillable phoenix rise from the ashes.

Un post lung... cât o zi de post. Dar dacă şi americanii vorbesc despre poezie ca despre o subcultură, cred că avem o problemă. Sau nu?

Read more...

Un poet adevărat

Au fost zile învârtejite, cu plecări şi reveniri din Sibiu, aşa că indolenţa mea are un soi de scuză.
La Bucureşti, la Târgul de Poezie, l-am auzit recitând şi pe un poet adevărat şi aşa de puţin cunoscut încă, Gabriel Daliş, căruia-i va ieşi curând o carte la Charmides, de n-o fi ieşit deja. Reproduc mai jos, pe post de avancronică, fraza scrisă de mine pentru coperta a patra.

În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea à la Bukowski sau à la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă”.

Read more...

Poezie, sărăcie...

Ajung mâine la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie (e link undeva în blogroll), abia aştept să văd câţiva oameni minunaţi de acolo, poeţi şi iubitori de poezie (ştiu sigur că un mare suflet poetic a venit taman de la Timişoara pentru TNCP - cin' să fie, cin' să fie? :) )
Habar n-am unde am citit interviul acela al lui Michel Houellebecq în care spune că, atunci când era poet, îşi vorbea întruna de bine cei câţiva poeţi cu care era prieten, care şi ei îl vorbeau întruna de bine şi, bineînţeles, trăiau într-o dulce frăţietate în care nimeni nu câştiga nimic; pentru ca apoi, ajuns prozator cu lecţia învăţată, să înceapă să înjure pe toată lumea - şi, zice el, atunci am început să câştig. Sunt sigur că, alături de cei câţiva prieteni pe care abia aştept să-i văd acolo, o să murim relativ săraci, câştigând însă relativ totul. :)

Read more...

Bob & Alan

"I saw the best minds of my generation destroyed by madness, starving hysterical naked..."

Indeed. Mi s-a făcut pielea găinii.

Read more...

Zona nouă

Împreună cu studenţii de la Litere din Sibiu, am început un cenaclu. Se cheamă, tarkovskian, "Zona nouă" (sau "Zona IX", SF like) şi se ţine în fiecare marţi, de la ora 5, la etajul al II-lea al facultăţii. Data trecută au citit Anatol Grossu, poet care e deja acolo, în Zonă, şi abia aştept să-l văd la drum, şi Adrian Virgil, prozator încă nesigur, dar care poate creşte frumos. O să pun curând link şi la blogul "Zona nouă", o să găsiţi acolo textele citite şi o cronică a fiecărei ediţii.
Veniţi, aşadar, în Zonă, să vedem pe unde ne mai poartă Stalkerul.

Read more...

Ioan 2:7

De sex virtual ştiam că e posibil, băutul virtual nu ştiam însă că ar fi fiind existibil.
Până acum, când Zum m-a chemat la o sesiune alcoolică cu alţi câţiva prieteni.
Pe care îi vedeţi mai jos.
Aşadar, puteţi să vă alăturaţi şi voi la masa noastră. Trageţi-vă un scaun, turnaţi-vă un pahar (da, e drept, inconvenientul tavernaliilor virtuale e că trebuie să vii cu băutura de acasă...), noroc.



zum

Bere, vara. Nu foarte amara si fara prea mult acid - vreau gust, mofturi. Vin rosu sec. Mojito, whisky, cognac. Un pic de tequila. Niciodata vodca, de tuica sa n-aud. Sampanie de cate ori se poate, o ador! Nimic dulce, cu exceptia visinatei si nimic de culoare dubioasa (gen albastru). Toate astea de cand m-am impacat cu alcoolul, care nu mai e nici interzis, nici fascinant, nici leac, nici otrava. It just is.

***

strelnikov

cand eram mai pusti, in fuckultate & alea, nu visam decat wow ce misto cand o sa stau singur, zilnic orgie bautura boxele la maxim, gen la Sziget la festival.
acum beau din an in paste, un pic de vin. cat despre orgii & boxe, lol.
the strangest thing.

