joi, 29 mai 2014

Cronica unei polemici amânate. Revista revistelor în „Timpul” (Iași, mai 2014)

De când a preluat Daniel Șandru revista Timpul, adică de două numere încoace, țin acolo o revistă a revistelor.
În numărul pe mai, mișcările cele mai importante de trupe din revuistica autohtonă mi s-au părut cele implicându-i pe de o parte pe Nicolae Manolescu, pe post de apărător al marii tradiții a criticii estetice, și pe Andrei Terian, Paul Cernat & Bogdan-Alexandru Stanescu, în postura de pledanți ai necesității reînnoirii instrumentelor critice.
Din păcate, a fost o polemică ratată - deși el o începuse, profesorul Nicolae Manolescu a anunțat brusc că n-o va mai continua. Purtată între un mare critic și câțiva tineri critici de asemenea anvergură, ar fi fost, sunt convins, o querellă esențială pentru critica noastră.
Ce-i drept, tot au existat niște efecte pozitive ale acestei prea scurte polemici: Observator cultural a dedicat două numere succesive unui dosar privind Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI. Au răspuns la temă vreo zece-doisprezece critici din toate generațiile literare active azi. Aftermath-ul acesta substanțial al unei polemici ratate arată cât de amplă & fertilă ar fi fost ea, dacă ar fi avut loc cu adevărat.
Am rezumat în textul din Timpul secvențele polemicii dintre Nicolae Manolescu & Andrei Terian. Îl puteți găsi direct în revistă sau transcris aici, pe blogul meu.

Cronica unei polemici amânate

(România literară, 16/2014; Observator cultural, 719/2014; România literară, 18/2014)

Dedicam ancheta din numărul trecut al Timpului cărții lui Andrei Terian, Critica de export (Tracus Arte, 2013), fiindcă iscase cele mai multe și mai profitabile discuții teoretice. În același timp în care revista noastră ieșea de la tipar, Nicolae Manolescu dedica un editorial iritat cărții lui Terian – Cui i-e frică de Titu Maiorescu?, în numărul 16 al României literare. Reproșurile cele mai importante pe care profesorul bucureștean le aduce tânărului critic sibian sunt trei: primo, că poziția lui teoretică ar fi o reșapare a protocronismului, secundo, că ar susține teza marginalizării postcoloniale a literaturii române, precum un Ilie Bădescu în anii '70, tertio (și aici e partea centrală a discuției), că periodizarea cvadri-partită a literaturii române propusă de Terian nu e conformă cu evoluția reală a literaturii române – astfel încât, de pildă, etapa a patra, din 1960 până în prezent, ar ignora falia dintre neomodernism și postmodernism. Concluzia lui Nicolae Manolescu era drastică: fantoma lui Gherea „bântuie critica tânără actuală”.
M-am bucurat să văd că, peste o săptămână, Andrei Terian îi răspunde în Observator cultural (dar de ce nu tot în România literară? Să i se fi refuzat dreptul la replică? N-ar fi prea elegant. Passons.), fiindcă dintr-o polemică între doi critici de asemenea anvergură ar fi putut ieși o querelle esențială și profitabilă pentru critica și teoria literară autohtonă. În textul lui, intitulat Tot Maiorescu și Gherea?, din numărul 719 al Observatorului cultural, Terian arată mai întâi că Nicolae Manolescu n-a citit prea atent cartea, așa încât toate cele trei reproșuri majore cad: primo, Terian face în cartea lui o critică dură protocronismului, văzut drept „produs anacronic al megalomaniei sovietice din deceniile 5 şi 6“ (p. 142), așa încât n-ar prea avea cum să fie el însuși protocronist; secundo, o secțiune a cărții arată tocmai inadecvarea studiilor postcoloniale la literatura română, așa încât poziția lui Terian nu prea are cum să consune cu cea a lui Ilie Bădescu ori, în general, a teoriilor postcoloniale; tertio, periodizarea lui Terian distinge între o perioadă comunistă și una postcomunistă a literaturii române, nefiind nicidecum vorba despre o perioadă care să țină de la 1960 încoace.
După ce lămurește lipsa de temei a reproșurilor lui Nicolae Manolescu, Terian trece la ceea ce i se pare cu adevărat esențial: „Să ne mai întrebăm, astăzi, dacă studiile postcoloniale, geografia literară, world-systems analysis şi teoria proceselor interliterare constituie instrumente 'maioresciene' sau 'gheriste' e ca şi cum ne-am întreba dacă Gravity’s Rainbow şi 2666 sînt romane 'de creaţie' sau 'de analiză'. Adică o evidentă pierdere de timp. Pentru că vine o vreme cînd ne dăm seama că, în loc să ne chinuim să adaptăm vechile instrumente pentru a rezolva noile probleme cu care ne întîmpină literatura, e mai rentabil (şi chiar mai adecvat) să abandonăm instrumentele însele şi să căutăm altele noi”. Într-adevăr, ceea ce așteptam era o discuție despre această adecvare a instrumentelor la evoluția discursului literar – și da, firește că evoluția în literatură nu e totuna cu progresul; scrie undeva Eminescu că, dacă ar exista progres în literatură, atunci Homer ar trebui să fie un măgar, iar Macedonski un geniu, pe când adevărul e oarecum pe dos. Însă, chiar dacă nu există progres în literatură, variație tot este – și la această variație trebuie adecvată și natura instrumentelor criticii.
Spre dezamăgirea mea, răspunsul secvent al lui Nicolae Manolescu nu numai că n-a deschis subiectul acesta, dar a închis definitiv discuția. În numărul 18 al României literare, în editorialul numit Metoda fără critică, profesorul răspunde „la pachet” tuturor celor trei tineri scriitori cu care începuse câte o discuție individuală (pe lângă Andrei Terian, îi mai provocase și pe Paul Cernat și Bogdan-Alexandru Stănescu; îi răspunseseră și ei, în același număr din Observator cultural). De la bun început, profesorul îi dojenește: „Constat de la o vreme că aveți un apetit polemic neobișnuit: Nici n-am apucat bine să-mi spun un punct de vedere și primesc trei replici deodată”. Însă adevărul e că profesorul exprimase nu un punct de vedere, ci trei, în tot atâtea articole privind pe câte unul dintre împricinați; că ei au răspuns provocării, e în firea lucrurilor. (Ar fi fost, în fond, chiar o impolitețe să nu ridice mănușa.) Așa încât apetitul polemic e al lui Nicolae Manolescu însuși, mai degrabă decât al tinerilor reactivi. E cu atât mai suprinzător să-l vedem anunțând că refuză orice discuție – lui Andrei Terian nu-i răspunde defel, spunând doar că din reacția lui a „înţeles, în sfârşit, mai bine mai târziu decât niciodată, că se poate susţine în acelaşi timp un lucru şi contrariul lui”. Mă rog, Terian susținuse doar că profesorul Manolescu nu-i citise ca lumea cartea – nu și contrariul acestei evidențe. Apoi, îi ceartă pe Cernat & BAS pentru că ar fi cedat „vocilor de sirenă ale teoreticienilor”, păcat capital în critica literară, pe câte se pare, din punctul de vedere al profesorului. Și, în finele editorialului, anunță că nu va continua în nici un fel această „polemică absurdă” – pe care, cum spuneam, el însuși o inițiase.
Păcat, mi-am spus, e realmente o șansă ratată. O polemică la acest nivel între generațiile critice ar fi putut fi esențială. N-a fost să fie. Poate altă dată, poate cu alți protagoniști. Ceva mai puțin speriați de sirenele teoriei.  

Read more...

miercuri, 21 mai 2014

Poesis International & Zona nouă la Iași. Vineri, de la 6, la Librarium Avant-Garde

Vineri, de la 6, Vlad Pojoga, Claudiu Komartin & subsemnatul vom lansa la Iași Poesis International & Zona nouă.
La Librarium Avant-Garde, pe Lăpușneanu 16.
Ieșeni, vi se pregătește ceva! :)




Read more...

luni, 19 mai 2014

„Alexandru Mușina a fost un poet complet”. Interviu în „Euphorion” (3-4/2014)



Cel mai recent număr al Euphorion-ului (3-4/2014) are un grupaj consistent dedicat lui Alexandru Mușina.
Am dat și eu Ritei Chirian un interviu în care am vorbit cât am putut mai articulat despre el.
Iată-l mai jos.
 

„Alexandru Mușina a fost un poet complet”

Despre Al. Mușina s-a vorbit mult în ultimul an, așa cum se întâmplă mereu după evenimentele tragice. S-a vorbit despre poetul, despre romancierul, despre eseistul, despre profesorul Al. Mușina. Dincolo de această imagine eterată și encomiastic blurată, ce trebuie – ce se cuvine să păstrăm în memorie când este vorba despre – esențial – un poet?

Când mor oamenii se spun cuvinte mari. So it goes, vorba lui Vonnegut. Recitind însă, după întrebarea ta, ce s-a spus vara trecută despre Alexandru Mușina, constat – fără surprindere, admit – că aproape toate vorbele astea mari sunt încă perfect acoperite. Și acum, ca și atunci, cred (ca mai toată lumea) că Mușina este unul dintre cei mai importanți patru-cinci poeți optzeciști. Formula lui poetică, de o luciditate cinică și în același timp camuflat sentimentală, de o tehnicitate intensivă, dar mereu atentă la uman, nu seamănă cu a nici unui alt optzecist important; așa încât Mușina e, alături de Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan și Mariana Marin, unul dintre autorii cu poetici ireductibile – sau, mai simplu spus, în termenii lui Bloom, unul dintre poeții puternici, sursă de anxietate a influenței pentru ceilalți. A, să nu-i uit aici pe Stratan & Iaru, la rândul lor ireductibili.
(Prozatorul Mușina, excelent, nu e totuși la înălțimea poetului. Ludicul lui n-are niciodată punctum-ul acela din poezie care dă poemului un punct de fugă înspre ceva mult mai adânc decât pare. E un ludic inteligent & monodimensional, spumos & disparent, la care, ca să fiu sincer, nu simt nevoia să revin. N-am recitit nici o dată Nepotul lui Dracula; pe când poezia lui o recitesc de câteva ori pe an. Așa că trec proza aici, în paranteză.)
Cred, de asemenea, că eseistul Mușina e unul dintre cei mai influenți în conștiința critică & teoretică – de vreme ce gândim și azi poezia post-80 în termeni de „poezie a cotidianului”, formulă care-i aparține și pe care a teoretizat-o intens încă de la începutul anilor '80. Iar despre poezia de azi pur și simplu nu se poate vorbi fără a avea în vedere ce a scris Mușina despre ea. În plus, Paradigma poeziei moderne e cea mai clară introducere, chiar în sens didactic, în modernitatea poetică la care poate spera un tânăr poet. Genul de carte rară care te scutește de atâtea ocolișuri și neînțelegeri. Esențială pentru un tânăr de nouăsprezece ani care vrea să priceapă cum stau lucrurile cu poezia modernă.
Mai cred că polemistul & epistolierul sunt de asemenea de o influență culturală neașteptată – fiindcă la noi polemicile sunt, de obicei, jocuri de cuvinte cu rol de execuții în efigie, mai mult sau mai puțin eclatante stilistic (de regulă mai puțin, aș zice); însă polemicile & scrisorile lui Mușina au asemenea suprafață & substanță culturală, încât din ele s-a putut naște o întreagă școală: am certitudinea că nu exagerez deloc atunci când spun că școala de la Brașov a crescut din humusul germinativ al gândirii critice a lui Mușina, că se alimentează  din pathosul ei deconstructiv-ironic și în același timp imaginativ-managerial.
Cred, în fine, că profesorul Mușina a fost o moașă genială. Dovadă, atâția scriitori excelenți ieșiți din cursurile lui, de la Ovidiu Simion la Andrei Dósa. I-am ascultat un curs înregistrat de Vlad Drăgoi (alt produs excelent al școlii Mușina) – și pot spune cu mâna pe inimă că felul de a vorbi didactic despre poezie al lui Mușina e modelul meu ultim. (Poate tocmai fiindcă nu era deloc didactic, în înțelesul metodico-științific al termenului.)
Însă toate côté-urile astea ale lui Mușina se desfoliază din natura lui de poet substanțial, de o consistență debordantă – în înțeles etimologic chiar, adică dând pe afară înspre toate domeniile astea adiacente poeziei: eseul, polemica, epistola, profesoratul. Pentru că lui Mușina nu-i ajungea doar să facă poezia, voia să știe și cum o face, și de ce, și cum trebuie ea făcută, și de ce alții n-o fac cum trebuie, și cum ar trebui învățați ce-i tineri s-o facă etc. Toate enorma lui activitate în jurul poeziei e de fapt o încercare de a epuiza obiectul acesta straniu, poezia, prin abordarea lui din toate unghiurile de atac posibile: practic (qua poet an sich), teoretic, didactic, polemic, instituțional (cu școala de creative writing) etc. Se vorbește de scriitori compleți; ei bine, Mușina a fost un poet complet. Nu e imaginabilă o cartografiere mai completă a teritoriului poeziei decât a făcut-o el.

Poate una dintre cele mai importante lecții ale optzecismului literar este una „umană”: lecția solidarității – în fața regimului politic, în raport cu generațiile anterioare etc. Ce a supraviețuit – în generațiile următoare – din această lecție al cărei actant principal a fost Al. Mușina?

La Mușina, solidaritatea nu era era ecumenică & necondiționată; era întotdeauna cuplată cu o exigență etică & estetică mereu lucidă, mereu vigilă. Am simțit-o pe pielea mea: pe vremea când organizam primul colocviu al Transilvaniei, deci în 2003 sau 4, când încă nu ne cunoșteam, mi-a trântit la propriu telefonul în nas când i-am spus că-s de la Transilvania – pe care el o asocia cu Mircea Tomuș, care-i displăcea. Pentru ca apoi, după ce-mi citise o anume carte de poezie, să-mi dea din proprie inițiativă telefon ca să mă felicite entuziast – iar de aici încolo solidaritatea lui față de mine să fie constantă și nicicând dezmințită (mi-a cerut chiar, pentru editura la care lucra, o carte cu Sebastian pe care până la el nici un poet optzecist n-o luase în serios; mi-a scris apoi o recomandare imoderat de elogioasă pe coperta a patra a ultimei mele cărți de poezie etc.) Așadar, lecția lui Mușina, așa cum o înțeleg eu, e a unei solidarități selective – și care se auto-testează mereu (nu toți rezistă la tensiunea unei astfel de prietenii, iar acizii ironiei mușiniene au desfăcut destule astfel de legături, chiar în interiorul grupului brașovean; însă nu-s eu cel în măsură să vorbească despre asta).

Al. Mușina este un poet pe care mi-aș îngădui să-l numesc, în paradox, aventurier cerebral; Budila-Express, Strada Castelului 104, Aleea Mimozei nr. 3, Tomografia și alte explorări, Lucrurile pe care le-am văzut, Regele dimineții sunt volume de poezie vie, care-ți creează sentimentul că, în spatele cuvintelor, există, cu adevărat, o privire care vede și o conștiință care îți/te comunică – așa cum se întâmplă mereu cu poezia netrucată. Care sunt cele mai importante lecții – doar poezia se (și) învață! – pe care poetul Radu Vancu și le-a însușit în urma întâlnirii cu poetul Al. Mușina?

Exact cum spui și tu: am avut de la bun început certitudinea că, în spatele fiecărui poem al lui Mușina, e o conștiință vie, acută, trează. Știi cum se spune, că și Homer mai ațipește; ei bine, pe Mușina nu l-am prins niciodată picotind. Credeam, până să-l citesc ca lumea pe Mușina, că poezia înseamnă atenție la celălalt; am învățat de la el că înseamnă și atenție la tine. În toate sensurile cuvântului – de la atenția la ce scrii, până la atenția la ce ești. Ba, poate, chiar și atenția la propriul corp – nu-mi dau încă bine seama dacă e doar o coincidență, dar cam de când l-am cunoscut bine pe Mușina, care era un tip de ascet New Age (nu bea alcool, nu fuma, nu bea cafea, nu mânca decțt vegetarian și foarte selectiv etc.)  au început și exercițiile mele ascetice: renunțarea totală la alcool, renunțarea la cafea, mai nou tot felul de exerciții cu restricții alimentare etc. Sigur, la Mușina ascetismele astea veneau și din neîncetata lui luptă cu boala, cu bolile – fiindcă Mușina era un fel de Iov, cu toate bolile năpădite pe bietul lui corp, de la epilepsie la ciroză. Pe când, în cazul meu, n-au nici o origine sanitar-medicală, ci vin dintr-un fel de gust masochist pentru explorat interdicții. Mi-a spus cândva Gheorghe Grigurcu că semăn cu Rubliov – că am și eu combinația între vocația excesului și gustul ascezei. Cam așa e – deprind ușor adicții, fac excesiv ce-mi place; iar acum cred că practic un fel de exces al ascezei. Se prea poate, ca să revin la întrebare, ca atenția la interdict să-mi vină tot de la Mușina – de la care am învățat, cum spuneam, înainte de orice, că poezia e atenție: nu numai la celălalt (cum mă învățase, înaintea lui Mușina, Pound), ci chiar și la tine.

Al. Mușina a fost cel mai energic promotor al ideii că „tensiunea psihologică aproape explozivă” care generează poezia trebuie să fie dublată de „meșteșug”, de „meserie”. Știu că ești, la rândul tău, un apologet al echilibrului dintre „materia sentimentală, plasmatică” și cerebralizarea discursului. Ce-i datorezi lui Al. Mușina? Câte dintre căutările voastre, pe teritoriul teoriei poetice, se suprapun?

Îi datorez mult, într-adevăr – am mai spus undeva că, pe când aveam vreo douăzeci de ani, Mircea Ivănescu mi-a dat Paradigma poeziei moderne, spunându-mi că e „o carte inteligentă”. Știam bine câtă neîncredere practica Ivănescu față de cărțile de teorie literară, de aceea m-a mirat să-l văd spunând, fără nici cea mai mică urmă de ironie, despre o astfel de carte că e inteligentă. (M-am bucurat să apuc să-i spun despre calificativul ăsta lui Mușina; și m-am bucurat să-l văd bucurându-se ca un debutant la prima cronică.) Dar era perfect îndreptățit, aveam să constat – e o carte inteligentă nu doar în ce privește clasificările teoretice propriu-zise, ci chiar și în sens etimologic: e o carte care înțelege, care vorbește foarte pe dinăuntru despre poezie și despre posibilitățile ei de a se realiza, de a se pune în realul cuvintelor. În orice caz, era un mod de a vorbi despre poezie fără emfază, fără retorică aulică & de amvon, fără morgă & atrabilă, de care m-am simțit instantaneu atașat. Cât despre poezia propriu-zisă – da, sunt și eu un adept al controlului discursului, ca și Mușina; dar, tot ca și el, nu cred în direcționarea lui, în construcția demonstrativă a poeziei. În poezie, controlezi limbajul mai degrabă ca la o aterizare forțată – încercând să nu faci totul praf și să scapi cu viață. Iar dacă nu vei scăpa – cel puțin vei fi văzut, de la o mare altitudine, totul.

Al. Mușina vorbea într-un interviu despre distincția necesară dintre „poezia cotidianului” și „manelizarea autenticității”/„reality show”. Ce nu trebuie să fie poezia, când scrisul înseamnă „teatru al Sinelui”, „teatru interior, pe care celălalt (cititorul) să-l poată reconstitui în el”?

Mușina a intuit, ca de obicei, bine: în vremurile astea, când instituțiile interiorității sunt într-o retragere masivă în fața rețelelor invazive ale socialului, poezia are cu atât mai mult a fi un „teatru al Sinelui”, un „teatru interior”. Poezia trebuie să fie, înainte de orice, intimă. Cuvânt care vine, o tot repet, de la intus, e chiar forma de superlativ a acestui cuvânt care desemnează lăuntrul, interiorul. Poezia trebuie, așadar, să fie corelativul obiectiv al interiorității celei mai stricte, celei mai ireductibile. Sau, ca să vin iar la termenii lui Mușina, trebuie să se ocupe cu „ce ne pasă”, cu egotismele noastre cele mai maniacale & idiosincratice. (Deși asta e, poate, o interpretarea prea à la poezia confesională a poziției teoretice a lui Mușina). Ce nu trebuie să fie poezia: tot în termenii lui Mușina, nu trebuie să fie reportaj, nu trebuie să se ocupe cu „ce ne interesează”, cu subiectele de interes comun – de care se ocupă de regulă presa. Văd, apropo, în Facebook un excelent instrument pentru poezie – nicicând n-a fost mai difuzată poezia decât de la invenția lui Zuckerberg încoace; și mi se pare o ironie teribilă că acest instrument făcut pentru promovarea socialului a ajuns mediul ideal pentru privat & intim. Fiindcă, vorba aia, carmen flat ubi vult. Chiar și pe Facebook.

Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai coerente forme poetice actuale conforme antropocentrismului teoretizat de Al. Mușina?

Mi se pare că tot ce se întâmplă de la 80 încoace ține încă de paradigma numită de Mușina neo-antropocentrică. Toată poezia e cu și despre omul concret – fiindcă optzecismul a generalizat ceea ce Bacovia vedea, de unul singur, la începutul interbelicului – „Ah, cum omul a devenit concret”, spune el în Plumb de iarnă. Abia generația ultimă, aceea a poeților buni în jurul vârstei de 20 de ani, de la Radu Nițescu & Ștefan Baghiu la Alex Văsieș & Krista Szöcs, începe parcă să schimbe regulile jocului – omul lor e mai degrabă un colaj, un om-videoclip fantasmatic, compus din imagini aleatorii care baleiază stroboscopic retina; ei nu mai sunt din Galaxia Gutenberg, sunt nativi digitali care par a gândi altfel umanitatea. S-ar putea ca ei să iasă, cum spuneam, din paradigma asta antropocentrică; încă e devreme de spus. Dar, ca să-ți răspund la întrebare, sunt absolut sigur că toată poezia bună post-80, de la Mușina însuși la Ștefan Manasia & Claudiu Komartin, să zicem, intră în descrierea poeziei neo-antropocentrice pe care o făcea la începutul anilor 80 poetul despre care vorbim.

În virtutea deschiderii optzeciste către literatura americană, Al. Mușina considera că marea poezie trebuie să fie „nu doar globalizantă, ci și puțintel snoabă (în naturalețea, ca efect, a ei)”. Care sunt efectele pe care le poate produce unei literaturi endemismul?

Hm, e ca-n medicină – duce la consangvinitate, care la rândul ei poate duce la boli degenerative. „Snobismul” poeziei, înțeles în sensul a ceea ce critica marxistă înfiera drept cosmopolitism, e absolut necesar – niciodată revoluțiile în poezie nu s-au făcut altfel decât prin „amestec în treburile interne”, ca să preiau alt clișeu comunist. Marea poezie română au scos-o la liman (ba parcă de-a dreptul din joben) Eminescu cu nemții lui romantici, Bacovia cu simboliștii lui francezi, citiți din fericire total anapoda, Arghezii cu francezii & teologii lui, Mircea Ivănescu cu americanii, optzeciștii așijderea (adică tot pe filieră americană). Nici la alții nu s-a produs altfel: trubadurii au fost urmașii direcți ai poeților arabi de pe la anul 1000 (istoria lui Gerald Brenan a literaturii spaniole arată asta clar), Dante e catalizat de misticii victorini cu care nu era deloc compatriot, Shakespeare de greci și de italieni (ba chiar de un obscur precum Mateo Bandello!), Goethe așijderea (plus de Shakespeare însuși, care-i era un fel de bête noire hipnotică), romanticii englezi de filosofii nemți, romanticii nemți de cei englezi (ironia istoriei, de), Eliot de francezi, Pound de toată lumea etc. Poezia a fost de la bun început o artă post-națională.

Al. Mușina a fost un practicant îndârjit și anacronic al formelor fixe (cu precădere, al sonetului), despre care spunea că l-au ajutat să conștientizeze faptul că stăpânește „meserie”. În condițiile în care poezia actuală pare să mizeze pe diform și laxitate, reîntoarcerea la constrângerile formale, la „articulare” a discursului poate însemna revitalizarea poeticilor contemporane? Cât de importante sunt aceste exerciții/carcane, mai ales în rândul poeților tineri?

Uite, unii dintre cei mai buni poeți tineri caută în ultima vreme aceste carcane, cum foarte fain le numești – nu pot să nu mă gândesc la Claudiu Komartin, de pildă, care a ajuns să autohtonizeze forma orientală a pantoum-ului. Și nu e singurul care începe să practice aceste constrângeri formale; pare că poeții, atunci când își așază grumazul între poem și cauza lui, cum spune Ion Mureșan, își pun în jurul gâtului carcanele astea, ca pe un fel de protecție. În constrângere se arată maestrul, spune Goethe undeva, și cred că nu greșește; prea mulți dintre marii anarhiști au practicat rigorile astea ca să nu-ți dea de gândit. Pentru mine, exemplul cel mai elocvent e al lui John Berryman, confesiv suicidar obsedat de tehnică precum nimeni altul în toată generația lui, autor a sute de sonete, de sestine etc., maniac în administrarea metrilor și a prozodiei ș.a.m.d. O psihologie de poet damnat combinată cu o obsesie formală de tradiționalist britanic. La Berryman, într-adevăr, apelul la constrângerile formale a fost catalitic – de când a început să le practice, poezia lui a crescut și în portanță, și în substanță, încât putem spune liniștiți că Berryman a fost într-adevăr făcut maestru de exercițiul acestor constrângeri. Un fel de exercițiu ascetic, în fond – și asta se leagă bine de ce spuneam adineauri referitor la fascinația ascezei asupra naturilor dionisiace. Însă nu știu dacă numitele constrângeri formale pot revitaliza chiar poeticile contemporane în ansamblul lor; după mine, practicarea lor generalizată ar duce mai degrabă la un academism plicticos și steril ca toate academismele. Cred mai degrabă că asceza asta formală le prinde bine mai ales anarhiștilor, acelor magi ai revoltei care se pot elibera à la Houdini din cămașa de forță a oricărei constrângeri prozodice. Precum Berryman, de pildă. Lor le-aș recomanda-o – și numai lor. Celorlalți, hiperprudenților & timoraților, le-aș cere să scrie texte în care să nu poată fi detectată nici o structură fixă, texte aluvionare a căror curgere frenetică să le anestezieze într-un final timor-ul. (Cred, după cum vezi, că, pentru a te face să devii ceea ce ești, poezia trebuie să te poarte mai înainte prin tot ce nu ești. Contrapunctic & Zen, într-adevăr.)

„Inspirația fără meserie este muget, sunet nearticulat”, spunea Al. Mușina. Este aceasta repudierea, pe de-a-ntregul, a ideii că poetul este, după tipar romantic, o pasăre pentru care cântecul e forma absolută a naturaleții? Vorbim strictamente despre o „convenție a autenticității”, despre o „convenție a naturaleții”, despre o „convenție poetică”? Ce este dincolo de „convenție”?

Da, cred că e repudierea acelei idei – preromantice, în fond – a lui Goethe, care declara despre el că ghiersuiește precum pasărea pe ram. (Ich singe, wie der Vogel singt, der in den Zweigen wohnet, spune el, ca să produc și proba.) Pentru Mușina, ca pentru toți cei care vin după moderni, naturalețea e un efect, un by-product al scriiturii. Nu atât o convenție, aș zice – fiindcă zisa convenție vine înaintea textului, e anterioară producerii lui, pe când efectul, ca orice efect, e ulterior. Așadar, dincolo de convenție e mai întâi chiar efectul textului – el îi determină haloul de autenticitate și îi dă palpitul vieții. Însă pentru acest halou & acel palpit e nevoie de tehnică, de „meserie”, cum spune în citatul tău Mușina; numai meseria te face meseriaș, ea îți asigură cumva spatele în cazul crahului de inspirație. Încât aș spune că, dincolo de convenție, mai e apoi și meseria, trusa de unelte care te definește ca meseriaș; cu cât mai multe scule & utilaje, cu atât mai multe operațiuni vei putea performa. Cu atât vei fi, deci, mai performant. De asta credea Mușina în rescriere & în critica dură, abrazivă – fiindcă fără asta nu iese mare lucru. Era, cum se știe, mordant & caustic cu ceilalți, încât pentru unii putea fi de-a dreptul insuportabil. Însă era la fel de dur și cu el însuși; știu cât de aplicat a tot rescris la Nepotul lui Dracula, deși spunea că nu vrea să facă decât un roman de consum & deși era consumat enorm de boală. Sau, uite, Regele dimineții, ultimul lui volum antum de poezie – avea peste nouăzeci de poeme, l-a dat unor prieteni (Caius Dobrescu, Andrei Bodiu și alții) care l-au înjumătățit. A mers pe mâna lor, știind că bine face. Și, într-adevăr, a făcut bine – cartea e una dintre cele mai puternice din deceniul trecut, tocmai am recitit-o și rezistă exemplar cap-coadă.

Neîncrederea și revolta lui Al. Mușina se extindeau și în zona criticii literare, pe care o persifla – ca instituție – și pe care o supunea unor tiruri caustice – ca sumă de indivizi considerați „agenți de publicitate”. Totuși, Al. Mușina a fost el însuși critic literar și, poate, cel mai important eseist din generația lui, iar verdictele lui erau de temut, fiindcă erau infailibile. Care este modelul critic pe care-l impune Al. Mușina?  

El însuși nu se considera critic literar, spunea mereu asta. Dar era, cum spui, quasi-infailibil în verdict; foarte rar mi s-a întâmplat să fiu în dezacord cu el privind scrisul cuiva. (Și nu spun „quasi” din cauză că aș considera că el se înșela, iar eu aveam dreptate, ci doar din precauție & superstiție, pentru a nu mânia zeii.) Aș zice că, luat drept critic literar malgré soi-même, Mușina ar fi idealul & coșmarul oricărui poet: acel tip de critic mai pasionat de obiectul lui de studiu (poezia in spe) decât poetul însuși, mai competent & mai informat decât același ș.a.m.d. Ideal, pentru că orice poet cere asta criticului care se pronunță despre arta lui (fără temei, după părerea mea – fiindcă e nedrept să ceri criticului să citească proză mai dihai decât prozatorii, poezie mai abitir decât poeții, teatru mai ceva decât dramaturgii etc.); coșmar, fiindcă verdictul unui asemenea critic nu e doar infailibil, ci de-a dreptul inerant – în sensul ineranței papale, adică a neputinței de a greși. Luat însă ca ce era, adică un teoretician al poeziei derivat din competențele abnorme ale unui practician de primă mână al ei, Mușina se relevă drept un hibrid între teoretician & critic de direcție – a cărui credibilitate (a hibridului, adică) e dublu certificată: mai întâi, a priori, de excelența poetului, apoi, a posteriori, de mișcarea însăși a fenomenului literar, care a urmat întru totul predicțiile lui de la începutul anilor 80. În fond, Mușina nu e nici mai puțin, nici mai mult critic literar decât au fost, la vremea lor, Baudelaire sau Eliot (și nici măcar nu-mi vine să spun mutatis mutandis sau toutes proportions gardées – fiindcă proporțiile, în cazul lui Mușina, se cam păstrează și nu prea e mare lucru de schimbat); ca și la aceia, anvergura poetului l-a făcut să vadă direcția de urmat – iar scrisul lui „critic” a fost ilustrarea ei concretă. Corelativul obiectiv al propriei acțiuni poetice.  

Creator de școală poetică – formală și informală –, Al. Mușina a insistat adeseori asupra necesității de a fi înființate cursuri de scriere creatoare, după model occidental. Deocamdată, Brașovul și Bucureștiul par să se fi raliat acestei idei. Astfel de „școli” de literatură își produc, deja, scriitorii. Apar, din această perspectivă, semne de dezgheț, dacă nu chiar o veritabilă emulație. Sibiul, prin tinerii de la „Zona nouă” și nu numai prin ei, arată disponibilitate. Există posibilitatea ca modelul brașovean, mutatis mutandis, să fie perpetuat/ramificat la Sibiu?
         
Dacă te referi la masteratul propriu-zis de scriere creatoare – e deocamdată numai o posibilitate foarte teoretică pe care o preconizăm la Literele sibiene (Andrei Terian, Dragoș Varga și cu mine, adică). Nu-i deloc exclus să și reușească, ba chiar aș zice că sorții sunt de partea proiectului ăstuia; dar, superstițios fiind, nu-mi place să vorbesc despre proiecte. Cât despre Zona nouă – ei sunt chiar mai mult decât o astfel de formă instituționalizată academic a scrisului; tinerii scriitori de aici (aproape jumătate din ei încă liceeni!) trăiesc literatura dincolo de orice instituționalizare, cu acea implicare dramatică ușor comică & esențială a celor pentru care literatura e realmente, literal și în toate sensurile, totul. Între Zona nouă și masteratul brașovean e cam aceeași diferență de natură ca între masteratul brașovean și grupul din jurul lui Mușina din care a rezultat Pauza de respirație. Și mă bucură enorm că încep să existe în țară astfel de grupuri de oameni foarte tineri care trăiesc cu același dramatism înduioșător & intimidant literatura: mă gândesc în primul rând la excelenții poeți juni din SubNord­-ul bistrițean al lui Dan Coman, sau la tinerii efervescenți de la Alecart-ul moldav al lui Emil Munteanu, sau la grupul de elevi neverosimili din Suceava ai neverosimilului Gheorghe Cîrstian ș.a.m.d. Mușina însuși era foarte atent la grupusculele acestea doldora de pasiune din care eclozează periodic câțiva poeți extraordinari. Poate și pentru că îi aduceau aminte de grupul Pauzei de respirație; sau, cine știe, chiar de grupul Cenaclului de Luni, despre care vorbea destul de rar (cel puțin în ultimul lui deceniu de viață, când l-am cunoscut ei), dar cu o pasiune a amintirii evidentă, care-l făcea arhisentimental până și pe el, care profesa atât de charismatic cinismul ludic. În orice caz, integrat între ei, părea doar puțin mai mare, ca un frate intrat la facultate față de liceeni aproape de anii terminali. Când l-am adus pentru prima dată la o întâlnire cu zoniștii, nu i-a fost de ajuns contactul așa-zicând oficial, de cenaclu cu ei; foarte obosit & deja foarte bolnav, i-a luat totuși în camera lui, unde i-a ținut cu povești, bancuri & concilii teoretice până după miezul nopții. A doua zi a dormit până târziu, era efectiv stors; mi-a mărturisit că știa că așa o să fie, și se vedea limpede că literalmente nu putea altfel, contactul cu tinerii îi era necesar ca o adicție de lungă durată. O să mi-l amintesc multă vreme ca-n seara aceea, în camera lui din Biblioteca ASTRA (exact unde e acum sediul Transilvaniei), așezat în mijlocul lor și fiind aproape la fel de tânăr ca ei, iluminând corpurile & mințile lor tinere cu râsul lui enorm venit din corpul lui măcinat de atâta boală & din mintea lui deopotrivă de tânără. Atunci & acolo era complet: era poetul iubit & respectat de ei, era profesorul care vorbește pe dinăuntru despre literatură, certificat de excelența poetului însuși, era și polemistul iubitor de anecdotă care făcea și desfăcea reputații din lumea literară, era, în sfârșit, și tânărul maestru (pentru că numai bătrân nu arăta!) care coagula & fertiliza în jurul lui mințile june de care, sapiosexual, era realmente îndrăgostit. Asta e imaginea mea preferată cu Alexandru Mușina: o cameră, mulți poeți juni, o seară iluminată & infinită, o vorbire despre poezie iluminată & infinită ca seara. Și râsul lui, râsul acela pasional & clarificator. În globul imaginii ăsteia sunt pentru mine contrase și poezia, și persoana lui Mușina. (Nu că-ntre ele ar fi vreo diferență, de altfel.)

Read more...

vineri, 16 mai 2014

Suceava. La uzina de poezie tânără Gheorghe Cârstian & Emil Munteanu




































Azi și mâine voi fi la Suceava.
Abia aștept să-i întâlnesc acolo pe miraculoșii profesori de liceu Gheorghe Cîrstian & Emil Munteanu - care scot practic pe bandă rulantă de câțiva ani cele mai strălucitoare speranțe ale poeziei tinere de azi.
Poezia recentă le e datoare până peste cap.

Read more...

marți, 6 mai 2014

StudentFest. Cu ateliere de poezie & Zona nouă

De joi până sâmbătă o să fiu la Timișoara, la StudentFest.
O să am ateliere de poezie în fiecare dimineață.
Iar joi seara, de la 19, la Cartea de Nisip, cenaclul Pavel Dan a aranjat o discuție despre poezia angajată & o lectură a câtorva poeți din Zona nouă - Cătălina Stanislav, Vlad Pojoga, Sînziana Șipoș, Daniel Coman.
This is how the world begins: nu cu un bang, ci cu ceva poeme.


Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS