miercuri, 23 iunie 2010

Poate poezia să conteze?

Un text deja celebru şi puţin citit, ca mai toate textele celebre, este "Can Poetry Matter?" al autoritarului critic american Dana Gioia. Pentru că nu l-am găsit citat la prima mână, îi reproduc aici începutul şi concluziile; m-aş bucura să vă provoace.
Iată, aşadar, cum începe:

American poetry now belongs to a subculture. No longer part of the mainstream of artistic and intellectual life, it has become the specialized occupation of a relatively small and isolated group. Little of the frenetic activity it generates ever reaches outside that closed group. As a class poets are not without cultural status. Like priests in a town of agnostics, they still command a certain residual prestige. But as individual artists they are almost invisible.
What makes the situation of contemporary poets particularly surprising is that it comes at a moment of unprecedented expansion for the art. There have never before been so many new books of poetry published, so many anthologies or literary magazines. Never has it been so easy to earn a living as a poet. There are now several thousand college-level jobs in teaching creative writing, and many more at the primary and secondary levels. Congress has even instituted the position of poet laureate, as have twenty-five states. One also finds a complex network of public subvention for poets, funded by federal, state, and local agencies, augmented by private support in the form of foundation fellowships, prizes, and subsidized retreats. There has also never before been so much published criticism about contemporary poetry; it fills dozens of literary newsletters and scholarly journals.
The proliferation of new poetry and poetry programs is astounding by any historical measure. Just under a thousand new collections of verse are published each year, in addition to a myriad of new poems printed in magazines both small and large. No one knows how many poetry readings take place each year, but surely the total must run into the tens of thousands. And there are now about 200 graduate creative-writing programs in the United States, and more than a thousand undergraduate ones. With an average of ten poetry students in each graduate section, these programs alone will produce about 20,000 accredited professional poets over the next decade. From such statistics an observer might easily conclude that we live in the golden age of American poetry.
But the poetry boom has been a distressingly confined phenomenon. Decades of public and private funding have created a large professional class for the production and reception of new poetry comprising legions of teachers, graduate students, editors, publishers, and administrators. Based mostly in universities, these groups have gradually become the primary audience for contemporary verse. Consequently, the energy of American poetry, which was once directed outward, is now increasingly focused inward. Reputations are made and rewards distributed within the poetry subculture. To adapt Russell Jacoby's definition of contemporary academic renown from The Last Intellectuals, a "famous" poet now means someone famous only to other poets. But there are enough poets to make that local fame relatively meaningful. Not long ago, "only poets read poetry" was meant as damning criticism. Now it is a proven marketing strategy".

Iată şi cele 6 soluţii propuse de Gioia în finalul articolului:

1. When poets give public readings, they should spend part of every program reciting other people's work—preferably poems they admire by writers they do not know personally. Readings should be celebrations of poetry in general, not merely of the featured author's work.
2. When arts administrators plan public readings, they should avoid the standard subculture format of poetry only. Mix poetry with the other arts, especially music. Plan evenings honoring dead or foreign writers. Combine short critical lectures with poetry performances. Such combinations would attract an audience from beyond the poetry world without compromising quality.
3. Poets need to write prose about poetry more often, more candidly, and more effectively. Poets must recapture the attention of the broader intellectual community by writing for nonspecialist publications. They must also avoid the jargon of contemporary academic criticism and write in a public idiom. Finally, poets must regain the reader's trust by candidly admitting what they don't like as well as promoting what they like. Professional courtesy has no place in literary journalism.
4. Poets who compile anthologies—or even reading lists—should be scrupulously honest in including only poems they genuinely admire. Anthologies are poetry's gateway to the general culture. They should not be used as pork barrels for the creative-writing trade. An art expands its audience by presenting masterpieces, not mediocrity. Anthologies should be compiled to move, delight, and instruct readers, not to flatter the writing teachers who assign books. Poet-anthologists must never trade the Muse's property for professional favors.
5. Poetry teachers especially at the high school and undergraduate levels, should spend less time on analysis and more on performance. Poetry needs to be liberated from literary criticism. Poems should be memorized, recited, and performed. The sheer joy of the art must be emphasized. The pleasure of performance is what first attracts children to poetry, the sensual excitement of speaking and hearing the words of the poem. Performance was also the teaching technique that kept poetry vital for centuries. Maybe it also holds the key to poetry's future.
6. Finally poets and arts administrators should use radio to expand the art's audience. Poetry is an aural medium, and thus ideally suited to radio. A little imaginative programming at the hundreds of college and public-supported radio stations could bring poetry to millions of listeners. Some programming exists, but it is stuck mostly in the standard subculture format of living poets' reading their own work. Mixing poetry with music on classical and jazz stations or creating innovative talk-radio formats could re-establish a direct relationship between poetry and the general audience. The history of art tells the same story over and over. As art forms develop, they establish conventions that guide creation, performance, instruction, even analysis. But eventually these conventions grow stale. They begin to stand between the art and its audience. Although much wonderful poetry is being written, the American poetry establishment is locked into a series of exhausted conventions—outmoded ways of presenting, discussing, editing, and teaching poetry. Educational institutions have codified them into a stifling bureaucratic etiquette that enervates the art. These conventions may once have made sense, but today they imprison poetry in an intellectual ghetto.
It is time to experiment, time to leave the well-ordered but stuffy classroom, time to restore a vulgar vitality to poetry and unleash the energy now trapped in the subculture. There is nothing to lose. Society has already told us that poetry is dead. Let's build a funeral pyre out of the desiccated conventions piled around us and watch the ancient, spangle-feathered, unkillable phoenix rise from the ashes.

Un post lung... cât o zi de post. Dar dacă şi americanii vorbesc despre poezie ca despre o subcultură, cred că avem o problemă. Sau nu?

9 comentarii:

razvan 23 iunie 2010, 10:48  

Da, foarte tare ca l-ai pus aici. Si mie mi-a schimbat perspectiva acum cativa ani. http://www.hadesrecords.com/newforum/viewtopic.php?f=22&t=82&start=480
sper ca o sa le dea de gandit si cititorilor tai.

Mircea Ţuglea 23 iunie 2010, 11:58  

Cred că e vorba de un alt sens al termenului de subcultură ("standard subculture format of living poets' reading their own work", etc.) - deci nu neapărat peiorativ, aşa cum insinuezi, ci mai degrabă "specializat" sau "izolat", precum se vede chiar din primele rânduri. N-ar trebui să se înţeleagă de aici că "poezia e un semn de subdezvoltare", cum zicea cineva într-un frumos poem intitulat chiar "Occidentul"...

Radu Vancu 23 iunie 2010, 13:00  

@ Răzvan: Aşa-i, n-are cum să nu-ţi schimbe perspectiva. Însă pentru mine a funcţionat încurajator - criza-i mai uşor de suportat dacă-i peste tot (vezi cât de definitiv m-a marcat caprovecinita?) :)

@ Mircea: Da, sigur că e vorba de sensul ăsta, aşa-zicând tehnic, de minoritatespecializată etc. Dar sunt sigur că Gioia miza şi pe inisnuarea peiorativă, existentă şi în engleză, ca să facă vălurelele necesare propagării mesajului - altfel n-ar fi pus propoziţia aia chiar în capul listei, nu?
Iar chestia cu poezia ca semn de subdezvoltare am mai auzit-o şi la Muşina, nu numai la Cărtărescu - atribuită de poetul braşovean lui Maurice Nadeau şi formulată aşa: poezia e pentru lumea a treia. Însă, dacă vrem să-l înţelegem corect, nu trebuie să uităm că Nadeau a fost implicat în suprarealismul troţkist, cât se poate de activ, activist chiar, şi voia să spună că poezia e necesară în lumea a treia ca modalitate revoluţionară - ceea ce bineînţeles că schimbă datele problemei.

razvan 23 iunie 2010, 16:46  

bine, de cand a scris Gioia s-au mai intamplat niste lucruri zdravene cu poezia. HBO a tinut vreo 6 ani seria de spectacole cu slam poetry, anul asta arabia saudita a dat cel mai dement concurs dupa ce a schimbat American Idol in million's poet, cu concursul reality show cu poeti pentru premiul din numele emisiunii.

Si oricum cel mai important din ce spune el mi se pare chiar aia: poetii nu mai prezinta interes si pentru ca vorbesc numai despre poezia lor. Foarte rar citesc poemele altora.
din ce stiu pe aci, doar komartin are o regula sa citeasca si din altii la lecturile lui.

Radu Vancu 23 iunie 2010, 16:57  

Hehe, foarte mişto nebunia arabă, să dea Şeherezadei milionul...
Cât despre chestiunea HBO & slam poetry, aşa, numai ca să fac pe cazuistul înţepat, întreb: oare preluarea subculturii poetice de către subcultura TV e poate face într-adevăr ca poezia să conteze? :)
(Ştiu şi eu că întrebarea mea e prezumţioasă, dar nu mă pot abţine)

Yigru Zeltil 29 iunie 2010, 22:12  

HBO - subcultură? Bine, cred că şi pe la ei e premium, dar, în fine...
E complicată problema asta cu încercarea de a readuce poezia la ceva mai mult decât o nişă, fiindcă, de fapt, mulţi încă mai au în minte trauma stadioanelor umplute de Păunescu, or, ştim bine că tirajele imense de pe vremea comunismului erau - evident - artificiale, dictate nu de populaţie, ci de partid. Poate părea curios atunci articolul criticului american, dar chiar dacă asta demonstrează că nu numai la noi este meteahna asta, eu tind să cred că e amplificată la noi datorită amintirii "epocii comuniste", nu de mult apuse.
Mai e o chestiune. Am auzit (sunt mai provincial, aşa că iertare dacă greşesc cu ceva) că de la douămiişti, ba chiar de la Cărtărescu încoace, se încearcă evadarea din turnul de fildeş, dar rareori s-a discutat problema cititorului. Poate chiar mai vinovat decât poeţii, cred, sunt cititorii. Nu ştiu cum să descriu în cuvinte senzaţia pe care o am vizavi de acest subiect - am auzit nenumărate voci care, fără probabil să citească vreo poezie contemporană, deplâng starea poeziei, dar dacă le-ai arăta ceva gen Mihai Leonte, probabil s-ar întoarce tot la Eminescu şi, oricum, vor poezie "clară", dar dacă le arăţi o poezie douămiistă chiar clară, or să zică că nu e poezie...
În concluzie, cred că e la ei, cititorii, cheia, şi nu la poeţi.
Şi scuze pentru avântul teoretic,
Yigru Zeltil cu zelul de rigoare

Radu Vancu 29 iunie 2010, 22:25  

Da, tirajele sunt o falsă problemă - Rimbaud 300, Bacovia 300, ba chiar Mircea Ivănescu a avut 300 de exemplare tiraj în exact acelaşi timp în care Nichita Stănescu avea zeci de mii - după doar trei-patru decenii, disparitatea asta care părea enormă nu mai contează.
În ce priveşte paragraful al doilea, întrebarea e: cine formează cititorii? Profesorii? Poeţii înşişi? Cine-i de vină şi ce-i de făcut, ca să vorbim în spiritul măreţelor vremuri?

Yigru Zeltil 29 iunie 2010, 22:35  

Mă rog, mi se pare curios exemplul lui Mircea Ivănescu, care nu cred că avea 300 de cititori pe vremea când a debutat...
Mai complicat e cu cititorii, fiindcă nu sunt o masă compactă, oarecum în SUA putem spune dar nu şi aici. Poeţii de-aici nu ştiu dacă se citesc între ei... Rămâne, până la urmă, problema poeţilor "mari". Ar fi nevoie de cineva gen Grigore Vieru care să spună ceva care să ajungă în cele mai diverse segmente, şi nu de încă o neoavangardă experimentalistă precum acei douămiişti care au căutat să cucerească tinerii mai degrabă decât oricine altcineva...

Radu Vancu 29 iunie 2010, 22:45  

Poeţii se citesc între ei, asta pot garanta cu capul. Problema e să-i citească şi altcineva, cel puţin la fel de pasional şi de atent cum o fac ei. Nici măcar cei mai creditabili dintre critici nu mai sunt aşa de... credibili din punctul ăsta de vedere (m-a amuzat, de exemplu, cum l-a făcut atât de respectabilul Cornel Ungureanu pe Vasile Ernu... poet, într-o anchetă despre anul literar 2009 din "Ramuri" - vezi aici http://revistaramuri.ro/index.php?id=1011&editie=43&autor=. Dacă nici seniorii nu mai au răbdare să deschidă cartea, ce să mai cerem de la bieţii douămiişti?)

Trimiteți un comentariu


  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.