***

Bola de Nieve

Legenda familiei spune ca pe la vreo 3 ani unchi-miu imi dadea sa gust din paharul cu shpritz iar eu, jucandu-ma cu butonii luciosi de la vestonul lui militar, mormaiam incantata "acu’ bun, acu’ bun". Cum putea sa mi se para si acru si bun la varsta aia, e un mister. Mai tarziu am inceput sa apreciez dulcele – visinata si florio marsala, o incantare - si, pe cand ai mei mergeau sa conduca musafirii dupa vreo petrecere, eu dadeam o raita pe langa masa din sufragerie si scurgeam ce se mai gasea prin pahare. Pe la 20-si-ceva capatasem o fixatie cu pinot noir-ul si stateam nopti in sir pe net cu cate un pahar langa mine. Nu ca ar fi avut vreun efect, dar mi se parea o poza reusita. Acum beau socially ca sa ma binedispun. Sa ajung la starea aia de gratie cand vorbele par ca se descurca singure si nu mai trebuie sa le trag eu afara cu clestele. Mojito, whisky sau vin rosu, e placuta ameteala usoara si zambitoare care ascunde timiditatile intr-un dulap si le incuie cu cheia. Sangele pulseaza mai intens; respir altfel, vorbesc altfel, dansez altfel, sarut altfel. Devin ceva mai simpatica.

***

Caligraf

Sînteţi din Bosnia? – mă întreabă uneori vînzătorii de la magazinele de alcooluri din Québec, cu un licăr de înţelegere culturală în ochi, cînd îmi iau o sticlă de vodcă. Iar colegii, cînd ieşim pe undeva, glumesc invariabil – şi pentru Alex vodcă. Clişee. Şi totuşi, alte lichide nu mi-au spus niciodată mare lucru, în timp ce vodca, chiar şi în cocktailuri cu suc de coacăze (o descoperire recentă), îmi spune. Dacă lichidul din pahar e pal, într-o oră sînt iar Hendrix la Woodstock, sînt iar Brel şi Jojo, je reprends Saint-Nazaire, je refais l’Olympia, sînt Remy de Gourmont la Mercure de France şi mai ales, mai ales, scriu volume-ntregi de poeme atît de minunate încît Editura Vinea, ca să accept să mi le publice, îşi face cea mai bună reţea de distribuţie din lume. Dacă amestecul e mai colorat, rămîn autorul unui singur poem de dragoste, în care eu îi scriu ei încontinuu, ea nu-mi răspunde niciodată, dar pînă la urmă vine şi din poşetă i se revarsă încet, pe tăcute / toate scrisorile mele, nedesfăcute. Nepublicat, nu vă speriaţi. Deci alcoolul nu e o soluţie, cum spunea, într-un film franţuzesc, un beţiv cu un etern pahar de vodcă în mînă.

***

Jokerman

Bidonul cu bere baut la scara cu „tovarasii” nu e antigel asa ca nu te mai plange – nu mai beau! nu mai beau!. Ai baut, ti s-a facut rau, asta e. Daca era mama acasa, ziceai ca ai mancat un kebap stricat si gata cu banii de buzunar la scoala; treceai pe „senvis” si cereai tigari prin curtea liceului. Oricum te scoteai a doua zi, faceai o cheta cu colegii, si ora de istorie de la 8 se tinea „La Nelu”. Stateati acolo cu oamenii de la aparate pana la ora cu diriga, visand la facultate frate.
In camin stai cu basarabenii care beau vin cu butoiul. Sau de acolo varsa in galeata, mai departe in castron, si de acolo ia fiecare cu cana. In sesiune nu exista atei, asa ca mai torni 3-4 cani si in drum spre examen, pui o lumanare la capela. Mai ai timp de o beremicdejun de la chiosc si de aici, cu Dumnezeu inainte; acelasi cu care te mai vezi abea prin septembrie, la restante.
Nebuna iar urla. S-a saturat de cartofi, iar tu te-ai cam saturat de ea. Nu-s bani de altceva, asa ca sa se obisnuiasca. Daca terminai facultatea aia nenorocita poate erau. A fost si n-a prea fost vina ta. Oricum, nu mai conteaza. Iti mai pui un paharel de „Polar” si-ti rasuna in cap melodii din tinerete: „O, demon alcool,/ n-am amintiri mi-e capul gol...”.

***

Eu

Bun, acum eu ar trebui, după câte înţeleg din întrebare, să spun ce şi de ce îmi place să beau. Or, fiind eu din 13 aprilie 2009 locuit de un ego experimental non-alcoolic, şi intenţionând să continuu experimentul cel puţin până în 15 mai 2027 (poate părea mult, dar un an a şi trecut deja, şi restul o să treacă din ce în ce mai repede), mă văd nevoit să transfer răspunsul într-un trecut din ce în ce mai depărtat.
Aşadar, am băut cam de toate, fără ca asta să mă facă un Anthony Bourdain al alcoolurilor, ci mai degrabă un Stahanov al lor. Malcolm Lowry spune undeva că a vrut să facă din Sub vulcan o „Divină Comedie beată”; pentru mine, beţia era scrisă în nişte Table ale Legii care stipulau necesitatea diluviului etilic, toate propoziţiile fiind rezumabile la următoarea: vei bea zilnic mai mult decât orice om pe care-l întâlneşti. Nu m-am lămurit încă de ce era nevoie să fac asta, şi nici de ce am făcut-o. O spun cu toată sinceritatea: nu mi-a plăcut să beau. Dar nu-mi plăcea nici cum arătam lumea când nu beam. Şi nici cum arătam eu. (De parcă acum...)
Aşa că am băut. Temeinic, în litera legii amintite. Esenţială era cantitatea de etili ingerată, nu calitatea. Converteam automat masa de lichid transvazată în grade de alcool pur, pe care le diluam apoi la 40 de procente (vodka juca, aşadar, rol de valută forte, era aur, alcoolul se măsura, deci, într-un fel de vodkarate). O bere de 5 la sută însemna, adică, 25 de grade de alcool pur (sticla fiind, fireşte, de 500 ml, nu o trişerie de 330!), care, diluate corespunzător la 4/10, echivalau cam 60 şi ceva de militri de vodkă. Subsecvent, 10 beri băteau cu puţin peste 600 de mililitri. Ăsta era DZR-ul meu, doza zilnică recomandată pentru ca lumea să devină suportabilă, şi eu să-mi devin suportabil. Deşi erau puţine zilele în care mă opream la 10.
Toate astea până acum un an şi o lună, când, tot fără să ştiu exact de ce, legea a fost tam-nesam abrogată. M-am trezit, ce-i drept, într-o lume infinit mai frumoasă decât cea pe care mi-o aminteam. Urma să mi se nască un fiu. Şi m-am mirat, cum mă mir şi acum, de fanatismul cu care mă supusesem, preţ de mai bine de un deceniu, acelei legi imbecile. Însă nu-i port resentimente alcoolului; dimpotrivă, cred că a pus serios umărul la treabă, ajutându-mă să nu mă prăbuşesc după sinuciderea tatălui meu în ’97. Sigur, sunt convins că investea în mine ca un bancher, ştiind că o să-şi ia cândva cu amândouă mâinile ce-mi dădea cu una. Însă, cumva, nu ştiu cum, cineva mi-a refinanţat creditul, şi bătrânul cămătar nu şi-a mai scos pârleala.
De atunci, din 13 aprilie 2009, n-am visat nici măcar o dată că beau. Am înţeles că multor quitteri li se întâmplă asta. Mie, unul, nu mi s-a întâmplat. Am visat, în schimb, deseori că mă joc cu fiul meu, Sebastian. În asta convertesc acum orele: în minute de joacă cu el. E noul meu DZR. Dă dependenţă mai mare, ce-i drept, dar mă şi ajută să mă suport considerabil mai uşor. Râsul lui e un drog mai tare decât vodka.

Read more...

Târgul Naţional al Cărţii de Poezie + Maratonul de Poezie şi Jazz

Da, ştiu, e o postare interminabilă - însă tot se plânge lumea că poezia e pe terminate, hai să le arătăm că poate fi şi interminabilă :)
Aşadar, e vorba de două evenimente importante dedicate poeziei, Târgul Naţional al Cărţii de Poezie şi Maratonul de Poezie şi Jazz. Cârnatul de dedesubt e programul lor (şi e, veţi vedea, un cârnat cât se poate de bine condimentat :) )

Program evenimente TCNP 2-5 iunie 2010
(vezi şi http://targuldepoezie.fdl.ro/)

Miercuri 2 iunie

12:00 Conferinţă de presă. Deschiderea TNCP.
Prezintă Lucian Chişu, Ioan Cristescu.
Rotonda MNLR, Bvd Dacia nr 12

18.30 Clubul de lectură Institutul Blecher
ediţie specială în cadrul TNCP.
Lectură de poezie Angela Marinescu, Magda Cârneci, Simona Popescu, Rita Chirian, Diana Geacăr, Ana Dragu
Moderator: Claudiu Komartin
Muzica: Aurelian Octav Popa

Joi 3 iunie

15:00 Colocviu în parteneriat cu Institutul Cultural Român
Starea traducerilor de poezie română în străinătate
Rotonda MNLR, Bvd Dacia nr 12
Moderator: Florin Bican
Invitaţi: Rezidenţii programului de traduceri ICR, poeţi, traducători, coordonatoarea Masterului de Traduceri Literare de la Universitatea Bucureşti Lidia Vianu şi masteranzii săi.

Ora 19. Rotonda MNLR
Bvd Dacia nr 12
Lectură de poezie Radu Vancu, Stoian G Bogdan, Stefan Manasia, Constantin Acosmei, Marin Malaicu Hondrari, Claudiu Komartin
Moderator Cosmin Perţa

Vineri 4 iunie

15:00 Colocviu Starea poeziei contemporane
Rotonda MNLR bvd Dacia nr 12
Moderator Mircea Martin
Invitaţi:
Alexandru Muşina, Carmen Muşat, Cosmin Ciotloş, Eugen Negrici

17:00 Biblioteca Metropolitană
Lectură de poezie Constantin Abaluta, Valeriu Mircea Popa, Ofelia Prodan, Daniel D Marin, Gabriela Toma
Ora 18.30 Dezbatere Fabrica de literatura
Poezia pe hartie sau online?
Moderator: Andrei Ruse
Invitati: bloggeri, poeti

Sambata, 5 iunie

15:00 Colocviu 20 de ani de la disparitia cenaclului Universitas
Sala Oglinzilor, USR
Moderator: Mircea Martin
Invitaţi: Caius Dobrescu, Horia Garbea, Simona Popescu, Ovidiu Verdes, Iulian Costache, Ioan Es Pop, Radu Sergiu Ruba, Marius Oprea

Maratonul de Poezie şi Jazz
ediţia a II-a,ediţie specială în cadrul Târgului Naţional al Cărţii de Poezie
vineri, 4 iunie 2010, ora 22.00 – sâmbătă, 5 iunie 2010, ora 05.00,
foaierul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian"

Maratonul de Poezie şi Jazz, ediţia a II-a, e un eveniment multiart de impact mediatic şi de public ce îşi propune să prezinte publicului timp de 7 ore neîntrerupte câteva dintre cele mai importante voci ale poeziei române contemporane în dialog artistic cu nume de referinţă ale jazz-ului autohton. Un eveniment prin care să fie promovate valori autentice şi organice pentru două genuri artistice de nişă: poezia şi jazzul.
33 de poeţi din generaţii şi geografii literare diferite vor avea fiecare câte un recital de maximum 15 minute, recitaluri ce vor fi „copertate” prin dialog muzical cu rafinaţi interpreţi şi compozitori de jazz: Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Vlad Popescu, Răzvan Cojanu şi Maria Răducanu.
Evenimentul se va constitui într-un material documentar, de memorie culturală vie, pentru viitoare istorii ale literaturii române prin producţiile ce vor fi realizate şi difuzate de Radio România Cultural şi TVR Cultural. Pe lângă aceste instituţii media, vor mai fi partenerii proiectului săptămânalele „B-24-FUN”, „Cultura”, „Luceafărul de dimineaţă” şi www.agentiadecarte.ro .

În cadrul Maratonului va fi prezentat un moment special dedicat regretatului poet Augstin Frăţilă (1953-2010).
Maratonul poetic al serii de 4 iunie 2010 va fi întregit de un performance de poezie în limba franceză din opera lui Matei Vişniec.

Amfitrioni şi producători generali: Dan Mircea Cipariu şi Ioan Cristescu
Art director: Mihai Zgondoiu
Producător executiv: Andra Rotaru

În cadrul evenimentului va fi lansată antologia „Poezie & Jazz”, ediţia a II-a, Editura Tracus Arte. Redactori: Andra Rotaru şi Cornelia Maria Savu.
Proiectul este coordonat de Dan Mircea CIPARIU, preşedintele secţiei POEZIE – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, preşedintele Asociaţiei EURO CULTURART, şi Ioan CRISTESCU (iniţiatorul Serilor de Literatură şi Muzică de la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti).

Organizatori: Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti * Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian” *Asociaţia Euro CulturArt * Asociaţia Open Art
Coproducător: Radio România Cultural

Read more...