luni, 31 octombrie 2011

Sibiu-Iaşi-Chişinău & retur

Cum spuneam, joi de la 6 m-am întâlnit cu studenţii lui Antonio Patraş ca să le vorbesc despre Eminescu, aşa cum îl văd eu, şi despre relaţia dintre poezia lui şi cea douămiistă. Veneam direct de pe drum, dintr-un microbuz în care, cu doi kilometri înainte de Iaşi, copilul din spatele meu vărsase în gluga, ceafa şi capul domnului de lângă mine - nu eram sigur că nu mă atinsese şi pe mine, aşa că nu eram de asemenea deloc sigur cum o să arăt în ochii studenţilor. M-am bucurat să văd pe blogul unei studente că n-am fost cu totul inept şi-i mulţumesc pentru indulgenţă.
A venit şi Şerban Axinte, a vorbit şi el - frumos - despre poezia nouă, apoi am petrecut împreună o seară din păcate prea scurtă, juniorii familiilor Axinte & Patraş îşi cereau drepturile. Pe bună dreptate - microarmonia lor e infinit mai importantă decât microarmoniile noastre.
Dimineaţa am constatat că mi-e descărcat telefonul - bine că-mi notasem numărul lui Moni Stănilă în carneţel înainte să plec de acasă. Aşa că n-am putut să-i spun lui Moni, aşa cum conveniserăm, cu ce cursă plec, la ce oră ajung şi unde - şi îmi făceam tot soiul de scenarii cum s-o găsesc, de la cumpărarea unei cartele de telefon public până la căutarea Bibliotecii Naţionale, unde aveam să citesc la cenaclul Republica. Am trecut prin vamă rapid, fără emoţii, aşa încât am ajuns repede în Chişinău; după străzile din centru, frumoase, cu splendizi arbori galbeni & roşii (mi-au adus în minte două versuri ale Blandienei: "aseară în vântul galben / arborii-n genunchi plângeau"), autocarul s-a blocat pe o străduţă care căpătase habar n-am când aspectul unui târg de vechituri din Istanbul. M-am ridicat după câteva minute în care înaintaserăm un metru jumate, mi-am luat haina pe mine şi m-am apropiat fără să ştiu de ce de şofer - moment în care am văzut-o pe Moni Stănilă la câţiva metri de autocar, făcându-mi semn cu mâna. Mă sunase pe mine, văzuse că nu răspund, apoi l-a sunat pe Bogdan Creţu, care l-a sunat din Baia Mare pe Antonio Patraş, care i-a spus că trebuia să plec cu cursa aia.
După care a început un mic maraton: de la 3 emisiune la radio cu Dumitru Crudu, de la 5 cenaclul, după cenaclu emisiune la Publika TV, cu Gheorghe Erizanu. Totul a mers însă aşa de frumos, încât nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Seara am mers cu Moni Stănilă, Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Hose Pablo, Ion Buzu, Carolina Vozian, Oleg Carp, Cristi Măriuţa, fizicianul de avangardă Petru şi alţi câţiva oameni de treabă la diverse localuri - îmi amintesc nume precum La Poveste ori La Jaba -, prilej cu care am constatat că berea moldovenească fără alcool e absolut remarcabilă. În ultimul local se asculta muzică de la un tonomat mânuit, când am intrat, de o jună rusoaică enervată că nu găsea manele ruseşti.

Sâmbătă am mers cu Moni, Carolina şi Ion Buzu (care a citit, în localul cu tonomatul, nişte poeme bukowskiene despre rahat, unul dintre ele superior cred lui Bukowski însuşi) la Orheiul Vechi. Am făcut la un moment dat autostopul, ne-a luat pe toţi patru un tip cu aspect rusesc, în a cărui mână uriaşă schimbătorul părea un tirbuşon. A pus Doctor Alban, a dat la maxim şi a ajuns rapid la 160 la oră pe drumul ăla de ţară. Hurducăielile mi-au adus aminte de zborul cu motodeltaplanul de la Zalău, din 2007. Era, adică, minunat - deşi Moni era palidă şi, după cum a mărturisit la coborâre, îl invidia pe Sandu, care avusese în ultima secundă inspiraţia să nu vină, ergo să supravieţuiască. Rusnacul a schimbat apoi muzica (viteza nu) - a pus Ellie Gould şi o formaţie al cărei nume chirilic era ceva de genul ПСИХЕДЕЛИК - adică PSIHEDELIC, pe cât îmi dădeam seama. Şi zău că a fost un trip psihedelic până la Butuceni; când am coborât, rusul n-a vrut să ne ia bani, a scuturat zâmbind claia blondă şi a zis: "Vî aştiept la o stacanî di jin". 
Peisajul la Orheiul Vechi e splendid, poate îmi trimite Moni poze şi o să vedeţi. E acolo, pe fundul fostei Mări Sarmatice, un promontoriu lung de câţiva kilometri, înălţat la câteva zeci de metri deasupra restului peisajului, o limbă înaltă de pământ poros înaintând curb spre pădurea Scocului (dacă-mi aduc bine aminte). Promontoriul e, cum spuneam, poros, scobit de tot felul de grote - dintre care una, cea de la altitudinea maximă, găzduieşte o biserică rupestră. Văzusem poze de acolo pe blogul lui Lucian Dan Teodorovici sau al lui Florin Lăzărescu, nu mai ţin exact minte, Moni îi adusese şi pe ei acolo şi pozaseră o mireasă care, lângă crucea de deasupra bisericii, lua tot felul de posturi undeva la graniţa dintre kitsch şi soft porn. Moni era încă indignată când i-am amintit despre asta. 
Ne-am întors apoi în Chişinău, unde am avut un atelier de proză la "Vlad Ioviţă", atelierul de scriere al lui Dumitru Crudu. Le-am cerut să scrie o proză despre traumă şi fericire, plecând de la incipitul celei mai recente cărţi a lui Dudu, Oameni din Chişinău. A ieşit foarte bine, au scris şi au citit proză deseori bună, uneori foarte bună, Cristi Măriuţa, Oleg Carp, Emanuela Sprânceanu, Alex Cosmescu, Aurelia Borzin, Elena Chirică, Otilia Gordenco, Parascovia (al cărei nume de familie nu l-am reţinut, mea culpa), Valerian Ciobanu, Călin (tot fără nume de familie), Ion Buzu, Pavel Borş, doamna Iordăchescu (care n-a vrut să citească, şi de la care am primit ultimul număr din Clipa - liceenii fac ca de obicei o treabă excelentă, e un interviu foarte bun al Ilenei Mălăncioiu acolo), Carolina Vozian, Sandu Vakulovski, Moni Stănilă, Dumitru Crudu şi eu. Adică, dacă am numărat bine, 18 oameni - ar ieşi un volumaş în toată regula!
Apoi am căutat localuri - erau toate fie pline, fie foarte scumpe. Am ajuns, după o oră şi ceva de mers printr-un Chişinău frumos şi rece, într-un local pustiu, care trebuia să închidă şi în care barmanul-patron, după toate aparenţele turc, se uita la un film care se vedea că-i rupe inima. Ne-a lăsat să stăm pentru o bere (în speţă suc Viva), care a durat cât filmul. Adică preţ de patru beri. 
A doua zi, Moni a ţinut să mă conducă la autocar - şi bine a făcut, altfel nu plecam. Deşi luasem biletul din ziua anterioară, şoferul Petrică nu voia să admită că e de la firma lui. (Ar fi preferat să ia pe altcineva, care mergea până la Timişoara). Moni s-a inflamat, Dudu Crudu cu legitimaţia lui de jurnalist la Timpul a picat la marele fix, şi am plecat până la urmă spre Sibiu.
În vamă, ofiţerul român m-a pus să deschid bagajele. Aveam şi o plasă pentru Anatol Grosu (Zona nouă e pe jumătate basa), de la fratele lui; "Ce-aveţi aici?", a dat la o parte ceainicul, a găsit o Biblie. "Ce Biblie-i asta?". "Creştin ortodoxă", zic. S-a încruntat, a deschis-o. "A, românească", s-a dumerit. "Şi miroase şi a busuioc". Apoi mi-a deschis bagajul, a ieşit la iveală "Oameni din Chişinău". "Bravo, domnu' student, îmi place, auziţi?, îmi pla-ce". Şi a făcut semn că microbuzul poate pleca.

Read more...

miercuri, 26 octombrie 2011

Pe drum

Mâine dimineaţă plec spre Iaşi - unde o să-mi lansez, de la ora 6, la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", cartea despre Eminescu, alături de Antonio Patraş.
Iar vineri dimineaţă plec din Iaşi spre Chişinău - unde o să citesc la cenaclul Republica  al lui Moni Stănilă, o să am un atelier de scriere şi nişte emisiuni la radio şi TV.
Voiam demult să merg la Chişinău, de-abia aştept să ajung.

Read more...

Festivalul Internaţional Poes:s. Poze












Jan Mysjkin (blurat), Nora Iuga, Diana Iepure, Gabriel Chifu


V. Leac, Andrei Dosa

  
V. Leac, Andrei Dosa, eu


Ionel Ciupureanu, Petru M. Haş, Diana Iepure, Jan Mysjkin












Doina Ioanid



  











Nora Iuga














Rita Chirian



eu, V. Leac, Claudiu Komartin, Andrei Dosa, Gabriel Daliş













V. Leac, Claudiu Komartin



Doina Ioanid, Diana Iepure















Ionel Ciupureanu, Andrei Dosa












Ionel Ciupureanu, Doina Ioanid, Gheorghe Mocuţa,
globul terestru de la 1634 pomenit în postarea anterioară

Foto credit: Elena Borrás García

Read more...

luni, 24 octombrie 2011

Înapoi de la Festivalul Internaţional Poes:s

În ciuda vremii considerabil de reci, la Satu Mare lecturile de poezie au fost de-a dreptul hot. S-a citit în două tranşe: mai întâi o lectură de noapte, de pe la 9 până pe la 12, în sala de festivităţi a elegantului hotel Poes:s (cel mai livresc hotel din galaxie, cred); apoi, una de zi, în castelul din Carei, aproape complet renovat, absolut spectaculos. (În biblioteca burgosiană a castelului, un poem în sine e globul terestru de la 1634, făcut la comanda cardinalului Richelieu pentru a integra toată cunoaşterea geografică a vremii; mi-a amintit epitaful cardinalului - mai mult ca sigur apocrif: "Ci-gît un fameux Cardinal / Qui fit plus de mal que de bien / Le bien qu'il fit, il le fit mal /Le mal qu'il fit, il le fit bien."). 
Pe lângă lecturi, minunate au fost nopţile - aproape albe, stropite din belşug cu Pepsi & Mirinda, coagulând tot universul în orele alea mici.
Pentru mine, revelaţia festivalului a fost Ionel Ciupureanu - sigur, poetul îl ştiam deja, am scris cu drag despre el, dar omul neverosimil de discret & de tăcut mi l-a adus în minte pe, bineînţeles, Constantin Acosmei - care habar n-are cât de dor îmi e de el. :)
Iată şi premiile Festivalului:

* Premiul Poesis Opera Omnia - Nora Iuga
* Premiul pentru proză - Marta Petreu (cartea anului: Acasă, pe câmpia Armaghedonului, Polirom, 2011)
* Premiul pentru poezie - Marin Mălaicu-Hondrari (cartea anului: La două zile distanţă, Charmides, 2011)
* Premiul pentru critică - Cornel Ungureanu
* Premiul pentru traducere - Jan Mysjkin (Belgia)
* Premiul de excelenţă pentru poezie străină - Hanane Aad (Liban)
* Premiul de excelenţă pentru poezie străină - Mezey Katalin (Ungaria) 


LE. Elena Borrás Garcia, care traduce în spaniolă tot felul de minunăţii, de la Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari la Apolodor-ul lui Gellu Naum, a pus pe youtube filmuleţe cu recitaluri de la Festival. Le găsiţi căutând "Festivalul Internaţional Poes:s". 

Read more...

miercuri, 19 octombrie 2011

Festivalul Internaţional Poes:s

De mâine o să fiu la Satu Mare, la Festivalul Internaţional Poes:s, care se anunţă di granda: sunt invitaţi poeţi din opt ţări, va avea loc Gala premiilor Poes:s, se va merge la castelul din Carei şi la casa lui Ady Endre.
Sunt sigur că va ieşi ca la carte, dat fiind că în lista invitaţilor se simte pe ici pe colo, şi anume prin punctele esenţiale, mâna lui Claudiu Komartin - ceea ce înseamnă că vor fi trei zile cât un anotimp nu în Berceni, ci în Maramureş. :)
Ana Toma a făcut afişul neoficial al Festivalului.

Read more...

marți, 18 octombrie 2011

Concurs de debut Blecher-Benet. Shortlist

Claudiu Komartin a afişat lista scurtă a cărţilor selectate; juriul (Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Claudiu Komartin, Dan Coman, Răzvan Ţupa, Alexandru Voicescu şi subsemnatul) va decide care anume vor fi publicate şi lansate la târgul de carte Gaudeamus din noiembrie.
Ţin să adaug că e onorant să fii pe shortlist. O nominalizare e aproape un premiu în sine.
Aşadar, iată titlurile:

Poezie:

  • Acvariul cu suflete
  • Albastru închis (o inimă cu touchscreen)
  • Cârtiţa de mansardă
  • Copci
  • Copilul în cămaşă de sticlă
  • Despre cele sfinte şi rujate
  • Fericirea e atunci când râzi
  • Nimic nu e mai comun decât numele
  • Repetiţie cu bască roşie şi vitrină
  • Soarele mecanic

Proză:

  • Bucureşti sau viaţa în galop
  • Ich bin ein Berliner
  • Iluzia sau Fals tratat despre realitate
  • În rând cu lumea
  • Laptele negru al mamei
  • Liftul
  • New folder
  • Sinucigaşii fumează întotdeauna Pall Mall
  • Taxidermie
  • Voia

Rezultatele vor fi anunţate la începutul lunii viitoare.

Read more...

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Roberto Bolaño. Trei poeme

Câinii romantici

În vremea aia aveam douăzeci de ani
şi eram nebun.
Pierdusem o ţară,
însă mă alesesem cu un vis.
Şi dacă aveam visul ăsta
restul nu mai contau.
Nici munca, nici rugatul,
nici studiul în zori
cot la cot cu câinii romantici.
Iar visul trăia în pustiul din spiritul meu.
O locuinţă de lemn,
în penumbră,
într-unul din plămânii tropicului.
Iar uneori mă întorceam înăuntrul meu
şi mergeam să văd visul: statuie eternizată
în gândiri lichide,
vierme albicios zvâcnind
în amor.
Un amor cu gură spurcată.
Un vis înăuntrul altui vis.
Iar coşmarul îmi spunea: vei creşte.
Vei lăsa în urmă imaginile durerii şi ale labirintului
şi vei uita.
Însă în vremea aia să creşti era totuna cu o crimă.
Sunt aici, am spus, cu câinii romantici
şi aici o să rămân.

Autoportret la douăzeci de ani

Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam
unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă,
stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul,
cred că era aerul îngheţat al morţilor.
Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat
să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte
auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare.
Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam
şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic,
născut în aer şi în mare.
Un scut şi o spadă. Atunci,
cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul
de obrazul morţii.
Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd
spectacolul ăla straniu, lent şi straniu,
deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare:
mii de băieţi ca mine, imberbi
sau bărboşi, însă latino-americani toţi,
lipindu-şi obrajii de obrajii morţii.

Godzilla în Mexic

Ascultă la mine, fiule: bombele cădeau
peste Ciudad de México
însă nimeni nu-şi dădea seama.
Aerul împrăştia veninul pe
străzi şi prin ferestrele deschise.
Terminaseşi de mâncat şi te uitai la TV
la desene animate.
Eu citeam în dormitorul de lângă
când am ştiut că urmează să murim.
Cu toată ameţeala şi greaţa m-am târât
în bucătărie şi te-am găsit pe podea.
Ne-am îmbrăţişat. M-ai întrebat ce se întâmplă
şi nu ţi-am spus că eram în programul morţii
ci că plecam într-o excursie,
încă una, împreună, şi că nu trebuia să.ţi fie frică.
La plecare, moartea nici măcar
nu ne-a închis ochii.
Ce suntem?, m-ai întrebat după o săptămână sau un an,
furnici, albine, cifre echivoce
în marea supă râncedă a hazardului?
Suntem fiinţe umane, fiule, aproape păsări,
eroi publici şi secreţi. 

Fiţi blânzi cu traducerile, sunt ucenicia mea spaniolă. :)
Alte poeme de Bolaño în română găsiţi  aici şi aici, traduse de Claudiu Komartin, sau aici, tradus de Marin Mălaicu-Hondrari ("Poesis Internaţional", nr. 3, p. 85).
Iar în Bucureştiul cultural e o cronică a lui Doris Mironescu la "Amintiri pentru tatăl meu". Inutil să spun că m-a bucurat mult.     

Read more...

vineri, 14 octombrie 2011

Soirs. Despre dispariţia lecturii, a cărţii, a scriitorului

După cum am spus deja, sunt un admirator al blogului Soirs - mi se pare la fel de pasionant ca marile jurnale. Aş putea să pariez că va apărea cândva pe hârtie, iar critica oficială va vedea în sfârşit în el un document existenţial (y compris literar, intelectual etc.) de prima mână. Dar nu vreau să fac pe Mafalda.
Cel puţin nu aici - pentru că am făcut deja pe Mafalda chiar pe blogul misteriosului diarist; plecând de la o emisiune în care era invitat Beigbeder, postase o însemnare în care anticipa dispariţia lecturii, a cărţii şi chiar a scriitorului. Mi-am dat şi eu cu părerea la comentarii şi, cum mi s-a părut că discuţia poate continua mult şi bine, i-am cerut acordul s-o postez şi aici - sperând că măcar unul-doi dintre eventualii cititori o vor duce mai departe.
Redau, deci, postarea iniţială:

„Mă întreb dacă poţi deplânge doar dispariţia cărţii pe hârtie. Ceea ce dispare, ceea ce e interesant să vezi că poate dispărea în proces e însăşi lectura, un anumit tip de lectură. Lectura de lungă durată, tremurul acela special, interior, cu o carte în mână. Pur şi simplu nu pot vedea generaţiile următoare (să facem un salt peste două, trei generaţii, să mergem cu gândul un pic mai departe) pasionate de lectură, chiar dacă librăriile ar supravieţui, una pe oraş, înghesuită într-o fantă de gang. Nu văd pe cineva născut şi crescut în civilizaţia ecranelor făcând o pasiune pentru lectură. Nu mă refer la câţiva ochelarişti şi la constanta iluzorie a obiectului (argumentul nul al lui Eco etc.), ci la rudimentul general al lecturii care ar marca o generaţie. Cu neputinţă, cine întrevede puţin în viitorul apropiat cu premisele prezentului îşi dă seama că e cu neputinţă. Găsesc că venim dintr-o civilizaţie a cărţii, puternic marcată de lectură, de timpii lungi, că toţi suntem obişnuiţi cu ea, şi mi-e imposibil să cred că aşa ceva mai poate dura. Mă îndoiesc că scriitorii vor mai fi scriitori şi vor mai câştiga multă vreme din carte. În timp ce ne preocupăm de dispariţia cărţii pe hârtie, de obiect, o întreagă paradigmă dispare de fapt; subit cum se surpă un eşafod, sau cu o stingere lentă, suficient de lungă să ne amortizeze narcotic căderea.
Poate că va fi okay. Poate că va fi altceva. Către sfârşit, poate că nu va fi nimic, doar un simplu şi elegant parastas. Să rămânem în inanalizabil.”

Iată şi comentariile; m-aş bucura să le continuaţi, cum ziceam. Ca să nu fie nelămuriri, primul e al meu:

·  E, totuşi, cam riscată inducţia de la “un anumit tip de lectură” la “lectura însăşi”. Cu siguranţă dispare tipul lecturii-maraton, dar lectura an sich nu văd cum ar putea să dispară – informaţia, la urma urmei, trebuie să treacă într-un mod sau în altul. E posibil ca lectura să se reorienteze eidologic, ca să zic aşa: vezi surprinzătoarea explozie a blogurilor de/spre poezie, remarcată şi într-un studiu relativ recent comandat de guvernul francez. Noile medii cred că sunt mai prietenoase pentru poezie – deşi ăsta poate nu-i decât un exerciţiu de wishful thinking.
De fapt, asta ţineam să spun – anume că, deşi rezonez de obicei la atât de stenicul dumneavoastră pesimism :), de data asta nu cred că aveţi dreptate – lectura, vorba anecdotei, nu moare, ci doar se transformă.
Radu Vancu a spus asta la 13 octombrie 2011 la 21:42 | Răspunde

‘lectura, vorba anecdotei, nu moare, ci doar se transformă’
De pilda daca se transforma dintr-un fapt generalizat (majoritatea populatiei alfabetizate) intr-unul frugal (2-3% din populatie, si in continua scadere), asa cum radioul a fost prima sursa de informare si entertainment la inceputul sec. XX si acum e a 27-a, credeti ca e sau nu o iesire din civilizatia cartii (a radioului)?
Stiu ca argumentul prin analogie nu e cel mai solid, dar uneori ma intreb de ce exista in noi aceasta puternica, irepresibila dorinta de a fi imbroboditi de speranta mecanica.
Eu as vrea asa de mult sa aveti dreptate si radioul sa triumfe. Iertati-ma, cartea…
Vedeti, eu nu ma tem de acest lucru. Nu il deplang. In fond putin imi pasa… Poate ca alte tipuri de lecturi – digitale, scurte, rezumative – vor castiga. Foarte bine. Simt doar ca cea veche va muri; inregistrez lucrul; ridic din umeri.

·  Dacă e adevărat că mediul e mesajul (şi e), atunci şi lectura (decodarea mesajului, cum ar veni) se schimbă radical odată cu mediul. Şi, implicit, se va ieşi din civilizaţia cărţii.
Dar nu şi din civilizaţia scriscititului; studiul acela comandat în Franţa (am aflat despre el dintr-o Dilematecă de acum vreo jumătate de an) urmărea impactul Internetului asupra Galaxiei Gutenberg (sau o chestiune similară formulată la fel de emfatic) şi ajungea la oarecum neaşteptata concluzie că Internetul a revitalizat gena gutenbergiană. Două argumente veneau să susţină concluzia cu pricina: mai întâi, amintita proliferare a blogurilor literare; apoi, revivificarea corespondenţei – sigur, cu un cu totul alt protocol & retorică, dar până la urmă mailul e totuşi o scrisoare.
Aşadar, se va citi, cred, şi în era cosmodernă a ecranului global. Altfel, bineînţeles, dar la fel de mult & de prost. Din punctul ăsta de vedere, lectura nouă nu va fi deloc mai brează decât cea veche. :)
Radu Vancu a spus asta la 13 octombrie 2011 la 22:25 | Răspunde

Back to basics: se va mai citi sau nu roman?
Vedeti, pentru mine poezia e emotie pură şi idee; poetul e profetul. Dar literatura e un pic altceva. Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva. E un fel de marcă a stadiului de civilizaţie (şi al limbii). Poezia nu e literatură, e mai puţin şi mai mult decât atât, e un continent în sine. În fond e altă lume. Dacă se poate transfera pe internet etc., foarte bine. Ea nici nu are nevoie de asta, poate rămâne şi în oralitate.
Însă literatura e mai legată de timp, de loc, de sens. Mai clar: literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă, ştiţi… Scriitorii ar trebui plătiţi de guverne, în fine… E totuşi o problemă dacă 1) Va mai exista roman şi 2) Vor mai exista scriitori, trăitori din asta.
Îmi spun.

·  Ah, oricât de pisălog aş fi, nu pot să nu răspund. :)
În comentariul anterior sunt două întrebări şi o certitudine.
Întrebările sunt de regăsit în primul, respectiv ultimul rând al comentariului – anume dacă se va mai citi, respectiv scrie roman. Înţeleg că întrebările nu privesc prezentul, ci viitorul, dar, pe cât se poate omeneşte prevedea :), aş zice că la ambele întrebări răspunsul e da; apar încă romane groase cu mare succes nu numai de critică, ci şi de public (“2666″ al lui Bolano, de exemplu, are vreo 900 de pagini, şi e citit de o ocultă mondială de bolanofili). Şi nu numai aiurea, ci chiar la noi – “Rădăcina de bucsau” a lui O. Nimigean, romanul-revelaţie al anului trecut, numai subţire nu e.
Însă ce mă provoacă la răspuns nu sunt atât întrebările, cât certitudinea – “Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva”. Nu sunt deloc sigur că toate popoarele au poezie mare – înţelegând prin asta poezia care a adus, cu avântata formulă a Juliei Kristeva, o “revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună e, cum spuneţi, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă lumea. Nu-i vorbă goală, Jacques Attali spune ceva asemănător în paginile finale ale ediţiei româneşti din “Scurtă istorie a viitorului”, face adică o legătură cauzală între stadiul civilizaţiei unei naţiuni şi poeţii ei. Nu întâmplător poezia mare e apanajul statelor celor mai civilizate – e şi ea, în cel puţin aceeaşi măsură ca proza, o marcă a stadiului unei civilizaţii/limbi. Ba aş zice că e mai dependentă chiar de evoluţia “tehnologiei” literare decât proza; spune Muşina undeva că poţi citi toată viaţa pe Tolstoi & Dostoievski şi să scrii un roman genial, dar ca poet, dacă-i citeşti doar pe antecesori, eşti terminat. Cred că are dreptate – Faulkner, în fond, citea Biblia şi pe Shkspr, şi a schimbat faţa prozei.
În ce priveşte însă pasajul acesta: “literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă” – aş putea semna o declaraţie de adeziune. :)
Iertaţi-mi, vă rog, bavardajul, nu m-am putut abţine.
Radu Vancu a spus asta la 14 octombrie 2011 la 00:24 | Răspunde

Nici un bavardaj, ce spuneti are sens.
Argumentul decisiv, istoric vorbind, e totuşi acela că poezia nu are nevoie de alfabetizare. Am găsit-o la toate triburile pe unde am ajuns, şi era peste tot tulburătoare. Şi canibalii o aveau. La fel ca pictura lor, o artă universală cu o expresie pură.
În era net-ului, într-adevăr, e posibil ca ea să nu piardă nimic.
Literatura însă, proza, romanul, circumscrise istoric, cer un stadiu al civilizaţiei, al limbii. Sunt o probă de maturitate, şi mă îndoiesc că mai mult de o duzină dintre popoare au luat examenul prozei. Fiindcă trebuie să precizăm…
Ce aveţi de partea dvs. în argumentare e în fond o Speranţă. În fine, de ce nu…

·  Nu ştiu ce să zic despre chestiunea alfabetizării necesare, mie mi se pare că homo poeticus şi homo narrativus sunt gemeni monozigoţi şi prealfabetici. :) Dar, în acelaşi timp, dacă prin “literatură circumscrisă istoric” înţelegem numai romanul, atunci aveţi dreptate – romanul cere numaidecât civilizaţie.
Ca şi, repet, poezia mare – care e colonialistă & anabazică, ţine să revoluţioneze propria paradigmă; iar forţa asta de contagiune universală se serveşte de infrastructura unui mare imperiu, a unei mari civilizaţii.
În plus, cel puţin de la Pound încoace, poeziei i se reclamă ca o condiţie sine qua non “precizie psihologică”; iar psihologismul nu e totuşi imaginabil în absenţa civilizaţiei.
Însă, bineînţeles, toate astea sunt (admit) verbigeraţia unei Speranţe disperate… :)
Radu Vancu a spus asta la 14 octombrie 2011 la 01:09 | Răspunde

Read more...

miercuri, 12 octombrie 2011

2666

Tocmai am terminat de citit cele 900 de pagini ale ediţiei englezeşti, tradusă de Natasha Wimmer. Nu-mi amintesc să fi citit un roman de forţă comparabilă de la The Recognitions (William Gaddis) încoace. Luna trecută am citit The Savage Detectives, tradus tot de N.W., de asemenea foarte puternic, şi nu vedeam cum ar putea Bolaño ridica miza în 2666. Uite că a făcut-o. 
Înţeleg că la toamnă vor apărea în română Detectivii sălbatici, iar la primăvară 2666. La Leda, dacă nu mă înşel. Sunt tare curios ce receptare vor avea. Unele traduceri pot fi la fel de seminale pentru o literatură ca şi marile cărţi ale respectivei literaturi. Cred că Bolaño ar putea reprezenta o astfel de şansă pentru literatura română. Poate că în romanele "mici" nu i s-a întrevăzut miza, proiectul personal, supratema sau cum i-o mai fi zicând. Dar în cele două romane mari mi se pare totuşi chiar imposibil să nu se vadă. În fine, aştept nerăbdător primăvara.
N-am să scriu despre carte, nu acum, în orice caz. Îi consemnez doar efectul: devastator şi revigorant. Acum aproape 15 ani citeam Ulisele tradus de M.I., care fireşte că ştia asta (mă întreba întotdeauna ce citeam) şi a vrut să ştie cum mi se pare. Am izbucnit, cu directeţea penibilă a adolescenţei: "E cartea cea mai puternică pe care am citit-o vreodată". A zâmbit, cum numai el ştia să zâmbească, în acelaşi timp empatic dar şi cumva dator să se delimiteze (parcă împotriva voinţei): "Ei, să nu mai spui asta". Am înţeles imediat nu doar că avea dreptate (avea întotdeauna dreptate), dar şi de ce avea dreptate. Cu toate astea, constat că deceniul şi lustrul au trecut degeaba - azi aş jura, pradă aceluiaşi penibil entuziasm, că 2666 e cartea cea mai puternică etc. Alături de alte "cele mai puternice" treizeci-patruzeci de cărţi care fac din literatură ceea ce este. Sau, mai degrabă, ceea ce ar putea fi. 
L.E. Un synopsis util despre 2666, la Parrish Lantern (tot aici mai sunt de găsit câteva comentarii despre celelalte cărţi ale lui Bolaño).

Read more...

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Summa ethilica. "The correct path to follow"

Aşa cum am mai scris, a apărut anul acesta în State o antologie de poezie română numită Of Gentle Wolves. Despre realizator şi traducător, poetul Martin Woodside, spuneam că tinde să devină noul Adam Sorkin - adică un fel de traducător oficial al poeziei române contemporane; ei bine, cred că deja a ajuns acolo - Dan Coman mi-a spus că, în Slovenia, organizatorii festivalului utilizau pentru poeţii români traducerile lui M.W.
Pomenesc iar antologia pentru că a apărut în Parrish Lantern o cronică bună, cu un comentariu la Summa ethilica (un text dintr-un precambrian al vieţii mele) care m-a binedispus ceva de groază. :)

Read more...

vineri, 7 octombrie 2011

Luciat reloaded

Sunt într-un embarras du choix, nu ştiu ce-ar trebui să mă bucure mai mult: că Luciat a revenit (fie şi numai săptămânal - deocamdată, cel puţin), sau că a revenit cu câteva cuvinte calde despre Sebastian în vis.
Din această dilemă zău că nu pot ieşi. :)

Read more...

joi, 6 octombrie 2011

Tomas Tranströmer (n. 1931), Nobel 2011

În sfârşit, un poet.
Suedez.
(Suedia n-a mai luat un Nobel pentru literatură de şaizeci de ani - mai exact din 1951, când laureat a fost Pär Lagerkvist).
Din 1996 încoace, adică de la Wisława Szymborska, Nobelul n-a mai fost luat de poeţi.
Şi încă de un poet a cărui operă încape într-un "pocket book", cum spune Peter Englund, secretarul Academiei, în interviul de după anunţarea premiului. Plus, ca argument pentru poezia lui T.T.: "you can never feel small after reading the poetry of Tomas Tranströmer".
Restul poeţimii mai are 15 ani în care să pună osul la treabă. :)

L.E. Claudiu Komartin îmi atrage atenţia că ultimul Nobel suedez e din '74 şi e de fapt două: Eyvind Johnson şi Harry Martinson. Îmi fac mea culpa, am luat datele de la Peter Englund fără să le mai verific.

Read more...

miercuri, 5 octombrie 2011

Poesis Internaţional 6



















Poesis Internaţional 6

Read more...

marți, 4 octombrie 2011

Scrisoare deschisă pentru acordarea cetăţeniei române lui Paul Goma

Cei care doresc să semneze, o pot face aici.

Read more...

luni, 3 octombrie 2011

Nobel 2011

Îmi aduc aminte de puştii din Suedia, de pe insula Biskops Arnö, juni scriitori de 18-19 ani care-mi vorbeau despre proza lui Cărtărescu cu privirea aia aprinsă cu care se întâmpla asta şi prin Sibiul / România anilor '90. (Azi, în buna tradiţie valahă pentru care succesul - altuia - e musai degradant, a vorbi cu aceeaşi pasiune despre Nostalgia sau Levantul sau Orbitor e de asemenea uncool...) Nu ştiu de ce am feelingul că junimea suedeză s-ar bucura dacă s-ar întâmpla minunea la fel de tare ca şi pentru Tranströmer.
Ştiu că sunt doar cam zece la sută şanse (conform Ladbrokes), dar însă totuşi: poate cineva acolo sus se gândeşte şi la fericirea bieţilor copii suedezi... :)

Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS