joi, 19 decembrie 2013

Mistica poeziei




































Tocmai am primit-o.
E o carte în care am strâns vreo cincizeci de texte, din cele publicate de prin 2000 încoace.
Cele mai multe sunt despre poeți - de la Mircea Ivănescu la Berryman, de la Ștefan Manasia la Venedikt Erofeev (dacă mă întrebați pe mine, e poet) etc.; dar sunt și câteva despre prozatori (Le Clézio sau Dovlatov), și despre eseiști (de la Mușina la George Steiner & Walter Benjamin), ba chiar și despre teologi (Christos Yannaras).
Îi transcriu mai jos micul cuvânt înainte.



Disclaimer

Îmi dau foarte bine seama cât de exaltat sună, în anul de grație 2013, un titlu precum Mistica poeziei. Nu mi-au inspirat niciodată prea mare încredere posedații discursului mistic despre poezie, apostolii ei de proprie elecțiune, oracularii & liturgicii care dau oricărui congres de poezie sunetul & atmosfera unei ședințe neoprotestante. Am preferat întotdeauna, în schimb,  poeții fără aură & emfază, liberi de strivitoarea sarcină a misiunii apostolice de poet, oameni normali cu care poți să petreci ceasuri bune fără să-ți citeze nici măcar o dată vreun vers memorabil, sau măcar genial, de-al lor. Cum era, de pildă, Mircea Ivănescu – ce-i drept, el era chiar prea de tot: din 1997, când ne-am împrietenit, și până în 2011, la moartea lui, nu mi-a pomenit nici măcar o dată titlul vreunei cărți a lui, necum vreun vers din poemele proprii. Poetul acesta categoric mare se înfățișa lumii sub aspectul unui om normal, discret, poate doar suspect de generos, fără nimic din gesticulația poetului pe care existența celorlalți îl nedreptățește sau, măcar, încurcă. (Paleologu: intelectualul e omul care nu se simte bine printre oamenii de treabă. Cred că definiția asta li se aplică, fără rest, și poeților oraculari & hipermetafizici, care sunt mereu atenți ca nu cumva oamenii de treabă din jur să le șifoneze nimbul.) Nu arăta, vreau să spun, câtuși de puțin ca un mistic al poeziei; ci, eventual, ca un reformat nepracticant, de rit anglican, al ei.
De aceea, probabil, am vibrat imediat aprobator la acea pagină din Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu în care e respins modelul cultural al poetului oracular & genialoid, gata în orice clipă să-și ruineze viața lui și a celor din jur în numele geniului propriu și al iubirii de sine – cărora totul li se îngăduie; și, tot acolo, Cărtărescu opune acestui model „șaizecist” unul, cu care bineînțeles că am empatizat numaidecât, al „poetului cu spirit critic și simțul relativității valorilor, compatibil cu o lume pluralistă și liberală, în schimbare permanentă”. Recunoșteam în poetul descris aici pe un posibil frate mai mic al lui Mircea Ivănescu, sau pe un plauzibil fiu (ori alt fel de descendent) al lui, pe cât de devotat cultului poeziei, pe atât de lipsit de emfaza practicării lui. Iar apoi, când l-am citit cum se cade pe Iustin Panța, am priceput că misticul acesta în blugi („teolog privat”, l-a numit foarte nimerit cândva Ruxandra Cesereanu), pe cât de concentrat în căutările lui private, pe atât de relaxat în aparența lui publică, e un alt avatar al acestui poet devot, dar fără nimb & emfază care mă interesa tot mai mult.  
Unde mai pui că, pe câte îmi dădeam tot mai mult seama, sola fide, adică mistica singură, nu ajunge. Exemple, îmi spuneam, sunt peste tot, în toate locantele & cotloanele USR-ului; chiar unul dintre marii mei prieteni de la începuturile tatonărilor mele literare, un sudor cunoscut de mine în crama Național de pe Podul Minciunilor, cel care-mi pusese la șaptesprezece ani în brațe Levantul, Ieudul fără ieșire și Arta Popescu, oricând capabil să recite zeci de minute în șir pagini din Cioran, Proust & Cărtărescu (triada lui supremă, stelele fixe ale constelațiilor lui interioare) – prietenul meu însuși, așadar, era icon-ul insuficienței ăsteia: nu cred c-am cunoscut pe cineva care să creadă mai intens mistic în literatură decât el, care practic nu făcea nimic altceva, în afara celor opt ore zilnice de muncă abrutizantă, decât să citească hectare de poeme, realmente compulsiv – și cu toate astea era un poet mediocru. Credința nu-i adusese nici măcar un miligram din uraniul radioactiv al geniului. Ba cred că nici măcar talent, la urma urmei.
Însă în vremea din urmă am început să mă întreb dacă, fiind și insuficientă, credința asta este în același timp și ne-necesară; îmi vine greu să-mi închipui de ce ar încerca să scrie, ore-n șir și ani de-a rândul, un ins care nu crede-n literatură. Ca să facă mișto de ea, să-i arate ridicolul & absurditatea (absolut reale, de altfel), să facă pe hackerul pus pe spart codurile Sistemului Literar? Dar și asta, în fond, e o pasiune – de nu chiar o formă de credință. Anarhică, eretică, schismatică, deviantă – însă credință. Mistică, prin urmare. Insuficientă, dar parcă nu mai puțin necesară.
Mai există, știu, și credința vulnerată a celui care, crezând mistic în literatură, a avut brusc revelația gratuității ei. Sau, mai bine zis, a faptului că-i simultan sublimă & ridicolă, supra- & sub-umană, adevărată & mincinoasă, aleph & convenție. E credința vulnerată a celor pentru care ea e Totul și Nimic – credința lucidă & paradoxală a celui care, precum Kirillov, când crede, nu crede că crede; iar când nu crede, nu crede că nu crede. Am învățat mult mai mult despre literatură (și despre viață) din jurnalele & poezia unui astfel de mistic lucid & vulnerat decât din discursurile misticilor ei. Sau, de asemenea, decât din practica hackerilor & apostaților ei. 
De altfel, Ivănescu, despre care nu mai trebuie spus cât crezuse cândva în poezie, la ultima lui apariție publică, în 2003, la lansarea antologiei lui de la Polirom făcută de Matei Călinescu, a spus neted: „În măsura în care părerea mea poate interesa pe cineva, sfătuiesc pe toți tinerii de față să abandoneze orice încercare de a scrie. Le-o spun direct: am crezut cândva că scrisul te poate salva, sau că poate salva ceva, oricât de puțin. Constat acum că-i total fals: nu salvează nimic. Așa că lucrul cel mai bun e să renunțați de pe acum”. L-am crezut fără rezervă, dar n-am renunțat; am scris în continuare, cât de implicat am fost în stare – însă ținând mereu în minte că s-ar putea ca asta să nu salveze nimic. Nu că poate fi totul, după cum nu poate fi nimic; ci că este totul, fiind în același timp nimic.
Așa încât mi se par, în cele din urmă, la fel de falsificatori și diezii discursului mistic despre poezie, și bemolii celui relaxat-vulnerat-ironic; pentru că adevărul nu e în întregime de partea nici unuia dintre ele. E credibil numai acel discurs care le conține simultan pe amândouă – acel discurs care poate fi ironic numai când e vulnerat, și relaxat numai în măsura în care e mistic. (Și, bineînțeles, viceversa.) Subsecvent, pe cât de compromițătoare e azi prezența côté-ului mistic în discursul despre poezie, pe atât de falsificatoare e absența lui. (Și, bineînțeles, viceversa.)
Așa încât, regăsind întâmplător cu puțină vreme în urmă un text numit taman Mistica poeziei scris când aveam vreo douăzeci de ani, ce-i drept cam prea exaltat & prea puțin ironic, am decis să dau cărții de față numele lui. Ca pe un fel de autoironie vulnerată, ca pe un fel de auto-critică a rațiunii impure. Dar și dintr-un soi de datorie a vorbirii despre acea ridicolă & inavuabilă intensiune mistică – atât a poeziei (& literaturii), cât și a oricărei vorbiri despre ea. Pur și simplu fiindcă nu-i onest să vorbești despre poezie și să treci chestiunea aceasta, așa ridicolă cum e ea, sub tăcere, numai din teama de a nu părea neconform cu dogma rațiunii ironice.
(De altfel, textul cu pricina, Mistica poeziei, e urmat de un altul, scris tot pe la douăzeci de ani, Tehnica poeziei – conceput acesta din punctul de vedere complementar al amintitei rațiuni ironice, fără de care poezia rămâne doar un discurs misticoid și nearticulat. Îmi crește oarecum self-esteemul constatând că, încă de pe atunci, înțelegeam bine că nu se poate vorbi onest și eficient despre poezie decât din ambele puncte de vedere. Și, în fine, îmi pare că ambele texte sunt cumva contrase și geminate în eseul dinspre finalul cărții despre poezia lui John Berryman, scris acum vreo doi ani – și în care încerc să arăt că ceea ce-l face pe Berryman un poet puternic, în sensul lui Harold Bloom, e tocmai aliajul acesta dintre un anarhism mistic și confesiv, pe de o parte, și rapelul necontenit la Tradiție și la tehnică, pe de alta. Adică dintre côté-ul mistic și cel rațional-tehnic. E una dintre lecțiile marilor poeți americani, de la Pound și Eliot la Berryman, și e una dintre speranțele mele că poeții de azi o vor înțelege & practica ei înșiși.) 
În fond, e vorba despre același imperativ al onestității care l-a făcut pe Umberto Eco ca, încercând, în Kant și ornitorincul, să gândească despre semioză, să admită că e necesară o discuție preliminară despre ființă. Or, a discuta azi despre ființă în filozofie e la fel de ridicol & inavuabil ca a discuta despre o intensiune mistică a poeziei și a vorbirii despre poezie. Știind bine aceasta, conștient de riscul de a părea desuet și anacronic, Eco notează liniștit: „Nu e vorba de delir de omnipotență, ci de o îndatorire profesională”.
Așadar, pe scurt, despre aceasta este vorba: Mistica poeziei e vorbirea despre poezie a unui mistic relaxat, lucid & apostat, care înțelege că e îndatorirea lui profesională să vorbească astfel. 








Read more...

marți, 17 decembrie 2013

Joi, de la 5, la WeltKultur, Poezie 3 în 1: John Berryman, Krista Szocs & Zona nouă


Joi, de la 5, la WeltKultur, Poezie 3 în 1: John Berryman, Krista Szocs & Zona nouă.
Veniți, privightoarea va fi rebegită, dar va cânta al naibii de frumos. :)





Read more...

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Un interviu în „Acolada”

Am dat un interviu Luciei Negoiță, pentru Acolada.
Îl reproduc mai jos.
Cine vrea, găsește revista toată aici.  


Lucia Negoiță: Radu Vancu, iată-mă în fața unei pagini albe, gata să aștern   cele câteva întrebări menite să arunce (dupa puterile întrebătorului) câteva fascicole de lumină catre autor.  Am o anume stare de neliniște. Cei mai tineri poeți cu care am schimbat vorbe au fost Robert Șerban și Marius Chivu. De data asta, "urcă" înspre Sibiu interesul meu pentru un poet al generației 2000. Cât de important rămâne pentru un poet blazonul apartenenței, al descendenței? Îl accepți? Îl negi?                

Radu Vancu: Pentru mine, scrisul e un mod de a aparţine. De a ţine de ceva, şi de cineva. Aşa încât, scriind (şi asta vrea să spună: exact în timp ce scriu), e cu deosebire important pentru mine să ştiu că, în acelaşi timp cu mine, alţi câţiva poeţi ai generaţiei mele îşi văd şi ei de scrisul lor, în faţa monitorului sau a caietului. Că nu sunt singur în ocnă. Şi că, în galeriile lor, Claudiu Komartin sau Dan Coman sau Ştefan Manasia, sau alţi doi-trei mari prieteni ai mei, scot minereu de o puritate la care eu nu pot nici măcar visa. Însă la fel de adevărat e că scrisul te leagă şi pe transversala generaţiilor – altfel spus, că tot în galeriile apropiate de noi se află şi Mircea Ivănescu, şi Gellu Naum, şi Mariana Marin, şi toţi ceilalţi magnifici care fac ocna & minereurile ei atât de strălucitoare.

L.N.: Dacă nu ai fi ajuns poet, ce ar fi însemnat orașul Sibiu pentru Vancu Mihai Radu? În 1989 aveai 12 ani...    

R.V.: Ştiu şi eu? Ar fi fost cu siguranţă oraşul în care a murit tata, asta nu s-ar fi schimbat (şi, dacă nu s-ar fi schimbat asta, e greu de presupus că s-ar fi schimbat în fond ceva). Ar fi fost, de asemenea, oraşul câtorva mari prietenii ale mele – şi, la rigoare, trăită cum trebuie, poezia poate suplini prietenia, ba chiar este prietenie. O ştia deja Aristotel, după cum ne demonstrează Giorgio Agamben într-un eseu eclatant despre noţiunea antică a prieteniei; o ştiu azi nu doar poeţii, dar chiar şi criticii literari esenţiali, cei care trăiesc poezia la fel de fără rest ca şi poeţii – mă gândesc, de pildă, la Maurice Blanchot, care şi-a intitulat o carte de critică exact aşa, L’Amitié. Sau la Matei Călinescu – al cărui text numit Prietenia literară, dintr-o Românie literară de prin anii ’70, găsit întâmplător pe când mă documentam pentru doctorat, n-o să-l uit prea curând.

L.N.: Azi e Duminica Pildei samarineanului milostiv. Cum se știe, nici levitul, nici preotul nu fac milă celui tâlhărit, ci samarineanul, înstrăinatul este cel  care dă ajutor năpăstuitului. Ba promite  că îi va purta de grijă și la întoarcerea din drumul care cobora către Ierihon... În lumea universitară, al cărei slujbas ești, este vreo faptă de "bun samaritean" pe care o știi? Cum arată umanioarele în bătrânul burg traversat de atâtea "umbre sfinte'?  

R.V.: Sigur că sunt câţiva buni samariteni în micuţa lume universitară sibiană, dar n-o să mă apuc să-i periez în public, n-am făcut-o niciodată, n-o să încep acum. Cert e că, cel puţin la Literele sibiene, lucrurile arată foarte bine – sunt coleg de departament cu congenerii Andrei Terian, Dragoş Varga, Rodica Grigore, cu ceva mai vârstnicii Dumitru Chioaru, Gheorghe Manolache şi Mirela Ocinic, e realmente reconfortant să lucrezi într-o asemenea echipă. Şi chiar mai important mi se pare că tânăra grupare poetică din Sibiu, Zona nouă, s-a născut în jurul Facultăţii (cei mai mulţi dintre ei sunt studenţi, şi acolo se ţin întâlnirile de cenaclu) şi al revistei Transilvania (care a publicat şi antologia, şi revista grupării – care se cheamă tot Zona nouă şi e una dintre cele mai vii publicaţii literare de azi). Tinerii aceştia nici nu mai sunt, de fapt, nişte speranţe – ci de-a binelea nişte certitudini: primul debutant în volum dintre ei, Anatol Grosu, a luat premiul Eminescu pentru debut; iar a doua debutantă în volum, Krista Szöcs, tocmai a luat premiul Iustin Panţa. Ceilalţi, prea mulţi ca să-i enumăr aici (o să-l amintesc doar pe Vlad Pojoga, redactorul-şef al revistei Zona nouă), au luat şi ei premii numeroase la festivalurile naţionale ale poeţilor tineri. Lucrurile arată, aşadar, cum nu se poate mai bine în mica noastră lume sibiană – academică şi peri-academică.

L.N.: Iată un exercițiu, ca la bârnă: cum ții echilibrul între opiniile aparent contrare  susținute de Alexandru Mușina și Dan Coman? Primul spunea: „Radu Vancu se detașează de plutonul douămiist”. Celălalt: „'Frânghia înflorită' – prima carte mare a generației 2000”... Alții au vorbit despre carnavalesc, despre cruzimea, chiar exhibarea sexuală în poezia douamiistă..... Ești la vârsta la care nu se poate să îți lipsească orgoliul de a scrie apăsat, pe față, prezentul poeziei...         

R.V.: Uf, eu cred că amândoi se înşală – Dan Coman a scris el însuşi cărţi mai bune decât Frânghia înflorită, iar de plutonul douămiist s-au detaşat alţi şapte-opt poeţi înaintea mea, de la Coman şi Komartin la Manasia şi Dună. Însă nu poţi opri poeţii, mai ales atunci când îţi sunt prieteni, de la cuvinte frumoase. Mai ales pentru coperta a patra.

L.N.: Poeții autentici se ghicesc, se descoperă unii prin ceilalți. Se simt, mai bine zis. Claudiu Komartin te vedea în descendența lui Mazilescu și a lui Cristian Popescu. Una dintre experiențele tale limită – teribile – datată 1997, odată trecută în poezie, cât mai păstrează din fiorul tragic inițial? Până unde ajunge biografia să fie chiar... poezie?      

R.V.: Ştiu, bineînţeles, că a concepe astfel poezia o transformă într-un gen al biograficului. Poate chiar în genul lui ultim. Însă mă consolez cu gândul că înţelegerea asta a poeziei, oricât de naivă ar părea, are, în critica şi teoria contemporană, susţinători de primă mână. De pildă, în Statele Unite a devenit, cum spun ei, influential & authoritative în ultimii zece ani o culegere de studii intitulată After Confession. Poetry as Autobiography, îngrijită de Kate Sontag şi David Graham, în care critici de autoritate tratează poezia ca pe un gen al (auto)biograficului (ba chiar şi poeţi de primă mână – dacă n-ar fi să amintesc decât pe Billy Collins, Louise Glück şi Adrienne Rich). Apoi, în ceea ce priveşte Europa, o asemenea înţelegere a poeziei ar putea fi lesne derivată din teoriile & dezvoltările lui Jérôme Meizoz asupra conceptului de „postură” a autorului, în care biograficul revine în forţă în chiar centrul discursului literar. În fine, în critica recentă de la noi o astfel de poziţie, oarecum singulară, ce-i drept, pare a o avea Antonio Patraş – care, în studiile lui, edifică „teorii ale personalităţii” criticilor pe care-i discută (deocamdată, Ibrăileanu şi Lovinescu), şi de altfel mărturiseşte pe şleau, într-un volum programatic intitulat Literatură şi biografie. În căutarea omului din carte: „Caut mereu omul din spatele textului, biografia în operă. (…) Înclin să consider literatura drept o expresie secundară, și nu întotdeauna necesară, a personalităţii, care abia în viaţă tinde să se manifeste în toată splendoarea”. Şi-mi convine, mărturisesc, de minune această înţelegere a poeziei: fiindcă, pe cât se poate constata sociologic, în vremurile acestea în care privatul e din ce în ce mai mult diminuat în defavoarea publicului sunt din ce în ce mai citite genurile acestea ale biograficului care salvează arhipelaguri ale vieţii private: jurnalele, memoriile, corespondenţa, confesiunile – şi, sper, poezia.

L.N: Ai vorbit nu doar odată  despre Mircea Ivănescu. Un audiobook editat recent de Casa Radio a rememorat câteva înregistrări de poezie de acum vreo patruzeci de ani. Mă leagă, altfel nu se putea, ceva statornic, atipic, de poetul care locuia atunci în vecinătatea cartierului meu. În afară de Cistelecan, care a scris o prezentare în „Familia”, nu am văzut vreo față literară gata să asculte destinsă, fara inhibiții, vocea monotonă care restituie cu delicatețe câte ceva din fiorul poeziei. Ai putea să spui o poveste nemaiauzită despre Mircea Ivănescu?

Stăteam amândoi în camera cu bibliotecă, el lungit pe pat, eu pe scaun, nu mai reţin ce-mi povestea; s-a oprit deodată, am crezut că-şi pierduse suflul şi am aşteptat să-şi revină, dar spre nedumerirea mea tăcea prelungit. I-am auzit respiraţia egală: adormise. Am rămas ţintuit pe scaun şi mi-am zis să aştept. S-a trezit la fel de brusc, a reînceput să vorbească prin întuneric, tare şi pe ton de ceartă, cum nu-l auzisem niciodată. Uitase de prezenţa mea şi se certa – ei, da, se certa cu Dumnezeu, el, care trata întotdeauna Subiectul ăsta cu o mefienţă binevoitoare şi vag ironică. Kantian convins, ştia că metafizica nu e o problemă de cunoaştere, aşa încât orice desfăşurare demonstrativă la Subiect i se părea complet inutilă. Se dovedea acum, însă, un credincios – de vreme ce striga către El, vibrând de suferinţă ca un pian lovit prea tare: „De ce nu mă iei? De ce, dacă mă iubeşti, nu mă iei odată, cât crezi că pot să stau eu aici fără ea?” Doamna Stela murise cam de un an.  „Cât poţi să mă mai laşi aici, cât poate să mai dureze?” Încremenisem pe scaun, nici nu mai respiram, mă rugam să adoarmă şi să plec, să nu ştie că l-am văzut în starea aia. Însă ceva l-a făcut să mă simtă – a întors deodată capul spre mine şi, dacă înainte îi simţisem până în măduvă plânsul, acum i-am simţit până în meninge spaima. „Cine-i acolo?”, a murmurat. „Sunt eu, Radu, domnule Ivănescu”, am spus pierit. A tăcut o vreme, respirând cu noduri, iar după ce s-a adunat s-a burzuluit la mine cum n-a mai făcut-o, şi n-avea s-o mai facă, niciodată. Apoi, fireşte, s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici unul dintre noi n-a mai adus vorba despre asta. Atunci am înţeles că, cu toată suprafaţa relaxată a poemului ivănescian, textele lui sunt varianta diurnă a acelui plâns şi a acelei spaime. Tot ce a dat substanţa marilor urlete şi marilor zbateri e acolo, învelit în volutele acelea ample aşa cum se învelesc obiectele fragile şi preţioase ca să nu se spargă la o mânuire inabilă. Poezia nu anesteziază suferinţa, ea e chiar suferinţa – extrasă gram cu gram din corp, externalizată poem cu poem, în doze infime dar letale, pentru ca cel ce suferă să poată funcţiona. Pentru ca plânsul şi spaima să-l viziteze numai noaptea, în singurătate, iar animalul social diurn să-şi poată face mai departe numărul. Iar celui care se apucă de scris îi trebuie acelaşi tip de curaj ca şi toxicomanului care se duce la dezintoxicare.


Read more...

luni, 9 decembrie 2013

Semn de carte

Pe autocar, citeam din John Haffenden, The Life of John Berryman. Un cioban la vreo șaizeci de ani, duhnind a brânză și cu ochi irațional de luminoși, m-a întrebat dacă e liber scaunul. M-am mutat lângă geam, făcându-i loc, și l-am invitat să se așeze. La vreun minut după aia a găsit semnul de carte, uitat de mine pe scaunul lui. Era unul dintre semnele de carte făcute de Ana Toma cu fragmente din poeți contemporani; pe cel găsit de ciobanul meu se aflau vreo șase-șapte versuri de Cosmin Perța. Le-am găsit pe Internet, le transcriu aici: 

Pe cât de frică mi-a fost la început de viaţă, 
Pe atât m-am obişnuit cu ea.
Mă trezesc dimineaţa cu gust de sânge în gură,
Viaţă!, îmi zic, satisfăcut. 
Merg prin oraş, fac chestii neimportante,
Gustul de sânge din gură se înteţeşte, 
Viaţă!, îmi zic, satisfăcut.

Le-a citit silabisind tăcut cu buzele, ca sfântul Ambrozie cel Mare, lent și temeinic, le-a mai citit o dată, fără să-și mai miște buzele; a oftat, a îndoit semnul de carte cu unghia lui lățită și l-a băgat cu grijă în buzunarul de lângă inimă. Ochii ăia irațional de luminoși, unghia aia lățită sunt toată speranța mea. 

Read more...

duminică, 8 decembrie 2013

Republica Poetică Telciu



































(Ce se vede deasupra e coperta antologiei taberei de poezie de la Telciu, organizată acolo de Gelu Vlașin - Tranzbordare 13, Casa de editură Max Blecher, 2013.
Coperta e, needless to say, marca Ana Toma.
Iar ce se vede dedesubt e prefața mea la antologie.)


Republica Poetică Telciu  

Triskaidekaphobia e numele fobiei de numărul 13, relativ comună printre noi, oamenii prozaici. Iată însă că poeții români sunt, pe cât se pare, triskaidekaphili: în anul 2013, 13 poeți se întâlnesc la Telciu, într-o tabără de poezie, scriu 13 poeme colective, pentru a le publica într-o antologie la care contribuie toți 13 – și a cărei prefață, iată, e scrisă de un tip născut într-o zi de 13. Părerea mea, strict subiectivă ce-i drept, e că le-a purtat noroc. Să vedem însă mai întâi cine sunt cei 13 triskaidekaphili, iar apoi rămâne bunului cititor să se hotărască dacă nu cumva e cazul să devină, din triskaidekaphob, un iubitor de 13. (Și al celor 13, firește.)  


Șerban Axinte

Textele de aici ale lui Șerban Axinte par continuări ale amplelor poemelor depresive din Păpădia electrică, în speță sublim, sublim și undo, care documentau o criză existențială majoră. Ca și în acelea, timpul pe care poemele prezente îl ilustrează și-l traversează e unul detracat, infernal chiar – după cum se admite fățiș, de altfel: „timpul se măsoară în junghiuri şi  atacuri de panică” (rana). Însă asemenea admiteri pe șleau ale crizei sunt rare, de altfel; spre deosebire de biografiștii congeneri, Axinte nu afecționează prea mult confesiunea nudă, cultivând în schimb formula unei anume codificări a traumei într-un limbaj reflexiv. Sau, altfel spus, preferă autoscopia lucidă & introvertă confesiunii sentimentale & extroverte: „mai lucid, din ce în ce mai lucid, închis până la gât, / nimic nu intră, nimic nu iese” (soarele de neon). Deși sursa poemelor, amintita criză existențială, e aceeași, trauma pare a se fi metabolizat – poemele sunt mai scurte, mai brevilocvente, și implicit mai intense, coagulând în jurul unor imagini frapante: „amintirea cu tine rupe ziua în bucăţi,  / da, în zorii zilei am văzut atât de mulți fluturi căzuți, // nu ți-am zis nimic, / și tu mi-ai ieșit prin piele, / mai liberă de mine ca viaţa lăsată în urmă; //  asta a fost ziua, să păşim prin ea / să ne zvârcolim în lumină răpuşi de neîncredere; / să ne imaginăm lumea fără noi şi să tremurăm de frică” (amintirea).


Matei Hutopilă

Dacă Șerban Axinte își documentează propria criză, Matei Hutopilă pare hotărât să documenteze cât mai amplu tabăra de la Telciu; poemele lui sunt, în intenție, cronica în timp real a întâlnirii de la Telciu, de la punctul ei origo, adică invitația de participare, până la sosirea în sat și inițierea eposului bahic fără de care o întâlnire de poeți pare a fi inconceptibilă. Fragmentul de film despre care e vorba e absolut delicios; documentarea se face, cum spuneam, în timp real, filmul taberei e luat în priză directă, cu camera de mână, ca-ntr-un fel de ilustrare a manifestului Dogmei 95 pe subiectul Telciu; ce rezultă e nu un Dogville, dar un Telciuville, cu Gelu Vlașin pe post de Paul Bettany și Octavian Soviany pe post de… Nu știu exact de ce, dar sigur nu de Nicole Kidman. Hutopilă are marea calitate de a putea face poezie din astfel de documentare aparent non-poetice, fiind meseriaș și la montaj, dar și la imagine – ca, de pildă, în textul de mai jos, unde SUV-ul care se transformă întâi în fluturi, apoi în căcat e imaginea care insolitează videoclipul și-i dă vibrația fantasmatică a poeziei: „pun muzici și nu știu cum am ajuns la dezastre / cîte tornade, cîte accidente, faze comice, îi ia vîntu lu una fusta în direct / rămîne în chiloți, de la asta, apoi, clipuri cu pîrțuri etc / și toate se petrec live, ca la otv // undeva la ruși un suv alunecă pe contrasens cu viteză maximă / se preface în fluturi / ba-n căcat se preface. / mătușa natalia moare mi-e rușine să-i vizitez nici timp n-am și eu caut rime” (hai cu youtube hai cu inspirația hai cu starea).


Gheorghe Iova

Textele lui Gheorghe Iova ar fi putut fi la fel de bine scrise în tabăra de la Telciu sau într-o întâlnire optzecistă de aiurea – în fapt, cum am aflat ulterior, ele ar fi scrise prin anii 70; însă, dincolo de amănuntul chronologic, inaderența lor la ocazia taberei este una programatică – fiindcă Iova, aflăm dintr-un poem, își înțelege viața ca pe o perpetuă căutare a ocaziei unor poeme (căutare, nu găsire!; diferența e capitală), chestiune care îl îndepărtează la fel de perpetuu de sine: „viaţa mea / nu este decât căutarea ocaziei unor poeme / acest lucru s-a întâmplat şi atunci / am dorit să exist o existenţă pe care o închipuisem / care a rămas în amintirea mea cu următoarea descriere / îndepărtarea mea de mine în existenţă”. Prin urmare, inaderent la ocazia poemelor, poetul e inaderent la sine însuși; existența îi e cumva subjonctivă, eventual optativă, „dorește să existe o existență pe care și-o închipuie”, ca să-l parafrazez – vrea, adică, să transforme subjonctivul într-un indicativ tranzitiv. Textele lui Iova sunt așadar exerciții de gramatică ontologică. A imagina înseamnă a da un grad de existență – unei situații sau unui om; adică a-i clarifica relația cu inexistența: „a se imagina un om care spune încă exist / rezolvând astfel raporturile sale cu propria moarte”. N-aș vrea să se înțeleagă din asta că textele lui Iova sunt arid-teoretizante; mă rog, teoretizante sunt, ba chiar cu asupra de măsură, dar aride deloc – exact atunci când trebuie, câte o imagine sesizantă electrizează poemul și-l face nu doar inteligent, ci și emoționant (& viu): „picioarele mele în apă şi apa lumina culoarea pielii şi / imaginea plutea pe apă / şi am avut îndrăzneala să spun o propoziţie oarecare / şi am trăit această îndrăzneală şi am fost fericit”. Prea frecvent s-a vorbit despre textualism (fie al lui Iova, fie în general) ca despre un mod de a scoate subiectul uman în afara literaturii; s-a spus că autogenerarea textului implică exilarea (ba chiar moartea) autorului. E, o spun neted, o prostie; după cum se vede și din cele de mai sus, textul pune în existență un subiect, nu-l anulează. Textul e „dâra” (Marin Mincu dixit) existenței, o urmă a ființei precum cea lăsată de omizi: ca şi cum noi am sta am primi / lumea ca pe un şuvoi de texte care se acoperă unele pe altele / ca o invazie a omizilor”. Textualismul lui Iova e, una peste alta, surprinzător de apropiat de al lui Mincu – un deloc paradoxal textualism existențialist.


Ioana Miron

Poemele Ioanei Miron sunt și ele tot o cronică a întâlnirii de la Telciu, un epos referențial cu personaje precum Krista, Radu, Șerban ș.a.m.d. Diferența față de poemele-cronică ale lui Matei Hutopilă e că, deși în textul de autoprezentare Ioana Miron spune că „scrie post-douămiist, deși a crescut cu douămiiști”, poemele ei sunt douămiiste sadea (în vreme ce ale lui Hutopilă nu mai seamănă cu nimic din poezia douămiistă); iată o mostră de poem în care „depresiile” și „atacurile de panică” douămiiste vin să încheie rinforzando o enumerare aluvionară, și ea destul de douămiistă, de altfel: „la Telciu am aflat că fâznă și băgău e cam aceeași treabă / și că femininul de la tren e tunel / la Telciu am aflat de ce nu pot fi Dalai Lama / nici tu nici tu și nici tu / la Telciu dăm pe gât depresii atacuri de panică”. Departe de mine gândul că asta ar fi un lucru rău; ba chiar dimpotrivă, cred că textele de aici ale Ioanei Miron sunt ce a scris ea mai bun până acum (o urmăresc cu mare încredere). Țineam doar să consemnez inexactitatea auto-caracterizării; crescută cu douămiiști, cum singură spune, imaginația Ioanei Miron e cel mai eficient catalizată tot de imaginarul lor. Ea are, de altfel, toate calitățile necesare unui poet remarcabil: știe să vadă – adică să facă, în doi timpi și trei mișcări, o imagine acută din fleacuri al căror potențial cei mai mulți nu l-ar fi sesizat. Ca aici, de pildă: „deasupra mâinilor plapuma / o piele de shar pei / încălzită”. Știe, de asemenea, cum să ia un clișeu și să-l insoliteze, să-l facă nou – ceea ce e poate cel mai dificil lucru în poezie. Ca aici, unde reușește să vorbească despre depresia nocturnă (chestiune uzată & abuzată de douămiiști) într-un fel în care nimeni n-a mai făcut-o: „ei, și? cum rămâne? / la noapte ai să-ți apuci de păr / hlizeala din timpul somnului ai să-i dai un castron cu lapte să / lipăie fericită // ai s-o crești ca pe-un pui / de cățea”.


Anca Mizumschi

Ciclul de poeme al Ancăi Mizumschi, 11 poeme degeaba și un cântec de supărare, își ia și el în serios misiunea de a face o cronică a taberei de la Telciu – personajele care apar cel mai frecvent fiind Tavi și Ofelia, rezonatori ideali ai ei, pe cât se pare. Ceea ce-l individualizează numaidecât față de celelalte cronici ale taberei este amestecul (altfel cu totul implauzibil) de sapiențial șaizecist și metafizic nouăzecist. Iată, în ce privește sapiențialul, un scurt poem-aforism, pe care l-ar fi putut semna oricând Blandiana sau Paler: „Pȃnǎ la urmǎ, / cȃta  cenuşǎ / ȋţi trebuie / ca sǎ  renaşti / la nesfȃrşit?” (Un calcul). În ceea ce ține de metafizica nouăzecistă – ei bine, practic nu există poem în care, oricât de prozaic și banal începutul, finalul să nu înregistreze un derapaj metafizic. Nu există, în poemele Ancăi Mizumschi, nimic într-atât de banal încât să nu poată fi transmutat fără prea mare efort în metafizic. Iată un exemplu în care, plecând de la o tăcere a lui Octavian Soviany, se ajunge în patru-cinci versuri scurte la „a treia zi după Scripturi”: „Tavi tace. Din cȃnd ȋn cȃnd / prin gura lui plutesc fluturi morţi / care vor ȋnvia / dupǎ ce noi vom pleca / de la Telciu / a treia zi / dupǎ  Scripturi” (Epifanie). Virajul acesta brusc înspre metafizic și suprareal îmi amintește insistent de finalul din Arizona Dream, filmul lui Kusturica, în care o ambulanță obișnuită își ia, pe nepusă masă, zborul spre cer. Poemele Ancăi Mizumschi (nu numai cele din antologia de față) sunt o flotă de astfel de ambulanțe, decolând ca gărgărițele spre cer.


Radu Nițescu

Textele din antologia de față îmi întăresc convingerea că, dintre poeții aflați în jurul vârstei de douăzeci de ani, Radu Nițescu e cel cu imaginarul cel mai articulat & individualizat. În poemele mai ample de aici (cui e gata să ceară, cȃnd tu treceai pe Ponte Santa Trinita, cȃtă stridență, mai departe de parcurile), Radu Nițescu e cu adevărat post-douămiist – pentru că la el e în ebuliție & în act un cu totul alt tip de imaginar decât cel al generației 2000; diferența vine în primul rând din aceea că imaginația nu mai e egocentrată & egoficționară. Eul nu mai e centrul unic al universului, iar raza de acțiune a observației nu mai are miopia solipsistă a douămiiștilor. Poemele lui Nițescu aglutinează imagini și informații din zone cu totul eterogene și dispare ale lumii, oarecum cărtărescian ca tehnică, dar cu totul diferit ca scop; unde era la Cărtărescu jubilație, la el e depresie, tot ce era uman la el e iremediabil post-uman. Nu pot decât să citez amplu, pentru a ilustra deopotrivă tehnica și viziunea: „poate că prin țeava de gaze se fȃțȃie noaptea, / ca o babă pipernicită, / poate prin țeava de gaze trece metroul din Londra, ducȃnd o mȃnă de oameni / la Mile End, / poate prin țeava de gaze curg deşeurile unui mare abator înspre Mediterană, / poate nesfȃrşite aliaje de zinc şi cupru şi aluminiu şi uraniu sprijină un / război, / Marele Gustav trage în Marele Gustav şi asta de fapt / se aude, // la fel cum subteranele orbilor pot fi acolo, mărețe, oferind inimi / distruse & minți în agonie cui e gata să ceară, / sau un deşert în care urina devine floare smintită, / o groapă de gunoi în putrefacție, un cimitir de maşini, / sau agonia străzilor improvizate, amestecȃnd / zgomote şi lumini şi şobolani roşii, / toate astea pot fi acolo”. La fel ca la douămiiști, viziunea se naște din tot „ce face un om / lăsat singur în / mintea / lui”; însă, spre deosebire de ei, Nițescu nu e deloc contaminat de  solipsismul douămiist, ci are o forță remarcabilă de a inventa lumi stranii, figmenta heterocosmica, heterocosmii la care douămiiștii ortodocși nu au acces. El e, cred, unul dintre cei câțiva poeți tineri care pot inaugura cu adevărat post-douămiismul.


Ioan Pintea

Dintre toți participanții la tabăra poetică de la Telciu, Ioan Pintea este singurul care face playback, venind cu poemele de acasă, ba chiar gata publicate – tot grupajul de aici este preluat din Casa teslarului, volumul lui din 2009. Însă, ce-i drept, genul mistic, apărat și ilustrat cu atâta fervoare în scrisul lui de Ioan Pintea, nu se prea pretează improvizației – tocmai fiindcă Spiritus flat ubi vult, nu poți avea pretenția să-L aduci ca să-ți inspire poemele în funcție de agenda personală, adică taman atunci când alegi să te duci în tabără de poezie la Telciu. Așa încât bine a făcut Ioan Pintea să trimită pentru antologie poeme încheiate la toți nasturii straiului preoțesc: fiindcă, dacă există vreo carte de poezie contemporană care să ilustreze strălucit posibilitatea și chiar necesitatea poeziei mistice, atunci Casa teslarului e aceea. După cum, de altfel, întreg scrisul lui Ioan Pintea e o ilustrare a posibilității epifaniei în plin secularism & dezvrăjire a lumii – nu numai în poezie, dar chiar și (sau poate mai ales) în jurnalul lui recent & atașant, Proximități și mărturisiri, scrisul lui e o demonstrație a modului în care conștiința mistică poate coabita, și încă in good standing, cu lumea dezvrăjită. Calitatea principală a poeziei lui Pintea e că, mistică fiind, nu are totuși repulsie față de mundan; așa încât el poate lesne traduce (trans-duce, într-adevăr) sacrul în sensibil, găsindu-i cu bun instinct corelativul obiectiv în imagini de toate zilele ale lumii – precum în remarcabilul poem călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei, poate favoritul meu din tot volumul.


Ofelia Prodan

În ciclul cuibul de viespi, Ofelia Prodan se achită și ea de datoria dresării unei cronici a taberei de la Telciu; îi iese și ei o cronică puternic individualizată, semănându-i ei și nimănui altcuiva – adică una fantastă, cu scenarii și scenerii mirobolante, în care, de pildă, poeții participanți se înghesuie într-o căruță care se va precipita în gol, pentru ca apoi toți să leviteze bine mersi până în paturile călduroase din vila lui Vlașin. Sunt, de fapt, un fel de cartoons poetizante & absurde, în care caracterizările poetice și exacte ale mai fiecărui personaj sunt dublate aproape subversiv de happening-uri trăznite și savuroase – preferatul meu fiind cel în care o văcuță se transformă în striperiță, iar striperița în... Nicolae Tzone: „văcuţa sare / pe măsuţa din foişor, se scutură bine / şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă. / noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul / spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv / şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa / strâmbă din nas, se scutură bine / şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici. / Tzone se strofocă, îşi execută numărul, / noi aplaudăm cu patos, Tzone / în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul / următor în care noi vedem cum se transformă / în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele / umflate de emoţii transpersonale.” (scary movie).


Octavian Soviany

Om de cuvânt, Octavian Soviany încearcă și el să facă o cronică a taberei, precum aproape toți ceilalți. Și face lucrurile așa cum ar trebui ele făcute – adică dă numele celorlalți participanți, îi face personaje sadea, face chiar aluzii la textele lor, precum de pildă aici, unde face tag la Gelu Vlașin: „Patru din noi / au fost tratați la / psihiatrie” (tabăra de la tranzbordare).  Însă, oricât de abitir s-ar strădui Soviany să țină o cronică sadea, imaginația lui apocaliptică & necroforă e mai puternică; vrând cu tot dinadinsul să vorbească despre tabără, poemele lui epice și verticale (cu versuri compuse adesea din câte un cuvânt-două) ajung adică să descrie umbre de cai care transportă umbre de oameni într-o lume care nu mai e decât umbră – așa încât, dacă ar fi să-l judecăm după poemele lui Soviany, Telciul e o lume decorporalizată, derealizată, ca-n cercul infernal al lui Dante din al cincilea cânt al Divinei Comedii. Ca la toți marii melancolici, realul e și pentru Soviany într-o masivă hemoragie de substanță; iar textele lui sunt încercări disperate de oprire, sau măcar de compensare, a ei. Și tot din excesul atrabilar îi vine lui Soviany și reflexul thanatofor – adică asocierea imediată a oricărei gesticulații cu semantisme funebre. Spus simplu, la orice s-ar gândi, Soviany se gândește de fapt la moarte. Reușește chiar performanța de a asocia moartea până și cu basmele copilăriei: „Știi, anca mizumschi, sus la izvoarele rebrei, / moartea poartă mereu o pălărie de pădurar / și seamănă poate cu tăietorii aceia de lemne / din poveștile fraților grimm” (la izvoarele rebrei). Pe lângă Soviany, până și Ecleziastul pare hâtru.


Krista Szöcs

Krista Szöcs nu prea e ascultătoare de data asta: nu se achită de datoria de a produce o cronică a taberei. Și bine face că nu-i ascultătoare – fiindcă textele ei de aici reușesc deja să configureze o nouă Kristă, diferită de cea din volumul ei de debut, Cu genunchii la gură, apărut abia acum câteva luni. Nu vreau prin asta să implic vreo nuanță defavorabilă pentru poemele din cartea de debut – ele au toată aprecierea mea, cartea ei, așa cum am mai spus la lansarea ei, e unul dintre cele mai promițătoare debuturi de anul ăsta. (Nu degeaba l-a entuziasmat pe Ion Mureșan!) Constat doar că, într-un timp scurt, Krista Szöcs s-a individualizat și mai pregnant. Textele ei sunt, acum, mai definite – adică și mai vizuale, dar și mai directe. Poezia ei face economie de imagini – dar, când e nevoie de ele, știe la fix unde și când trebuie introduse. Iată un exemplu, în care e de remarcat instinctul ei de a nu încerca să explice sau să motiveze contextual o imagine stranie; o lasă așa cum vine, și bine face: „acum când inutilitatea îmi zguduie creierii / îi întinde pe podea / nicio amintire nu-mi mai face bine / abilitatea de a înțelege că fiecare e singur / nu a ajuns aici / doar pereții albi care înghit / tot ce a rămas mai bun / și urechile umede ca două / creaturi gigantice / în beznă” (în cinci pași, 2). De asemenea, a învățat ce e dezabuzarea sentimentală: „temerile din copilărie / apar / când aș vrea să uit / că ești aici / și mâna se strecoară / sub bluză / sânii mei promit / adăposturi / din cele mai sigure / palmele tale nu / promit nimic” (plusunu). Într-o poezie cu prea mulți diezi la cheie, cum e cea de azi, e un mare curaj să scrii astfel – adică mizând pe bemoli și pe subtonalități. Krista Szöcs are marele & rarul curaj al discreției – care, pentru mine, e decisiv.


Nicolae Tzone

N-aș fi crezut că un poet suprarealist poate să fie atât de cuminte! Însă Nicolae Tzone ține să-mi spulbere prejudecata asta și, cumințel ca un alumn, se conformează pactului general și scrie și el cronica în versuri a taberei de la Telciu. Însă cumințenia lui e numai de formă, ce-i drept – fiindcă pe fond e exact atât de zăltat-surrealistă pe cât te-ai aștepta. Ochiul suprarealist, deschis cuminte înspre afară, se deșteaptă înăuntrul poemului și transcrie conștiincios tot ceea ce ceilalți n-au cum să vadă. Ca orice suprarealist sadea, Tzone vede tot ceea ce nu se vede, recte toate lucrurile ascunse de la facerea lumii – așa încât toate mișcările zilnice & banale din tabără devin la el gesticulații mistice, maximaliste, psihopompe, teofore. Mai pe șleau, prefăcându-se că vorbește despre Gelu Vlașin, Anca Mizumschi, Soviany, Radu Nițescu, Krista Szöcs, Iova ș. cl.,  poetul ajunge cât ai clipi să vorbească despre îngeri, moarte & dumnezei. Ba nici măcar nu-i nevoie să vorbească despre oameni pentru a ajunge la numinos & ousia; iată, de exemplu, acest poem în care ne spune că mănâncă prune „dulci și zemoase” în grădina lui Vlașin și, în clipa următoare, „este exact minutul în care dumnezeu are ochii / complet închişi şi pe dinafară şi pe dinăuntru / cîinele roşu din grădina lui vlaşin îmi linge picioarele / până când mi se fac albe ca laptele / câinele alb mă roagă să-l dezleg cu un glas foarte apropiat / de limba omului” (telciu  întâmplările de sub nuc, 2). De la prunele dulci și zemoase la ochii închiși ai lui Dumnezeu e un scurtcircuit pe care numai psiheea suprarealistă poate să-l producă. De notat că toate cele cinci părți ample ale poemului cu întâmplările de sub nuc sunt scrise, după cum ni se indică în final, într-un singur minut, aproape de miezul nopții – minutul de răpire în duh & grație al suprarealității: telciu 22 august h 23,47. Cine, pe-un astfel de minut...


Răzvan Țupa

Ca întotdeauna, ingeniul administrativ-organizațional al lui Răzvan Țupa e la înălțime: acolo unde ceilalți scriu cronici ale taberei de poezie, el edifică însăși Constituția Republicii Poetica – nu un proiect al ei, ci chiar Constituția de-a gata, cu douăsprezece articole relativ detaliate, așadar una slim și ușor de memorat. Fiecare articol, pastișând & fagocitând morfosintaxa constituțională, precizează starea poetică, suveranitatea, cetățenia, limba oficială, simbolurile oficiale, capitala și alte chestiuni legate de funcționarea Republicii Poetica – al cărei președinte ideal ar fi, de altfel, Răzvan Țupa însuși. Acum, dincolo de eventualele observații despre constituționalismul & lupta prezidențială din Republica Poetica, țin să spun că proiectul acesta comunitar e cât se poate de natural la un poet care, prin tot ce a făcut, a demonstrat o înțelegere fundamentală a poeziei ca relație. Trecând de la relația între poet și cititor la o formalizare a relațiilor între toți poeții și toți cititorii de poezie, Răzvan Țupa nu procedează decât la o extindere a domeniului luptei. Ca apetit & gusto teoretizant, Țupa e Iova al douămiiștilor, cu nuanța că, dacă Mecca lui Iova e textul, pentru Țupa aceasta e relația poetică. O spune el însuși mai bine decât oricine: „tot ce am crezut vreodată despre cineva / era numai o formă concretă de-a afla / cum, cât şi unde se întâmplă persoana mea” (inter-titlu: un mod de trezire aspru). Sau, altundeva: „proiectaţi toţi în / acelaşi poem relaţional fără sfârşit din / care măsori cu suflarea ce am putea să fim noi toţi” (republica poetica).


Gelu Vlașin

După cum era normal și dezirabil după toate legile ospitalității, Gelu Vlașin se comportă și aici, în paginile antologiei, ca o gazdă perfectă. Se asigură adică, înainte de a se ocupa de sine, de buna dispoziție a invitaților. Le scrie pentru aceasta catrene intertextuale și glumețe, personalizate ca la plăcintele cu răvaș: „la trenul prăbușit / i-o cale-atât de lungă / că mii de ani i-au trebuit / lui iova să ajungă J”. (Da, emoticonul e al lui Vlașin însuși – și demonstrează, o dată în plus, intenția sa de gazdă responsabilă cu antrenul & humorul.) Sau, în ce privește componenta feminină a lotului de invitați, procedează la versificații galante, pe bunul și vechiul tipic al curtoaziei de rit latin (franțuzesc sau hispanic): „aș fi fost gurul meduzelor dacă mediterana era la telciu / aș fi fost o stea de mare căzătoare călătoare dacă / ar fi fost krista tristă la mare / sau poate aș fi fost chiar o cometă cochetă dacă / ioană stătea cu mine mai mult la șuetă / în fine / poemul ăsta mă face pe mine să mă / gândesc pe bune mai bine la fantasmele zilei de mâine”. Abia apoi, după ce oficiile de gazdă au fost asigurate, trece Vlașin și la propria poezie – care e alive and kicking, precipitând în imagini fulgurante: „ea stă purșisimplu în mijlocul mansardei și / cântă un cântec de leagăn / printre coapsele ei trec batalioane de / versuri hermafrodite”. După cum sesizantă e și imaginea din pasajul de mai jos, în care Vlașin are ochi să vadă că Octavian Soviany și Gheorghe Iova sunt scânteietori, în cel mai propriu înțeles al cuvântului: „încă nu s-a stins lumina din / republica poetică telciu și / lumea bună s-a retras în tunelul de / la poalele muntelui când / octavian a bătut palma cu iova / scânteile au început să țâșnească precum / niște focuri de artificii din / siria/egipt/iraq și pakistan”.

Are dreptate Vlașin: încă nu s-a stins lumina din Republica Poetică Telciu. De fapt, abia ce s-a aprins. Și aș putea pune pariu că aprinsă va rămâne.

Read more...

marți, 3 decembrie 2013

Șobolanii lui Anne Sexton

Palindromul favorit al lui Anne Sexton: „Rats live on no evil star”. 
Nu-i atât de lung & emfatic ca al lui Catullus, „In girum imus nocte et consumimur igni”, dar îl prefer de departe - mă face să privesc cu mult mai mult drag șobolanii. Ba chiar să-i invidiez.

Read more...

duminică, 1 decembrie 2013

Mircea Ivănescu. Ultimul interviu

 Prin martie 2011, la îndemnul lui Alexandru Cistelecan, i-am luat un interviu lui Mircea Ivănescu.
Urma să fie inclus (şi a fost) în Mircea Ivănescu 80, volumul coordonat de Cistelecan - care se dorea un volum aniversar, şi a ajuns unul omagial.
Ştiind cum circulă cărţile azi (nu doar cele de la Paralela 45, unde a apărut volumul), mi-am zis că n-ar strica să-l postez aici.
Cum dialogurile cu Gabriel Liiceanu, produse după interviu, sunt totuşi dialoguri, rezultă că ce urmează mai jos e, practic, ultimul interviu al lui Mircea Ivănescu.
Citiţi-l, mi se pare formidabil - mai ales că aici vorbeşte un om care e, vorba lui H.-R. Patapievici, in articulo mortis.
 

Îmi vine foarte greu să-mi imaginez cum cineva ar putea să scrie
 
- interviu cu Mircea Ivănescu, martie 2011 –


- Aţi debutat în ultimul număr din 1957 al revistei Steaua (deşi de obicei spuneţi că în 1958), aşadar acum mai bine de o jumătate de secol. Care era contextul literar al vremii? Ce aştepta pe atunci  de la poezie un tânăr poet?

- M-am gândit într-o noapte, relativ recent, la chestia asta. Eu am afişat întotdeauna ca an al debutului meu 1957, căci era într-adevăr numărul 12 din Steaua, care a apărut însă sigur în ianuarie 1958, sau chiar în februarie. Ca să spun foarte sincer, nu ştiu la ce s-o fi aşteptat un tânăr poet în momentul respectiv, eu nu mă aşteptam la nimic, şi nici nu mă consideram literat, adică asta era un fel de aspiraţie. Aşa-numitul debut a fost rezultatul insistenţelor lui Petre Stoica, el era coleg de facultate cu mine şi reprezenta, mai mult sau mai puţin oficial, corespondentul sau colectorul de chestii pentru Baconsky. Eu eram prieten cu Nichita, care era vecin cu mine, petreceam seri cu el, cu Matei Călinescu, atunci i-am cunoscut şi pe Cezar Baltag, pe Modest Morariu. La un moment dat, ţin minte că Modest (care era prieten mai apropiat cu Petre Stoica, câţiva ani cred c-au împărţit o cameră mobilată, cum se spunea, în subsolul unui bloc pe Strada Armenească, pe undeva pe lângă mine) mi-a spus că Petre colectează texte pentru Baconsky, care voia să facă debutul unor tineri poeţi; cred că i-a dat şi el – Modest însuşi scria poezie pe vremea aia; nu ştiu dacă a apărut în acelaşi număr cu noi în Steaua, a apărut un poem de Matei, unul de-al meu, cred că şi de Cezar Baltag, a trimis şi Nichita un text care a fost scos de Direcţia Presei, cred că unul din rarele texte pe care nu le-a putut păstra Baconsky în Steaua.

- Cel cu „Ardea spitalul cu nebuni cu tot”?  

- Nu, nu. Nichita începuse să scrie mai bizar, eu n-am văzut sau nu ţin minte textul, probabil că l-am citit la vremea respectivă, era un sonet sau un poem scurt în care se descria o ceaşcă cu emailul pictat pe dinăuntru, reproducând o scenă într-un mediu nobiliar, şi la un moment dat intervenea adjectivul „regal”, sau ceva de genul ăsta, şi se spunea că „s-a crăpat”; iar cei de la Direcţia Presei n-au înţeles despre ce era vorba, mai ales că era şi decembrie, ziua Republicii, chestii de felul ăsta, şi l-au scos. Cu Petrică Stoica n-am fost foarte bun prieten, el era prieten cu Modest, care mă frecventa şi îl vizitam şi eu în subsolul ăla, unde mai era un tânăr coleg care făcea Româna la Litere în acelaşi an cu noi (Petre Stoica era la Germană, eu şi Modest la Franceză); iar cel de la Română, care era un tip paşnic, foarte blând, un fel de Tomuleţiu , molatec în aparenţă, dar care avea mari fermităţi, uite că nu mai ştiu cum îl chema... Oprescu, Mişu Oprescu – scria şi el literatură, dar nu ţin minte să fi apărut. Pe urmă, Petre Stoica nu ştiu cum l-a convins pe Baconsky să publice textele alea; mi-a mai cerut, şi i-am dat. Eu şi cu Matei îi dădeam texte, care apăreau de obicei în Steaua, iar Nichita de obicei era scos de Direcţia Presei. Petre Stoica însuşi publica aproape în fiecare număr, el era deja debutat şi în volum în anii ăia, încă de pe vremea facultăţii ştiu că debutase, Pietre kilometrice i-a apărut primul , în 1953-54. Cam asta, ce pot să spun... Eu, fiind angajat la Agerpres şi pe urmă la revista Lumea, am trăit într-un mediu oarecum diferenţiat, adică eram la o redacţie care fabrica ştiri pentru pagina de ştiri externe a ziarelor; prin forţa împrejurărilor, erau oameni care ştiau limbi străine şi, tot prin forţa împrejurărilor, mediul predominant al cunoscătorilor de fineţe ai limbilor străine, oameni care erau obligaţi să citească ziare sau să traducă direct din telegramele de presă, aparţineau unui anumit mediu social. Şi tot prin forţa împrejurărilor, indivizii care formau o elită a presei atunci, şi aparţineau primului eşalon de activişti de partid, erau marea majoritate evrei. Cam asta era situaţia, la un moment dat, cu toţi indivizii care lucrau la redacţia de ştiri externe, în afară de şeful subredacţiei în care acţionam eu şi care se ocupa de Asia, Africa şi ţări de genul ăsta... Cel puţin iniţial, căci până la urmă se făceau ştiri din toată lumea, aveam relaţii prin teleprinter cu agenţiile direct şi se împărţeau, se rupeau benzi de emisiune şi se împărţeau pe redactori, iar cei care aveau norocul să ştie să scrie la maşină făceau direct ştirea, adică se transmitea ştirea că la fabrica cutare din Edinburgh, să spunem, sau din Paris s-a practicat un lockout, şi patronii încercau să-i determine pe adepţii domnului Vasile Marica, personajul meu favorit în actualităţile astea, să accepte variaţii de plată salarială, bineînţeles că sindicaliştii făceau scandal şi de aici oamenii, după o anumită practică de câteva luni sau câţiva ani, puteau să ia o ştire de felul ăsta şi să o monteze în mod abil şi să spună că o puternică grevă a izbucnit la uzinele cutare din suburbia cutare din Paris, zece mii de muncitori şi-au clamat drepturile... 

- Tot un fel de poezie...

- Da, tot un fel de poezie. Şi asta se suplinea şi prin presa occidentală, la care era abonat Agerpresul, în primul rând l’Humanité, bineînţeles, apoi organul Partidului Comunist, Daily Worker, cred, şi veneau în mod fatal şi reviste: Spectator, New Statesman, venea şi revista lui Sartre, Temps Modernes; Sartre începuse pe vremea aia demenţa cu alianţa cu comuniştii, lansase aforismul ăla, „Orice anticomunist este un câine”. Ştii că, în mod ciudat, îmi aduc aminte că spre anii ’80 şi-a revizuit chestia şi devenise împăciuitorist; între ’75, când a declarat că încetează activitatea culturală, şi cred că nici nu mai scria la Temps Modernes, s-a aflat – şi după aia am avut confirmarea, căci am citit-o pe doamna de Beauvoir – ştii că ei erau căsătoriţi, dar locuiau fiecare în apartamente diferite, în hoteluri diferite, şi Sartre a intrat într-o demenţă senilă, se afirma, şi cred că era adevărat, că doamna de Beauvoir îi procura studente, cu care Sartre întreţinea libaţiuni la ore târzii, şi de aia a şi murit în condiţii relativ obscure, în 1980, la 75 de ani, o vârstă prematură, nu?

- Desigur!

- Să ţineţi minte că acesta care vă vorbeşte nu apucă jubileul. Asta i-o tot repet doamnei Drăghici , care se supără. Dar e adevărat, ziua de ieri a fost o admonestare, o admoniţiune, am trecut prin momente categorice...

- Îmi pare tare rău...

- Nu ştiu dacă să vă pară rău, e o consumaţiune, vorba prinţului...

- „Devoutly to be wished” ...

- Da... Aşa, şi pe urmă trimiteam împreună cu Matei, pe care îl vedeam destul de des, mă şi frecventa, şi mai ales de la Matei am început să învăţ „stilul smuls” în bufeturi. Pe urmă l-am cunoscut şi pe Schileru şi... vremuri luminoase... Iar Modest s-a îndepărtat oarecum, de la un moment dat devenise chiar rece în ce mă priveşte, şi îmi pare rău acum, dar ce să fac... Modest avea mai degrabă ce s-ar putea numi ambiţii literare, în cazul lui şi al lui Petrică Stoica se potriveşte întrebarea asta cu „ce se aştepta un tânăr poet de la literatură”. Şi pe urmă, de asta-ţi spuneam, că având sursele astea de lectură, şi asta mă face să şi constat că mi-am păstrat într-o anumită măsură spiritul evaluativ, când ascult jurnalele de informaţii de la Realitatea TV – te-aş sfătui să încerci odată să urmăreşti asta, o să înţelegi revolta mea, căci eu eram obişnuit, mă rog, în limitele respective şi respectând conţinutul de clasă al ştirii, mai ales al unei ştiri scurte, în care fiecare cuvânt trebuia să fie un tun îndreptat împotriva imperialismului, trebuia să respecţi în linii generale şi chiar în particularităţi adevărul istoric, adică nu puteai să afirmi că deputatul laburist cutare, Konni Zilliakus, dumneata n-ai de unde să ştii...

- Nu...

- ...care era la modă într-o vreme, căci făcuse o disidenţă la laburişti, propunea un fel de front popular cu comuniştii, care aveau un membru în Parlamentul englez, iar laburiştii erau... 400, preluaseră şi guvernul de la Churchill. Konni Zilliakus fusese recrutat de ştabul de la Agerpres. Am avut norocul ăsta că ştabii care au fondat şi au dirijat Agerpresul au continuat linia de partid a... ştiu şi eu cine o fi fost tipul cu Propaganda... la un moment dat era Leonte Răutu, dar înainte probabil că fusese Pătrăşcanu ... adică se respecta un minim de reglementări ziaristice. Pentru un tip care citea de exemplu The Economist, căruia i se face acuma reclamă, şi Hurezeanu apare în prim-plan şi spune că el a învăţat de la The Economist cum să compună o ştire şi mai ales cum să citească o ştire şi că, în primul rând, ştirile nu sunt semnate, ceea ce e un avantaj... Pentru un tip care citea New Statesman sau La Croix sau Figaro şi făcea diferenţa cu presa de partid şi acum vede comentariile doamnei Dana Grecu de pe Antena 3 şi încrâncenarea asta cu care se urmăreşte demolarea lui Băsescu, să spunem, e supărător. Acum fiecare vine şi spune ce-i trece prin cap şi face şi scandal, pe deasupra, şi spune: dom’le, sigur că Partidul Democrat-Liberal e vinovat pentru tot ce se întâmplă aici şi Băsescu e un dement care duce ţara la ruină. Culmea e că au dreptate, dar... Vezi că am făcut o divagaţie, dar nu mai ştiu de unde am plecat.

- De la redacţia Agerpres.

- Da, şi având aceste lecturi şi trăind oarecum în mediul respectiv, am avut norocul să fiu simpatizat şi protejat de cucoanele acelea, care erau probabil, nu ştiu dacă chiar ele personal, descendente din eşalonul de ilegalişti din prima perioadă, din ’45 până în ’55. Era cu totul altul nivelul de conversaţie şi de informaţie decât ale... chiar ale lui Modest Morariu, care n-avea lecturile astea, sau decât ale lui Stelian Tănase, să spunem, sau ale lui Dinescu, care (acum îmi pare rău că-mi critic un confrate, dar nici nu-l critic de fapt) face şi remarci personale. Mă gândeam zilele trecute – cred că am atins ieri cu dumneavoastră tema remarcilor personale, nu?

- Nu cred.
- Mi-am adus aminte că am dezbătut cu cineva, dar nu mai ştiu cu cine, şi dacă n-aţi fost dumneavoastră, nu poate să fie decât doamna Ana Dragu, cu care vorbesc odată la câteva zile, v-am spus că face terapeutică cu mine. Ştiu că i-am spus că trebuie să ne dezvăţăm să facem remarci personale, şi i-am spus-o instinctiv, şi azi-noapte mi-am dat seama că de fapt e un citat din Lewis Carroll – i se spune Aliciei, cum am auzit că s-a tradus la un moment dat, Alicia în Ţara Minunilor, când umblă prin pădure şi se întâlneşte cu Iepurele de Martie sau nu mai ştiu cu cine, cu Tweedledum şi Tweedledee şi Alice spune nu ştiu ce, i se taie vorba scurt şi i se spune: „Trebuie să te dezveţi să faci remarci personale”. Ei, şi vreau să spun că, citind foarte multă cronică, literară chiar, şi recenzii şi la un moment dat şi cărţi – doamnele de care vă vorbesc aveau şi lecturi, adică citeau Huxley, Giraudoux, ceea ce în anii ’50-’60 era o curiozitate, nu? –, am început să fac aşa-numite cronici. Baconsky le publica într-o rubrică, se chema Confluenţe, în care abordam subiecte de actualitate literară, pe vremea aia se descopereau Tinerii furioşi, La nouvelle vague în Franţa şi chestii de astea şi eu aveam chiar privilegiul că doamna Lupu, să spunem, sau doamna Carmen Seleanu, sau Zănel Florea, redactorul-şef adjunct de la ştiri externe, circulau prin străinătate şi îmi împrumutau cărţi. Am citit, de exemplu, Butor în anii ’60, L’emploi du temps şi La modification. Făceam şi eu un fel de cronichete, Baconsky le descoperise şi mi le publica la Confluenţe. La un moment dat, când devenise redactor-şef la Editura pentru Literatură... uite c-am uitat... un tip care făcea şi el gazetărie, ştiu că a coborât din autobuz şi a venit după mine pe stradă şi a încercat să mă convingă să fac o carte cu cronicile din Steaua, care să pună la punct publicul cititor cult din România cu actualitatea asta extravagantă din Occident – Tinerii furioşi, generaţia beat...

- Da, aţi scris despre John Braine, dacă nu mă înşel... 

- Da, şi Kerouac şi aşa mai departe. L-am citit şi pe Kerouac atunci, în franţuzeşte, e adevărat.

- Şi pe Zbigniew Herbert tot pe atunci l-aţi descoperit.

- Da, a avut o pagină în The Observer, o pagină mare, şi m-a şocat imediat, chestia aia cu piatra...

- „A stone is a creature of perfection”...

- Da. A apucat să ia Premiul Nobel? Nu...

- Nu.

- L-a luat nu ştiu cum Szymborska...

- Wislawa Szymborska.

- Am auzit-o citată.

- Dar la moartea lui s-a spus că era cel mai mare poet european... mă rog, nu în viaţă, de vreme ce murise...

- Păi avea reputaţia asta şi în presa de cultură occidentală, şi e curios că şi în România. L-a publicat Mihalaş, dar într-o colecţie pe care o fondase la editura Univers ăsta de care-ţi spun, care era şi activist de partid... Vasile Nicolescu. El a făcut o şedinţă cu Sorin Mărculescu, care era şeful secţiei de critică şi istorie literară, şi cu nişte tipi care erau de la redacţia de literaturi romanico-germanice de la Univers, şi a lansat seriile Poesis, care erau mai mari, aşa, doar cu traduceri, Orfeu, care aveau şi textul paralel, şi încă una de proză.

- A apărut acum o selecţie mai amplă din Herbert, „Pan Cogito”.

- Da, ştiu că era citată, se vorbea despre asta, dar n-am apucat s-o mai citesc. Herbert a murit relativ târziu, prin ’90 şi ceva.

- Da, la sfârşitul anilor ’90 .

- Dar titulatura supremă, să ştii, a împărtăşit-o la un moment dat cu Vasko Popa, pe care am avut de asemenea privilegiul să-l cunosc personal. Vorbea româneşte mai bine ca mine, în orice caz. Serios. Am fost trimis în Iugoslavia de revista Lumea, la care malaxam, când Ceauşescu proiectase şi chiar pusese la punct o alianţă a trei ţări neangajate: Iugoslavia, Nasser  şi el însuşi. Trebuia să facă o vizită în Iugoslavia, şi revista Lumea a făcut traseul vizitei şi m-a trimis pe mine cu două săptămâni înainte, intrând pe la Vârşeţ, apoi la Ljubljana, Zagreb până sus, la Rijeka, apoi pe toată coasta Adriaticii, până la Dubrovnik şi Split şi înapoi. Am stat aproape două săptămâni în Iugoslavia, am mers cu autobuzul, ştiu că eram o curiozitate pentru indivizii din autobuzul cu care făceam ruta asta; nu ştiu dacă am trimis sau nu corespondenţe, dar toată chestia asta s-a sistat pentru că, cum am ajuns eu înapoi, s-au certat sau a murit Nasser, nu ştiu ce s-a întâmplat, nu s-a mai făcut vizita. Dar am apucat să merg, şi intrând în Iugoslavia, chiar la Belgrad, l-am cunoscut pe un tip care se chema Gavrilovic, sau Gavrilov, şi care era şeful editurii de limbă română din Vârşeţ şi era prieten foarte intim cu Vasko Popa. Fireşte că la hotelul unde stăteam eu primul lucru era să mă duc la barul din hol, şi acolo l-am cunoscut pe Gavrilov, care a văzut probabil că am stofă şi l-a adus pe Vasko Popa, şi am băut cisterne de şliboviţă cu ei. Iar Vasko Popa mi-a făcut chiar complimentul şi a spus: „Poezie cum scrii dumneata, mai rar”... bibicule...

- Anul îl mai ştiţi cu exactitate?

- Nu, dar se poate reconstitui, era înainte de... prin ’64-’65.

- Deci Ceauşescu abia devenise secretar general.
- Da, era secretar general. Eu eram deja căsătorit, deci era în ’65. Asta-i o aluzie la diferendumul pe care cred că vi l-a transmis doamna Dragu .

- Da, mi l-a transmis şi am făcut corectura. Dar grupul, cu Matei Călinescu şi ceilalţi prieteni, cum s-a constituit?

- N-a fost chiar un grup. Eu l-am cunoscut pe Matei în ’53 sau în ’54, în ultimul an de facultate – eu am făcut facultatea de Franceză între ’50 şi ’54, şi în vara lui ’53...

- La Festivalul Mondial al Tineretului...

- Da, la Festivalul Tineretului, m-am întâlnit pe stradă cu un tip pe care-l cunoşteam vag, fără să fi făcut cunoştinţă, un tip care se numea Şerban, cred, Moşandrei şi care era descendentul poetului Mihai Moşandrei. L-am cunoscut şi pe poet, mai trăia. M-am întâlnit cu Moşandrei-junior la bufetul Universităţii, cam pe locul unde-i Teatrul Naţional astăzi, i-am spus că e vacanţă şi se face Festivalul, că era foamete, „postul Festivalului”, aşa se spunea, pentru că nu se mai găseau de-ale gurii, şi că mi-aş căuta un serviciu – eu mai avusesem serviciu în ’49-’50, dădusem examen la Medicină şi n-am intrat, fireşte, şi atunci un fel de rudă prin alianţă, fratele comandorului (m-a recomandat probabil comandorul, care era şi vecin cu noi, ne frecventa şi era foarte apropiat de maică-mea), a zis: „păi, trimite-l la mine că e nevoie de zilieri şi practicanţi pe şantier”; era un grup de şantiere de construcţii care se chema Muntenia II, avea sediul pe strada de lângă Prefectură, nu ştiu cum se cheamă, chiar în spatele Prefecturii. M-am dus într-o zi, era un tip foarte fin, îl chema Octav, m-a văzut cum făceam practică pe şantier şi m-a repartizat la un grup de şantiere ale acelui trust care consta în lucrări de construcţii în subsolul Cercului Militar, când s-a renovat o sală de cinematograf, nu ştiu dacă mai există acum, sub cinematograful Arta, se chema Sala Bizantină, iar cinematograful se chema Bizantin. Se făceau lucrări de fineţe, lucrări de decoraţiune interioară, ghipsuri, mulaje. Şi la Ateneu am lucrat, când s-a făcut un fel de consolidare a unor etaje intermediare în partea din spate a Ateneului, la birourile administrative. Şi m-a înscris la o şcoală de calificare, că era la modă ideea tovarăşului Stalin de planificare a economiei, pe care o lansase de fapt tovarăşul N. Lenin, cum nu ştiu dacă ştiţi că se spune în cursul scurt de istorie a partidului comunist că, în activitatea ziaristică, Lenin la un moment dat semna N.: N. Lenin. De ce, Dumnezeu ştie. În ipoteza că Dumnezeu se preocupă de Lenin. Şi probabil că se preocupă, că dacă le pui cap la cap şi consideri că Dumnezeu m-a protejat pe mine...

- Atunci l-ar proteja şi pe Lenin...

- Da, atunci l-ar proteja şi pe Lenin. Dar ce-am vrut să spun, plecasem de undeva...

- De la Matei Călinescu.

- Aşa, l-am cunoscut pe Matei în sensul că m-am întâlnit cu acest Moşandrei, care mi l-a prezentat pe Zaharescu şi Zaharescu a zis: „Bine, du-te mâine la ora cutare în sediul Agerpresului” – pe vremea aia era pe strada Matei Millo, în spatele Palatului Telefoanelor. Era o casă de birouri, cu două etaje, cu coridoare, cu boxe, în care erau dactilografa şi redactorii şi se distribuiau telegramele de la etajul superior, unde erau teleprintere. Era o criză de personal, cucoanele astea de care-ţi spun şi care stăpâneau mai ales limba engleză, Riana Lupu, Carmen Seleanu, Silvia Călin, toate reprezentante serioase ale ethnosului şi etosului românesc, erau în grupul de pregătire al translatorilor pentru Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din ’53. Zaharescu, care ştia că e nevoie de indivizi care să cunoască englezeşte, m-a trimis la redactorul-şef al redacţiei de ştiri externe, George Serafin, un fel de arhanghel, un tip înalt şi foarte frumos. Un tip de calitate, ştia foarte bine şi englezeşte, şi franţuzeşte, circula prin străinătate – nu ştiu, nu părea un fanatic comunist, dar probabil că avea nişte relaţii. Era redactor-şef la redacţia de ştiri externe a Agerpres pentru că era, în afară de redactorul-şef al subredacţiei asiatice, singurul creştin. Restul erau Lupu, Seleanu, Wolf, Sabina Leibovici şi aşa mai departe. Viitoarea mea nevastă, care fusese căsătorită cu un tânăr – mă rog, nu era chiar aşa tânăr – numit Bally, îşi păstrase după divorţ numele şi cred că asta o ajutase să-şi păstreze şi slujba. Era o simplă secretară de redacţie. Noi trei eram, din punctul meu de vedere, singurii români; dar ulterior am aflat că nici eu nu sunt român, iar explicaţia caracterului şi succesului ivănescian stă în sângele său amestecat.

- Fără îndoială!  

- Da. Şi, ducându-mă la Agerpres, am dat o probă de traducere din engleză, o telegramă mai lungă a agenţiei China Nouă, care relata, dumneata n-ai de unde să ştii astea, corespundea unui moment de criză când Chiang Kai-shek deţinea în mod ilegal reprezentanţa Chinei la ONU şi Chiang Kai-şiştii, câţi or mai fi fost în jurul lui, fuseseră eliminaţi din China continentală şi se retrăseseră pe insula Taiwan. Agenţia China Nouă avea o activitate foarte laborioasă, transmitea într-o engleză, acum cred că mai mult sau mai puţin aproximativă, tot felul de comentarii şi insidiozităţi despre prăbuşirea sistemului capitalist în Asia, Africa, America de Sud, America de Nord, Statele Unite, Regatul Unit şi aşa mai departe. Am dat proba, i-am dat un telefon lui Serafin şi, în mod surprinzător, a zis: „da, e bună proba. Poţi să vii la redacţie, te angajăm”. Şi m-a trimis la tovarăşul Cucu, căruia i-am făcut o impresie bună pentru că ştiu că am discutat cu el, m-a întrebat ce-i familia mea, ce sunt, ce fac, ce-i taică-meu, dacă primeşte pensie, i-am spus că da, sigur, aşa, cu naturaleţe, şi el i-a dat un telefon lui Serafin şi a zis: „îţi trimit un flăcău, e bun”. Şi m-a angajat. Având serviciu, eram obligat să circul în fiecare zi între locuinţa mea de lângă Biserica Armenească şi strada Matei Millo, unde era Agerpresul iniţial, iar din ’58 la Casa Scânteii. Ţin minte că în vacanţa aia când m-am angajat frecventam încă biblioteca secţiei de Franceză, unde era titulară o colegă de-a mea care era şi un fel de rudă de familie pe ramura tatălui meu, cu care n-aveam relaţii foarte strânse – maică-mea făcea parte dintr-un cerc de intelectuali, părinţii ei fuseseră învăţători şi profesori undeva lângă Brăila, pe urmă la Brăila; părinţii tatălui meu erau şi mai în vârstă (tatăl meu avea şi o soră vitregă, mai mare cu zece ani, care se numea Tudora, un prilej de perplexitate pentru noi. Nu Teodora, Tudora.) Eu luam cărţi de la biblioteca secţiei de Franceză din dulapul cu cărţi interzise, care avea sticla acoperită cu hârtie albastră, unde se aflau Gide, Valéry, Giraudoux, Cocteau şi chestii de felul ăsta. Ea, fiind rudă cu mine, adică ştiindu-l pe taică-meu, profesa admiraţie faţă de mine şi-mi dădea cărţi. Deja contractase o alianţă care cred că a constituit tot un prilej de perplexitate şi pentru familia ei, şi pentru familia noastră, în măsura în care eram interesaţi: s-a căsătorit brusc cu Romulus Vulcănescu, care avea echivalentul a 80 de ani când ea avea chiar realmente vârsta de 22 de ani. Şi au dus o căsnicie fericită, câţiva ani.

- Şi acolo l-aţi cunoscut pe Matei Călinescu?

- Acolo l-am cunoscut pe Matei. Într-o zi m-am dus acolo şi Matei – ea fiind deja căsătorită sau în relaţii cu Romulus Vulcănescu...

- Care era unchiul lui Matei Călinescu...

- ...care era unchiul lui – Matei a venit tot aşa, să ia nişte cărţi. Ea m-a prezentat, şi îmi aduc aminte că Matei scria în romanul acela în scrisori...

- „Amintiri în dialog”.

- Da, că m-a cunoscut întâmplător şi a intrat imediat în comunicaţie cu mine, ştiu că l-am dus pe loc acasă la mine şi i-am dat nu ştiu ce carte, l-a cunoscut pe taică-meu, care stătea la o masă în curte şi traducea Huxley, asta era ocupaţia lui în ultimii ani – pentru plăcerea personală, nu-şi închipuia că o să apară vreodată o traducere din Huxley. Şi a zis: ăsta-i un băiat bun, nu ca... Mă rog, subînţeleşi erau Petre Stoica şi Modest, care veneau seara şi-mi băteau în geam şi contractau cu maică-mea împrumuturi de zece lei pentru vodca obişnuită, şi veneau de obicei la termenele stabilite şi achitau ratele. L-am cunoscut pe Matei, pe urmă l-am cunoscut pe Nichita, care era foarte timid, era foarte bun prieten cu Matei, ne-am întâlnit aşa de mai multe ori şi l-am chemat pe Nichita; Nichita a zis: „da, vin să vă văd” – multă vreme mi se adresa la plural –, eu l-am aşteptat, m-am întâlnit cu Matei şi i-am spus: „n-a venit, dom’le, Nichita!”. Matei era nu mai ştiu cu cine şi a comentat: „uite, ăsta se miră că Nichita a promis că se duce la el şi nu s-a dus!”. Pe urmă am devenit foarte amic cu Nichita, care era căsătorit cu Doina Ciurea, fiica unui aviator de modă veche, care avea o casă cu curte, cu un nuc mare, o casă mică, situată oarecum sub nivelul străzii, vizavi de biserica Olari, în locul unde se întâlneşte Calea Moşilor cu Bulevardul Carol, sau Republicii, cum s-o fi chemând atunci. Mă duceam seara la el, şi venea Matei, cu Cezar Baltag, Petre Stoica... Şi în felul ăsta ne-am cunoscut.

- A fost vorba de o prietenie literară? Credeţi că există aşa ceva?

- Da. Matei mi-a explicat, şi i-am şi citit teoretizarea asta, că el avea un cult al prieteniei, a fost prieten foarte bun cu Ion Vianu, cu Miron Chiraleu, care, pe vremea când erau studenţi, a fost arestat pe chestia cu Ungaria, şi i s-a făcut un proces şi l-au citat pe Matei ca martor. Şi Matei s-a dus, şi toată lumea din jurul lui s-a mirat: cum să se ducă să depună mărturie într-un proces politic?! N-a păţit nimic, până la urmă. Dar Chiraleu a intrat la puşcărie...

- Şi a murit acolo...

- A murit, da, fiindcă i-au organizat acolo un fel de farsă colegii, i-au spus: „uite, ţi se dă drumul în ziua de cutare” şi în ziua respectivă i-au râs în nas, şi omul s-a spânzurat. Matei era foarte marcat, a fost ani de zile foarte marcat de chestia asta. Pe urmă Matei însuşi, cunoscându-l pe Nichita, şi Nichita bând deja foarte mult, cred că şi Matei bea la fel – fuseseră colegi de liceu, cred. Matei a contractat o căsătorie cu Luigina Ghelerter, care era însăşi fiica tardivă a doctorului Ghelerter, unul din autorii „monstruoasei coaliţii” când conservatorii, sau nu mai ştiu cine, neo-conservatorii au pactizat cu o aripă a social-democraţilor. De acolo am învăţat eu un slogan pe care-l vehicula şi Sartre: „social-democrat înseamnă social-trădător!”. Ăsta era un tip care fusese militant, coleg cu Gherea, om de şaptezeci şi ceva de ani, atâta avea când se născuse Luigina; ea, ca orice copil tardiv, era şi foarte deşteaptă, şi Matei a făcut o pasiune mare pentru ea, nu destul de puternică încât să-l facă să se reformeze. Se îmbăta teribil, şi ea n-a mai suportat şi a divorţat, la un moment dat. Era verişoară cu Moni Ghelerter. Era studentă la Medicină, câtă vreme l-a cunoscut pe Matei, şi pe urmă ştiu c-a plecat. Nu mai ştiu ce a devenit. Se stabilise în Israel. În felul ăsta l-am cunoscut pe Nichita, pe urmă pe Cezar Baltag, pe Petre Stoica... Exista, cred că ţi-am vorbit, o poză făcută când îl frecventam pe Baconsky, care ne publica cât timp a mai rezistat el la Steaua, până prin ’60 – l-au dat afară, sau cel puţin ăsta a fost pretextul, când a scris un studiu în două numere consecutive de reconsiderare a lui Bacovia. Baconsky avea un fel de independenţă, publica poezie modernistă, nerimată, Confluenţe din astea de care-ţi spun, chestii oarecum excentrice pentru presa literară de pe vremea aia. Pe urmă mi-a explicat Matei că fusese sprijinit de un tip, secretarul de partid de la Cluj, care se chema Ţugui, Ion Ţugui sau Pavel Ţugui...

- Cred că Pavel, mai degrabă...

- Probabil. Şi când s-a făcut scandalul, când a apărut chestia cu Bacovia, s-a vorbit şi la Europa Liberă, şi l-au dat afară şi i-au dat o pensie probabil foarte bună, sau o leafă foarte bună, şi un apartament în Bucureşti, ceea ce înseamnă că Ţugui ăsta era totuşi un tip influent (bine, nici Ceauşescu n-o luase razna în ’60 şi... de fapt, cred că mai trăia încă Dej). S-a mutat de la Cluj la Bucureşti pe strada Batiştei, lângă biserica Batiştei, chiar în centrul oraşului, într-un bloc impresionant, şi putea să-şi permită să cumpere cărţi străine, circula în Occident, cumpăra tablouri de la Consignaţia... Locuia în condiţii foarte bune cu doamna... uite c-am uitat cum o chema pe soţia lui Baconsky... Vezi că, oricât de ramificat pot să-ţi vorbesc, cred că se cunoaşte c-am intrat în locvacitate senilă. Cum o chema pe nevasta lui Baconsky? Era prototipul, în sensul cel mai bun al cuvântului, al doamnei Ana Selejan, adică o femeie distinsă, frumoasă, rezervată, calmă... Cum se chema... Clara! Clara Baconsky. Petre Stoica îl frecventa pe Baconsky şi la un moment dat ne-a dus şi pe Matei şi pe mine. Baconsky îl aprecia foarte mult pe Matei şi îi publica poezii din ciclurile Viaţa hoinarului, care cred c-au apărut în volumele lui de poezii. El făcea şi cronici, începuse să scrie deja la Gazeta literară; pe urmă Matei a avut norocul că, nu ştiu sub ce formă, a fost protejat de doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care l-a adus universitar şi, la momentul când se constituise Academia Oamenilor de Ştiinţă şi Cultură – că a existat un moment din ăsta prin anii ’70, până a luat-o razna „bătrânul”, care nici măcar nu era bătrân –, l-a numit membru în Academia respectivă. În felul ăsta, i-a şi dat viza de plecare la programele de schimburi profesionale Fulbright, în Iowa. Matei a fost ultimul, în serie cu Cezar Baltag, Sorescu, în ’71, în paralel cu brambureala cu tezele, şi a mai fost şi scandalul cu Soljeniţân, despre care se vorbea în Occident; ştiu că i se făcea reclamă în Temps Modernes, acolo am citit şi O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, un fel de nuvelă, singurul lucru pe care l-am citit din Soljeniţân. Era mare scandal, şi ştiu că Matei a fost acuzat că, la cursurile lui din Iowa, a vorbit admirativ despre Soljeniţân. Avea contracte de professorship de doi ani în Iowa, l-au chemat în vacanţă, probabil ca să dea socoteală, el a refuzat să vină şi a ales libertatea. Deci în ’72.

- Dar ultima lui carte publicată în ţară, „Fragmentarium”, a ieşit în ’73. 

- Atunci a ieşit?... Dar nu ştiu dacă e ultima, aia a fost una din primele. A apărut, cred că ulterioară Fragmentarium-ului, Umbre pe apă, un volum de poezie, aşa, frumos, în condiţii grafice deosebite, cum se spune, care cuprindea şi plachetele, una sau două. Publicase şi Zacharias Lichter. În sensul ăsta cred că a jucat un rol pozitiv şi doamna Buşulenga, despre care se spunea la un moment dat că era prietenă cu doamna C. Nu-i exclus să fi fost adevărat, ceea ce ar explica şi de ce a făcut criză mistică şi a devenit sora Benedicta, la Agapia, în aceeaşi mănăstire unde e la intrare o poiană lângă care e mormântul Veronicăi Micle. S-ar putea să mai existe o fotografie mică în care e reprezentat M. Ivănescu ciocnind un ţoi vârtos cu Ucig Ucsenoi, la o masă de tablă, în curtea exterioară a bufetului Văratec, domnule.

- Gicu Ionescu?

- Gicu Ionescu, un localnic care, în vara când am fost cu nevastă-mea acolo şi ne-a cunoscut şi a auzit că sunt scriitor, mi-a spus că uite, şi el e scriitor, şi mi-a dat un teanc de caiete de teză, semnate Ucig Ucsenoi, în care se povesteau tribulaţiile intelectuale şi culturaloide ale unui şofer de TIR, care făcea eforturi majore ca să-şi desăvârşească o cultură solidă şi scria cât de greu e să scrii.

- Şi avea dreptate.

- Şi avea dreptate, mie-mi spui? Ba chiar e imposibil să scrii.

- Da. Dar tot imposibil e şi să nu scrii. 

- Iată că e posibil să nu scrii...

- ...Şi, deci, literatura a contribuit decisiv la prietenia cu Matei Călinescu.

- Da. Ştiu că aveam şi gusturi similare, eu i-am demonstrat de exemplu – şi e curios, că el făcuse Engleza, şi pe vremea aia se făcea totuşi la Litere istoria literaturii relativ corect, deşi profesorul lor de literatură la Engleză era un fel de activist cultural, nu mai ştiu cum îl cheamă, era un evreu cu nume românizat – era curios, deci, că Matei nu ştia de Scott Fitzgerald. Eu citisem Marele Gatsby şi celelalte şi i-am explicat ce mare scriitor e, iar el a zis: „Dar eu n-am auzit de ăsta”. Şi i-am dat să citească şi l-am convins. De fapt una din primele mele manifestări de traducere la Univers a fost cartea asta a lui Fitzgerald, Marele Gatsby. La Univers am avut mai apoi mare noroc graţie prieteniei mele cu Denisa Comănescu, căreia nici nu pot să-i spun cât îi sunt de recunoscător. Tot de Fitzgerald aş fi vrut să traduc şi The Beautiful and Damned, n-am mai apucat. Pe urmă l-am descoperit pe Faulkner, şi m-am înfundat. Mi s-a înfundat.

- De ce aţi tradus un volum întreg de poezie americană? Credeaţi că poate fi o influenţă catalitică pentru un tânăr poet? Sau pentru poezia română...

- Nu, pur şi simplu pentru că am avut ocazia să citesc poezie americană, şi curios e că citeam chiar şi în presa asta obligatorie anglo-saxonă, care avea rubrici culturale foarte serioase. Adică în New Republic, o publicaţie de stânga, anarho-sindicalistă, care făcea oarecum propagandă pentru apropierea între blocuri, nu-l înjura pe Stalin foarte viguros, de exemplu, şi preconiza apropierea de regimul Bulganin–Hruşciov. Ăştia aveau rubrici literare foarte serioase, publicau şi proză şi mai ales foarte multă poezie. Doamna Magda Petrescu, ulterior Vulcănescu, era bibliotecară la Franceză, iar postul de bibliotecară la Seminarul de Limbă şi Literatură Engleză, la Universitate, rămăsese vacant; acolo preconiza o doamnă dintr-o familie bună, se numea Zotta, pe care o admiram din rărunchiul supravieţuitor, de fapt pe vremea aia aveam doi, pentru că se farda foarte meticulos. La un moment dat, doamna Magda Vulcănescu, sau Petrescu, se ducea o dată pe săptămână la biblioteca respectivă, ca să distribuie cărţi la studenţi. Ea nu ştia deloc englezeşte, eu m-am oferit să fac oficiul ăsta, şi mă duceam în zilele respective şi distribuiam cărţi, vedeam despre ce era vorba. Bineînţeles că am admirat biblioteca, ştiu că în momentul în care doamna Petrescu a trebuit să execute predarea s-a remarcat faptul că M. Ivănescu avea fişe de împrumut de la biblioteca engleză în valoare de şaizeci şi ceva de titluri. A trebuit să le culeg din nou, pentru că multe nu le-am mai găsit, ca să le restitui.

- Dar ştiaţi la fel de bine şi franţuzeşte, şi aţi ales totuşi să traduceţi din poezia americană.

- Am ales asta pentru că eram prieten cu Vasile Igna, care era poet şi redactor la Dacia şi mi-a şi scos nişte cărţi acolo, şi care mi-a şi spus la un moment dat: dom’le, hai să facem treaba asta. Apăruse o primă antologie de poezie modernă, cu poezie germană, nu mai ştiu cine o făcuse, tot aşa, realizată de un singur preconizator; eu am făcut o listă şi am propus să facem o antologie de poezie americană şi una de poezie engleză. Şi el a zis: bine, hai. Culmea e că le-am făcut pe amândouă. Am făcut şi antologia de poezie engleză, şi el în ultimul moment mi le-a dat înapoi, zicând că trebuia să facem apendicele ăla de la sfârşit, cu biobibliografiile respective. La americani am făcut, pe urmă am zis: dă-mi dactilograma de la antologia de engleji, zice: nu ţi-o dau, că nu mi-o mai dai înapoi. Şi mi-a dat-o, şi nu i-am mai dat-o înapoi, şi s-a pierdut.

- Credeam că cea englezească n-a mai apărut din cauza scandalului cu steagul de pe copertă de la cea americană.
- Da, a fost un scandal, ştiu că s-a dus ambasadorul, dar a fost conjunctural, eu n-am avut nici un merit, nu ştiu cine a ales să pună pe copertă un tablou de Jackson Pollock sau aşa ceva şi a făcut scandal cineva pe lângă Leonte Răutu, sau Burtică era deja...

- Probabil că Burtică, în 1986.

- Ştiu că îmi explica respectivul că s-a dus ambasadorul Americii la Cluj special ca să protesteze, să ancheteze şi i-au dat drumul relativ greu. Dar nu cred că antologia în sine a avut vreo importanţă.

- Ba da, a însemnat mult cel puţin pentru poeţii recenţi, nouăzecişti şi douămiişti.

- Da? Curios... Eu am tradus exact ce mi-a plăcut, lucruri pe care le publicasem şi ca traduceri în Steaua.

- E Berryman acolo...

- Da, e Berryman, e Anne Sexton, Diane Wakoski, erau şi ăştia, clasicii contemporani, cum s-ar zice, Frost, apoi cel cu „Ploaie în ziua comemorării”, un tip clasicizant... Aveam norocul să întâlnesc diferiţi indivizi care aveau acces la cărţi de poezie; la un moment dat ştiu că-l rugasem pe Serafin şi mi-a adus o antologie masivă de poezie americană, de la... nu mai ştiu ce editură. A fost un concurs de împrejurări.

- Deci nu preferaţi poezia americană poeziei franceze, a fost doar un concurs de împrejurări.

- Ba nu, o preferam, ţin minte că aveam un punct de vedere care o surprindea şi pe nevastă-mea, ba chiar, cum se întâmpla să mai întâlnesc la Agerpres diferiţi ziarişti străini, am cunoscut un polonez care era foarte intrigat că nu citesc poezie franceză, probabil că în Polonia avea trecere; şi i-am explicat că prefer poezia americană. Ceea ce era de fapt şi o prejudecată, că eu nu înţelegeam poezia asta franţuzească.

- Şi de ce o preferaţi? Care era argumentul ultim, şi prim? 

- Ca să spun drept, modul meu de accesibilitate. Îmi era mult mai uşor să apreciez poezia doamnei Sexton, aşa-zisa confesivă, ori a lui Berryman, şi cine mai era... L-am cunoscut pe vremea aia, ceva mai târziu, pe Ştefan Stoenescu, şi s-a arătat şi el intrigat de felul în care am conceput sumarul, că de ce anume Merrill Moore şi Berryman şi nu mai ştiu eu cine. Pur şi simplu pentru că-mi erau accesibili. Lowell, dacă nu se apuca să-şi schimbe brusc maniera, dacă scria ca în primele volume, mi-ar fi fost inaccesibil, sau n-aş fi vibrat la el. Pe Merrill Moore îl ştii?

- Da, sigur.

- Ei, ăla era un model pentru mine pentru că îşi compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în maşină, în timp ce conducea, şi se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporţie de cinşpe pe zi, exact aşa cum le povestea, şi avea acasă la el un fel de garaj în care avea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că... Mai are trecere? Se mai pomeneşte de el?

- Nu, din grupul respectiv e văzut azi ca maestru Berryman, dar care în ultimul interviu, dat lui Peter Stitt, nu admitea formula de „confessional poet”, spunând că n-a mai fost la confesional din copilărie.

- E, aici cred că făcea paradă, că am impresia că Berryman era...

- Era un tip mistic, preda chiar Evangheliile.

- Da, tocmai. Eu aveam imaginea lui Berryman din antologiile precoce, premature, ca un tip cu papion, ochelari, fără barbă, şi pe urmă, când i-am văzut o copertă tardivă... Mai ales păstrez în amintire relatarea că el, atunci când s-a omorât, s-a aruncat de pe pod şi a căzut pe uscat, şi a fost identificat după ochelari.

- Da, după montură. Ceea ce înseamnă că avea ochelari rezistenţi.

- Da. Deci e adevărat; înseamnă că, totuşi, în aceste legato-uri, în aceşti tempi rubati pe care-i fac sunt şi adevăruri, nu numai mistificări. Automistificări.

- Ba eu aş zice că sunt numai adevăruri. Autoadevăruri. V-aş mai întreba dacă vă menţineţi sfatul dat tinerilor poeţi la lansarea antologiei făcute de Matei Călinescu din poezia dumneavoastră, în 2003.

- Credeţi că mai am vreo idee despre ce am spus atunci?

- Aţi spus că, dacă există tineri poeţi sau tineri aspiranţi în audienţă, îi sfătuiţi să abandoneze orice contact cu poezia, pentru că poezia nu poate salva şi nu poate justifica nimic.

- Cu partea din urmă a aserţiunii sunt absolut de acord. În ce priveşte partea de consiliere, cum că să abandoneze sau nu, e o chestiune personală care îl priveşte pe cel interesat, de data asta eu nemafiind interesat. Nu ştiu, îmi vine foarte greu să-mi imaginez cum cineva ar putea să scrie. Îmi aduc aminte că doream foarte mult să pot scrie, şi uneori parcă resimt impulsul ăsta.

Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS