luni, 27 august 2012

John Berryman, Cântecul vis 310

Din februarie, de când am terminat Frânghia înflorită, n-am mai putut practic scrie poezie.
Mi-am consolat deseori bovarismele cu Cântecul vis 310
Adică, mai pe şleau, am lenevit având drept alibi cultural minunatul poem al lui Berryman. :)


310

Darul i s-a retras. Nu mai poate scrie.
Stai liniştit atunci, până se întoarce chestia.
Avem asigurarea lui Goethe
ca să lenevim când nici o temă nu se oferă
ori nici una care să poată fi tratată adecvat:
mă bizui pe cuvântul lui greu.

Îi urăsc totuşi rasa, în afară de Hölderlin
& Kleist, pe amândoi i-a aşezat în inima lui Henry:
un sinucigaş & un nebun,
ca să-l înveţe lecţii pe el, care încă nu era nimic din astea.
Limba mânuită cel mai bine de un străin,
Kafka, bătrâne amic.

Henry, gândac monstruos, se aşeză
în maşina din colonia penitenciară
fără un singur regret.
Era tot regret, înghiţindu-şi voma,
dezamăgind oamenii, lăsând baltă pe toată lumea
în pădurile inimii.

Read more...

vineri, 24 august 2012

Mircea Cărtărescu, în Top 20 pentru Nobel

Au început iar jocurile de societate în jurul Nobelului pentru literatură.
M-am bucurat să-l văd iar pe Mircea Cărtărescu în Top 20 la Ladbrokes, cea mai serioasă agenţie de cotaţii. Mai exact, după primii 18 challengeri, urmează trei scriitori cotaţi cu şanse de 25/1: Umberto Eco, Leonard Nolens şi Mircea Cărtărescu.
Cel mai bine cotat, cu şanse de 10/1, e Haruki Murakami.
Anul trecut, prin octombrie, când Mircea Cărtărescu ajunsese, în faza finală, în Top 10, am scris de asemenea pe blog, bucuros până peste poate de performanţa lui. Tot până peste poate m-au întristat comentariile deştepte şi atotştiutoare care demonstrau că performanţa asta, neatinsă nicicând de vreun scriitor român şi la care visează atâţia scriitori celebrissimi (verificaţi, de pildă, câţi scriitori extraordinari sunt cotaţi mai slab decât M.C.) - că performanţa asta, aşadar, nu-i decât un sfârâiac.
Să vedem dacă m-am mai înţelepţit. Dragi deştepţi & atotştiutori, primesc iar cu sfârâiacul. :)

Read more...

joi, 23 august 2012

Un interviu din 2010

Descopăr pe Semnebune.ro un interviu pe care i l-am dat acum vreo doi ani lui Daniel D. Marin.
Egocentrat cum sunt, îl reiau mintenaş aici. :)




Daniel D. Marin: După un volum excesiv de livresc (din punctul meu de vedere), în care m-am împotmolit de câteva ori, am citit „Monstrul fericit” pe la 3 dimineaţa fără nici o pauză. Aşteptam această carte de la Ion Mureşan, care încă păstrează suspansul. Din ce familie poetică, prin sau fără alianţă, mai faci parte?
Radu Vancu: Ei, dacă spui că era ceva excesiv în „Biographia litteraria”, fie chiar şi livrescul, atunci e de bine – o cunoscută deviză a lui Blake ne învaţă că excesul e calea care ne duce la înţelepciune. (Asta ca să-ţi răspund la alegaţia privind natura livrescă a poeziei mele de acolo printr-un argument, cum altfel, livresc.) Ca să nu ne împotmolim şi de data asta, să trecem la chestiune: înţeleg că „Biographia” e livrescă, şi asta-i de rău, iar „Monstrul” nu, şi asta-i de bine. Făcând abstracţie de faptul că discuţia se poartă despre poezia mea, nu pot fi de acord cu punctul ăsta de vedere, din păcate aproape instituţionalizat în critica de azi, prin care sunt puse în opoziţie livrescul şi visceralul, cel din urmă întotdeauna în pozitiv, cel dintâi, bineînţeles, în negativ. Eu, unul, nu cred în această opoziţie – lecturile adevărate se fac şi visceral, le resimţi şi în stomac, îţi tulbură până-n străfunduri sistemul neurovegetativ, să zic aşa. Apoi, pulsiunile viscerale se cer, la rândul lor, citite, decriptate în funcţie de un cod deprins mai mult sau mai puţin livresc. Scriitorii livreşti, scriind despre cărţi, versuri sau personaje care le dau fluturi la stomac, sunt viscerali sadea, după cum visceralii, activând în descrierile mecanicilor fiziologice varii coduri poetice (precum Henry Miller, de pildă, definind erecţia drept „plumb cu aripi”), sunt livreşti. Între livresc şi visceral nu există opoziţie, ci osmoză. Aşa se face că un critic puternic de poezie precum Al. Cistelecan („critic puternic”, în sensul bloomian în care vorbim de „poet puternic”) e la fel de credibil şi în postura de teoretician al livrescului în poezie, şi în cea de ideolog al neo-expresionismului visceral, scris cu sânge.
E drept, pe de altă parte, că „Monstrul fericit” a încercat să fie un Frankestein cosmetizat şi să-şi ascundă cusăturile. Poate că a şi reuşit, de vreme ce, dacă pentru „Biographia litteraria” referinţa primă a cronicarilor se făcea la „livrescul” Mircea Ivănescu, în ce priveşte „Monstrul”, afinităţile electe (şi selecte) recurente sunt „visceralii” Ioan Es. Pop şi Ion Mureşan, pe care l-ai pomenit şi tu. Însă substratul livresc există, şi nici pomeneală să mă simt stânjenit de el. Nu-l văd ca pe un balast, ci ca pe un combustibil. Cam ca… livrescul Bacovia, de exemplu (iartă prezumţia!), care, întorcându-se „topit de băutură” spre casă, îşi (ne) spune că face asta „ca Edgar Poe” „sau ca Verlaine”… Poezia îşi poartă carnea pe oase livreşti, altfel e celenterată.
În ce priveşte familia poetică, îmi vine greu să alcătuiesc un arbore genealogic. Sunt sigur că, dacă aş avea fantezia paranoică de a-l concocta, n-ar lipsi din el Mircea Ivănescu. Dintre poeţii optzecişti, favoriţii mei sunt cei trei M – Mariana Marin, Ion Mureşan şi Alexandru Muşina, însă nu ştiu dacă există ceva comun în ADN-ul nostru poetic. Apoi, fără îndoială, Ioan Es. Pop. Dintre americani, John Berryman, dintre italieni, cei trei P – Sandro Penna, Pavese şi Pasolini (vezi că-mi plac alfabetarele!). Neapărat Pessoa, de fapt neapărat Bernardo Soares. De Venedikt Erofeev nu mai vorbesc.
Un haos, un haloimes, aşadar. La ce altceva te aşteptai de la un visceral (fost) alcoolic şi (încă) livresc? :)   

DDM: Hai să vedem! Care ar fi un top al cărţilor fundamentale, prezente atunci când ai început să scrii şi încă vii în viaţa ta? Şi “vii” în ce fel?
RV: Dat fiind că am început să scriu foarte devreme, pe la cinci-şase ani, se înţelege că nici una dintre cărţile fundamentale ale acelei vârste livreşti nu mai e vie pentru mine – cu excepţia basmelor lui Ispirescu, din care am recitit cu plăcere pe la începutul anului, organizând corpurile de bibliotecă din apropierea pătuţului celui care avea să fie fiul meu. În rest, e mută gura dulce a acelor vremuri când modelele ideale erau Gârleanu, Brătescu-Voineşti, Bassarabescu, Vlahuţă, Moş Nae Batzaria şi alţi minunaţi ficţionari din aceeaşi făină. Citeam, după cum se vede, mai degrabă proză, cu toate că scriam susţinut poezii cu fabule animaliere (deşi îmi amintesc de un roman început pe la şapte ani, în care pastişam, când nu furam de-a dreptul, Comoara din lacul de argint – romanul meu numindu-se, cu o ingeniozitate a camuflării absolut uluitoare, Tezaurul din peştera de smarald. Ei?). Ceva mai târziu am fost zguduit de două cărţi care, de data asta, mi-au rămas modele, în sensul că aş fi fericit dacă aş putea scrie vreodată ceva la fel de adevărat: Micul Prinţ şi Habarnam. Au urmat Dumas, Féval (dupăCocoşatul am făcut cândva, împreună cu un prieten, diapozitive desenate pe foi din caiete de matematică) şi, mai ales, Zévaco – marea mea febleţe, din fericire atât de industrioasă, că lectura şi relectura zecilor lui de romane (cu ciclul Pardaillan, cu ciclul Trencavel, cu ciclul Ragastens…) s-a întins pe ani întregi, încât am ajuns să-l citesc, după cum pot depune mărturie fişele din biblioteca liceului „Lazăr”, în paralel cu Leibniz, de exemplu.
Iar la 17 ani un prieten mi-a adus, la o întâlnire din crama „Naţional” de pe Podul Minciunilor, Nostalgialui Cărtărescu. Atunci am avut prima revelaţie de lectură – în sensul cel mai tare, mistic, al cuvântului revelaţie: atunci mi-au căzut pieliţele de pe ochi şi am văzut lumina Literaturii. Şi tot în anii aceia au urmat epifaniile poemelor lui Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu. N-aveam să mai trăiesc atât de intens, în ce priveşte literatura română, decât poezia lui Mircea Ivănescu, însă asta după vreo doi-trei ani.
Dintre străini, halucinatorie a fost citirea lui Joyce, în paralel cu traducerea lui Mircea Ivănescu (chiar pe exemplarul din care tradusese – pentru că, din 1997, îmi începusem anii de ucenicie). Ca şi a lui Cortazar şi Sabato. Pe lângă Joyce, chiar şi Eliot şi Pound mi se păreau, în afara eseurilor, plevuşcă (lângă Joyce aveau să se aşeze, peste ani, Berryman şi bizarul, genialul William Gaddis cu al săuRecognitions, un fel de aliaj între Pynchon şi Nabokov); după cum, pe lângă cei doi sud-americani, ceilalţi, cu Marquez şi Llosa cu tot, erau infanterie, în diverse grade – faţă de cei doi generali, Llosa fiind colonel, Marquez maior. (Între timp, Terra Nostra a lui Carlos Fuentes, încă netradusă în română, şi ce s-a tradus din Bolano au transformat diada generalilor în tetradă. Am avut la un moment dat un furor cu Abel Posse, căruia îi citisem cu mult gusto „Câinii paradisului”, însă n-am mai dat peste nimic scris de el după aia şi s-a stins. Cât despre „marele Onetti”, încă nu m-am lămurit – abia acum îi citesc „Viaţă scurtă”.)
Iată, deci, cărţile care-mi vin acum, pe loc, în minte – şi, tocmai pentru că-mi pun mintea în mişcare, vii. Cărţi, de altfel, nu numai cu viaţă, ci şi dătătoare de viaţă – pentru mine, ele au dat carnea şi sângele de început literaturii, făcând cu putinţă iubirea mea pentru literatură ca pentru un corp viu. Nu numai ele, dar mai ales ele.

DDM: Ai amintit la un moment dat de pregătirea apariţiei fiului tău  într-o succesiune livrescă, desigur („organizând corpurile de bibliotecă din apropierea pătuţului”), dar cu început promiţător de patern – şi să vezi ce complicat o s-ajung şi eu tot la el. Dar mai înainte să mai adăugăm măcar încă un nume. Primele încercări conştiente de poezie ale lui Teo Dună apăreau, după cum mărturiseşte, imediat ce a citit Trakl. Adresa de e-mail a lui Dan Coman conţine literele t-r-a-k-l. Trec prin “Dicţionarul Mara”, în care Dan Coman face un mini-jurnal al primilor paşi în viaţă ai fiicei sale, şi ajung la blogul tău, pe care l-ai numit “Sebastian în vis” şi pe care îl dedici fiului tău. Preiei ştacheta de la Coman, via Trakl (la care eu am ajuns via Dună…), şi ni-l faci cadou pe fiul tău într-o carte?
RV: A, nu, în nici un caz. Nu-l fac cadou pe fiul meu nimănui! În ce-l priveşte pe Trakl, se poate constata că, în afara titlului, poemele mele din „Sebastian în vis” n-au absolut nimic de a face cu el. Cât despre cartea lui Dan Coman, ţin minte că, citind-o din scoarţă în scoarţă în martie sau aprilie 2009, eram teribil de încântat de modul în care se poate face poezie excelentă plecând de la o temă pe care numai răuvoitorii ar putea-o numi „ocazională”. Poezie bună a paternităţii mai scriseseră, dintre douămiişti, şi Dan Sociu, şi Şerban Axinte, însă nici unul n-a putut ţine vibrato-ul pe durata a câteva zeci de poeme, câte are cartea lui Coman. Tocmai de aia îmi ziceam atunci, în martie-aprilie, că n-are rost să mă apuc să scriu şi eu o lirică a paternităţii după ce a făcut-o el, cu atâta strălucire. A pârjolit pământul, şi basta. N-aveam idee cum avea să arate poezia mea după Monstrul fericit (din decembrie, de când predasem cartea editurii, nu mai scrisesem practic nici un vers), însă eram decis să nu scriu poezie paternă. Nu ştiu însă cum s-a făcut că, după 15 mai, când s-a născut Sebastian, au început iar să ţâşnească imagini în mintea mea, însă nu contorsionate şi masochiste, ca în poemele de până atunci, ci colorate şi baroce, fragmente de feerie, toate cu Sebastian ca un mic mag în centru. În decurs de trei luni, viaţa mea s-a reinventat din temelii – din 13 aprilie am încetat să beau la fel de brusc precum mă apucasem cu vreo zece ani în urmă, pe 15 mai mi s-a născut fiul, iar pe 15 iulie am început să postez poeme paterne într-o proză colorată şi rimată, dintr-o cu totul altă lume decât cea din „Monstrul fericit” sau din „Biographia litteraria”. Din adevărata lume nouă, cea în care monstrul poate fi cu adevărat fericit, adeverind ceea ce spunea cărturarul: „Fericit este cel care poate fi fericit în casa lui”.

DDM: Ai spus într-un chestionar că l-ai întreba pe Mircea Ivănescu de ce a admis un tânăr poet în preajmă 7 ani, iar pe Berryman de ce, tânăr fiind, nu s-a dus la cele 3 întâlniri fixate de celebrul Eliot. Mă “alipesc” întrebărilor tale (cu anexele de rigoare) ca să te întreb: de ce n-ai lipsit la nici una din întâlnirile de 7 ani cu Mircea Ivănescu?
RV: Între 1997 şi 2004 sau 2005, într-adevăr, n-am lipsit. Pentru că n-am putut altfel. Parcă fără să vrea, parcă împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu este unul dintre cei mai seducători maeştri. Între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti, ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc, în expunerea lor, să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl are; cu el, poţi simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia.  

DDM: Cu cine ţi-ar plăcea să-ţi împarţi cititorii?
RV: Cu Paulo Coelho, aş zice. Sau măcar cu Pavel Coruţ, şi tot ar fi o afacere bună. Aş fi recunoscător editorului care ar relua bunul şi folositorul obicei al cărţilor vândute la pachet, şi ar distribui cărţile mele împreună cu cele ale distinşilor autori amintiţi mai sus. Poate că aş termina astfel de plătit mai repede ratele pentru mansardă înainte de 16 august 2032, cum am convenit acum doi ani cu banca.
Sau, dacă întrebarea se cere înţeleasă altfel, aş dori ca poezia mea să ajungă în mintea cititorilor lui Constantin Acosmei, adică a celor ce iubesc poezia suficient de profesionist pentru a fi scotocit peste tot în căutarea „Jucăriei mortului”.

DDM: Ce aşteptări ai de la cei care îţi citesc poezia, ce fel de interacţiune viz(s)ezi?
RV: Cum îţi ziceam, am început să scriu devreme, pe la cinci sau şase ani (şi nu numai poezie – ţi-am spus deja despre simili-westernul pastişat după Karl May, au mai existat vreo câteva zeci de pagini de roman poliţist, cu droguri transportate în fotografii…), aşa că tot de atunci datează şi primele fantasme ale voluptăţilor gloriei. Care arătau cam ca nişte xerocopii după biografia lui Adrian Păunescu! Pe la doisprezece ani m-am deşteptat însă şi am început să aştept de la poezie feed-back-uri mai adecvate, bunăoară să inducă muzei oarecum acelaşi tremurici pe care ea, muza, mi-l cauzase. Uneori eram mai bun poet, alteori nu.
După care, pe la şaptesprezece, am devenit genial. Nemuritor şi rece, nu-mi mai păsa nici măcar de peţitul pe care poezia putea să-l pună în scenă pe lângă muză (de muză, e drept, îmi mai păsa – însă descoperisem deja că şi alt discurs decât cel poetic would do); stadionul pe care urma să mişc masele mi se făcuse şi el indiferent; înţelesesem (cum? când? de unde?) că Poezia e transcendentă în raport cu Istoria, iar Poetul se extrage din contingent, zburând peste câmpii cu braţele cămăşii fâlfâind albe în aer, ca un alt Adrian Pintea jucându-l pe Eminescu. Înfăşurat în coconul mătăsoasei mele genialităţi, scriam poeme proaste, uneori câte patru-cinci pe zi, în orice caz măcar unul pe zi, fără să mai simt nevoia vreunui alt cititor în afară de mine. Creierul mi se specializase îndeajuns de eficient în secretarea delirului de grandoare pentru a mai avea nevoie şi de vreun feed-back extern. La sfârşit de an, adunam pe balcon grămada respectabilă de documente mânjite cu urmele albastre ale inavuabilelor secreţii şi îi dădeam foc. Rilke, am aflat mult mai târziu, ardea în 31 decembrie cel mai bun poem al lui de peste an. Incendiindu-mi sutele de inepţii, mă simţeam nu numai genial ca detaşamente întregi de Rilke, dar în piept îmi ardea şi vâlvătaia de genialitate a lui Nero, privind Roma arzând şi spunându-şi: „Ce artist moare cu mine!”.  
Cum la nouăsprezece ani l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu, rezultă că am organizat abia vreo două ruguri din acestea sacrificiale. Sunt convins că la sfârşitul lui 1997 am ţinut pentru ultima dată chibritul aprins sub caietele inepte aşezate în piramidă; în cele câteva luni scurse din vara acelui an, cura prieteniei cu marele poet mă vindecase de geniu. Poetul, învăţasem atunci, e om; şi e cu atât mai bun poet, cu cât e exigent nu numai cu textele lui, dar şi cu el însuşi. Precum în text, aşa şi pe pământ.
Pentru ca, prin 2005, să-l cunosc pe Constantin Acosmei, cea mai exactă variantă a lui Mopete în afara lui Mircea Ivănescu (ba uneori chiar mai exactă!); şi am înţeles, o dată în plus, că se poate. Să fii, adică, şi poet mare, şi om de treabă.
M-am cam depărtat, văd, de întrebare. Care se referea la cititori, şi nu la mine. Însă cititorii ştiu ce e-n sufletul lor, eu ştiu ce e-n al meu; şi-n al meu e dorinţa ca poezia să mă facă om de treabă.
Ba, ce-i drept, mai am un singur, burghez, dor: ca fiului meu, dacă va avea vreodată proasta inspiraţie să-mi citească producţiile, să nu-i fie ruşine de ce am scris.

DDM: Pregătisem o altă întrebare pentru sfârşitul acestui interviu, dar pentru că nu am întrebat nici un scriitor tânăr despre vanităţile cele mai secrete, despre cum se cuvine să treacă din cultura naţională spre (măcar) cea europeană şi de ce, şi, în general, de curiozitate, dar şi pentru că e de vreo 2-3 săptămâni un subiect „fierbinte”, fără a dori, desigur, să deraiăm convorbirea noastră spre partea frivolă a subiectului, te întreb: îţi doreşti Premiul Nobel?
RV: Dacă drăguţii de la Academia Suedeză ar avea amabilitatea să mi-l dea (era să zic „să-l doneze”, tot cam aia ar fi) înainte de deja amintita dată de 16 august 2032, ca să mă ştiu cu ratele la bancă achitate, sunt mai mult decât sigur că nu l-aş refuza. Dacă mi l-ar da după, aş cam vrea să-l refuz, numai de-al naibii, dar pe de altă parte îl detest prea tare pe Sartre ca să pot suporta să semăn cu el în ceva, fie şi într-un refuz al premiului Nobel, şi până la urmă l-aş accepta şi aşa.
Dacă, însă, a dori înseamnă ce ştiu eu, dacă e vorba de dorinţă în înţelesul ei adevărat, de durere-plăcere pură – nu mi-l doresc. În orice caz, insuficient cât să iniţiez vreun joc al seducţiei în raport cu obiectul dorit. De altfel, strict socialmente, am râvnit o singură dată la ceva: eram într-a şasea, proaspăt reconfirmat comandant de detaşament, cu cea mai mare medie din şcoală, şi singura raţiune pentru care nu mă numiseră comandant de unitate fusese aceea că regula unităţii prevedea că numai începând dintr-a şaptea poţi ajunge în top of the top. Îmi doream să treacă anul acela ca un nour lung pe şesuri, să ajung cel dintâi din acea şcoală de gogomani, cum ar zice nenea Nae – şi exact în decembrie al acelui an au găsit cu cale ştim noi cine să pună în scenă Revoluţia. Iar visul meu, din toate cel mai drag, s-a dus pe apa democraţiei originale. Şi, o dată cu el, Comuna de Aur. La care academicienii Nobelului, s-ar zice, ar cam vrea să întoarcă lumea; însă uite că, cu Herta Müller, par şi ei să revină la gânduri mai bune. Aşa că închei spunându-ţi că am dorit (da, chiar în sensul acela!) să ia cândva Nobelul un scriitor anticomunist. Şi l-a luat. Aşadar, faţă de aşteptările mele, Nobelul şi-a făcut deja datoria.


__________
revista Poesis, Nr. 231-232, Aprilie-Mai 2010

Read more...

vineri, 17 august 2012

Invitatul revistei "EgoPhobia", nr. 35

Numărul 35 al revistei EgoPhobia mă are drept invitat.
Ceea ce înseamnă, mai exact, că o echipă de oameni tineri şi inteligenţi au ales câteva dintre cărţile mele şi au scris despre ele. Fiecare membru al echipei a scris despre câte o carte.
Cărţile alese au fost Monstrul fericit, Sebastian în vis, Amintiri pentru tatăl meu şi Frânghia înflorită.
Le mulţumesc lui Ştefan Bolea şi echipei de la EgoPhobia, demult n-am mai fost aşa de emoţionat.
Iată, spre edificare, textul scris de Ştefan Bolea.


[note despre poezia lui Radu Vancu]
de Ştefan Bolea

  1. „Ce-i cu adevărat insuportabil: nu atât visul, cât trezirea. Şi nu atât spaima din minutele de după, când respiri dispneic pe întuneric, încercând să nu-i trezeşti; spaima trece. Greul vine dimineaţa, când micile rutine adorabile refuză să mai fie rutine – fiecare lucruşor, cât de mic, are reverberaţii barbare. Când desfaci o baveţică, de pildă, îţi dai seama că tot aşa ai desfăcut un ştreang. Absolut fiecare gest e hipersemantizat, parcă ţi s-au retezat pleoapele şi vezi, cu un exces de claritate, un exces corespunzător de sensuri. Cu fiecare vis, se mai excavează un strat din lumea de lumină & paranoia. După fiecare vis, universul e oribil de sentimentalizat.” (Frânghia înflorită, s.m.) Poezia lui Vancu provine din trauma morţii Tatălui: sinuciderea paternă este a doua naştere, cea întru conştienţă şi durere. Traumele ne dau viaţă, spirit şi glas, enunţă un principiu pseudo-universal. Trauma este spinul în carne care reorientează spiritul şi carnea – anomalia sistemică ce creează haos şi remodelează sistemul. Fără durere, fără tragedie, am fi mai doar animale – am involua. Eul liric al lui Vancu este în fragmentul citat punctul nodal dintre Tatăl mort şi copilul abia creat. În ordinea para-realităţii, baveţica este ştreangul: acest complex al paternităţii îl leagă pe Sebastian de Tatăl mort, o fiinţă de-abia-existentă (chiar pre-existentă din punctul de vedere al anteriorităţii sufletului faţă de conştienţă) devine referenţială pentru una post-existentă. Excesul de claritate, lumină şi paranoia acţionează ca o spărtură în sfera heideggerianului das Man, distrugând conexiunile obişnuite ale sub-realităţii cotidiene. Cuvântul paranoia nu este accidental: asociativitatea dintre inocenţă şi damnare, dintre potenţialitatea absolută şi moartea care te transformă în trecut absolut (Sartre) conduce la psihoză. Aceasta te iniţiază în arta infernală a dezacordului – din preot al Durerii, sinele devine microcosmosul în care se concentrează instinctul morţii.

  2.  

  3. „După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori, proaspete şi fremătătoare ca petalele roşii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte şi miere.” (Frânghia înflorită) Poetul, la fel ca nebunul, vede ce nu ar trebui să vadă dar faţă de nebun are o enormă capacitate de a obiectiva durerea. Poetul este utilitarist (what do I gain from my pain?), pe când nebunul – „un artist al foamei”. Admir eul auctorial al lui Vancu, pentru această calitate schopenhauerian-cioraniană de a spune NU vieţii. Apropierea dintre pre-existenţă şi post-existenţă este remarcabilă aici: la fel ca Mahler, Vancu ridică în aproape întreaga sa operă, un edificiu asemănător unor Kindertotenlieder. Moartea îmbietoare precum Graal-ul, precum sângele florii se întoarce prin râsul inocent al copilului. Avem aici conflictul dintre două idei: a) Ne raportăm la morţi, ţinându-i în viaţă. Necropola de care ne îngrijim şi pe care o cultivăm este o parte importantă din structura identităţii noastre (Sartre). Într-un fel, nu lăsăm morţii să moară, îi bântuim – viul este fantoma mortului. b) Copilul, care este o promisiune a nemuririi, un viitor hiper-potenţial care-şi bate joc de orice actualitate ratată, devine o metonimie a trecutului, a morţii. De ce? Din respect (frică) pentru cel mort? Dintr-un raport de tranzitivitate: sunt pentru Tată ceea ce este fiul pentru mine? Sau dintr-un recul nihilist, o frică pe care cei mai mulţi refuză s-o conştientizeze: cel mic este deja mort în ordinea para-realităţii, aşa cum e Tatăl, aşa cum sunt probabil şi „eu”?

  4. „Boala, sfărâmarea neîncetată, face din pietre humus, și transformă în cele din urmă mineralul în vegetal. Boli secrete fac din plante animale. Aceleași boli fac din unele animale semeni mai degrabă ai oamenilor decât ai altor animale. Boli încă mai secrete și mai obscure, din acelea care fac să ne apară stigmate sângerânde, venite de niciunde, pe mâini și pe suflete, deopotrivă, fac din noi începuturi de îngeri.” (Monstrul fericit) Un argument cioranian în cel puţin două sensuri: 1) „Mai bine animal decât om, insectă decât animal, plantă decât insectă, şi aşa mai departe.” (Despre neajunsul de a te fi născut) 2) „Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decît din boală … A fi bolnav înseamnă a trăi, vrînd-nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălţimi, ci şi prăpăstii, adîncimi … Suferinţa adevărată izvorăşte din boală.” (Pe culmile disperării) Descrierea lui Vancu este ascensională, boala devenind o condiţie a auto-depăşirii spre supra-umanitate – la Cioran avem un refugiu în sub-umanitate, pentru a evita suferinţa şi conştienţa. Cu toate acestea, textul lui Cioran nu este o pledoarie pentru inconştienţă şi „micromanie”: fără durere, n-ar exista nici fiinţa. Orice nihilist (tânărul Cioran şi Vancu au şi această componentă) va argumenta însă că în viaţă contează mai mult puterea decât plăcerea şi că fie trecem dincolo de noi, fie ajungem maimuţe (Nietzsche).

  5. „Vodca, în schimb, transparentă și sinceră până la brutalitate, ţinându-se mereu de cuvânt și oferind fără defecţiune ceea ce promite, lipsindu-se de moftul inutil al gustului, renunţând la orice joc din poignet și fandând direct, pe viaţă și pe moarte, într-un care pe care cu ficatul și cu creierul, răscolindu-te până în ungherele cele mai întunecate și dându-ţi la iveală toţi demonii ca să te lupţi făţiș cu ei, activând straturi geologice, aș zice, ale memoriei, amintindu-ţi că depinde numai de tine să învingi sau să fii învins, scoţând din orice ședinţă etilică proză dostoievskiană, metamorfozând cârciuma când în biserică, când în bordel, acţionând ca un turnesol sufletesc, distrugându-te făţiș, fără perversiune, prin revelarea forţelor răului latente în tine, acţionând însă întotdeauna nietzschean, făcând mai puternic ceea ce nu poate distruge, rămânând băutura pentru care încă nu s-a inventat băutorul perfect …” (Monstrul fericit, s.m.) Acest superb elogiu al vodcii nu poate ascunde conştiinţa că eul liric a pierdut un paradis, cel al excesivului băutorul metafizic, care creştea odată cu umbra lui, care devenea simultan mai rău şi mai bun (Nietzsche). (Poate acesta este pactul pe care îl facem cu noi înşine, cu destinul, cu Inamicul: renunţăm la libertate în favoarea fericirii.) Cârciuma se transformă în templu sau în casă de toleranţă prin intermediul consumului de vodca – băutura este totodată intimă şi transcendentă asemenea gnosticei Sophia: „Sunt prima şi ultima. Sunt cea onorată şi cea detestată. Sunt sfânta şi prostituata.” „Băutorul perfect” este cel care se sinucide mai grabnic, care se distruge cu o intensitate sporită. Două principii îl caracterizează: demonicul şi auto-transcendenţa. Monstruozitatea şi transgresiunea constituie tocmai paradisul pierdut, în care libertatea depăşea lanţul îngust al instinctului de conservare. De ce regretă poetul această existenţă? Pentru că băutorul metafizic are inocenţa celui care nu face nici un compromis în timp ce artistul la maturitate este utilitarist şi cedează şantajelor destinului, dacă din ele rezultă un profit. Inocentul nu ar fi scris Monstrul fericit, ci Iluminări.

Read more...

miercuri, 15 august 2012

Corpul T. Poezia post '89. Top 25


Am scris cu vreo două postări în urmă despre ancheta Corpului T privind cele mai bune 5 cărţi de poezie din '89 încoace.
După cum spuneam, au participat 46 de critici, au rezultat 54 de autori şi 87 de volume (întrucât unii poeţi au fost nominalizaţi pentru cărţi diferite).
Lista astfel obţinută mi-a amintit de o anchetă de acum mai bine de zece ani a Observatorului cultural, privind nu poezia, ci romanul. Pe primul loc ieşise Mateiu Caragiale, cu Craii de Curtea Veche - iar cârcotaşii s-au grăbit să observe că, dacă s-ar fi adunat punctajele romanelor cu care fusese nominalizat Rebreanu, atunci prozatorul ardelean s-ar fi aflat el pe primul loc.
Aşa că m-am gândit să adun şi eu punctajele poeţilor nominalizaţi în ancheta Corpului T, astfel încât să rezulte o listă cu primii 25 în care poeţii să nu mai fie, cum se spune în statistica de azi, dezagregaţi pe cărţi.
A ieşit până la urmă o listă cu 27 de poeţi, pentru că ultimii trei au acelaşi punctaj şi n-am putut departaja între ei. Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Simona Popescu au primit câte un punct pentru grupajele de poeme din Pauza de respiraţie, antologia scoasă de ei trei plus Marius Oprea (Pauza de respiraţie primise patru puncte, şi singura soluţie echitabilă mi s-a părut împărţirea celor patru puncte între cei patru poeţi contributori).
O listă... generalistă, aşadar. Care nu se cere luată decât exact aşa cum trebuie - ca un simplu joc de societate, adică.

1. Mircea Cărtărescu (97 p.)
2. Ioan Es. Pop (96 p.)
3. Ion Mureşan (87 p.)
4. Alexandru Muşina (63 p.)
5. Cristian Popescu (52 p.)
6. Mariana Marin (22 p.)
7. Angela Marinescu (18 p.)
8. Marius Ianuş (15 p.)
9. O. Nimigean (15 p.)
10. Liviu Ioan Stoiciu (15 p.)
11. Constantin Acosmei (14 p.)
12. Simona Popescu (14 p.)
13. Gellu Naum (13 p.)
14. Ana Blandiana (9 p.)
15. Caius Dobrescu (9 p.)
16. Daniel Bănulescu (8 p.)
17. Judith Meszaros (8 p.)
18. Marta Petreu (8 p.)
19. Nichita Danilov (7 p.)
20. Şerban Foarţă (7 p.)
21. Radu Vancu (7 p.)
22. Andrei Bodiu (6 p.)
23. Mariana Codruţ (6 p.)
24. Claudiu Komartin (6 p.)
25. Ruxandra Cesereanu (5 p.)
25. Emilian Galaicu-Păun (5 p.)
25. Ion Pop (5 p.)




Read more...

vineri, 10 august 2012

Ştefan Baghiu şi Marius Chivu despre "Frânghia înflorită"

Au mai apărut săptămâna asta două cronici frumoase despre Frânghia înflorită:

- a lui Ştefan Baghiu, în Cultura;
- a lui Marius Chivu, în Dilema veche.

Cum pe blogul Cultura se citeşte greu fără diacritice, transcriu mai jos cronica de acolo.

Ştefan Baghiu

„Când te lasă inima să visezi”

Radu Vancu pare să spună permanent că, deşi liniştea poate fi găsită categoric în lucrurile normale, există câteva momente în viaţă cu impact pe termen lung. Pentru că, de fapt, Vancu nu se desparte deloc de poezia mizerabilistă şi neoexpresionistă şi nici de „plutonul douămiist” (cum pretinde Alexandru Muşina pe coperta a patra), melancolia generală (sau „terorismul”,  cum o numeşte aforistic volumul „Frânghia înflorită”) este suportul sentimental pe care se aşează, deloc discret, atacul de panică. Nu numai o poezie a celor mai traumatizante REM-uri, dar o mărturisire disperată a „şocului post-terapeutic” devine poezia lui Radu Vancu în momentele de aparentă linişte spirituală.
„Generaţia e greu de prins într-un portret. Aş îndrăzni, totuşi, să spun că mai vizibile sînt patru şcoli poetice: cea neoexpresionistă sadea, cu Claudiu Komartin şi Dan Coman pe post de gonfalonieri; cea a anarhiştilor de toate nuanţele, descinsă parcă direct din Civil Disobedience a lui Thoreau, în care papii fracturismului, Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, stau alături de minunaţi adepţi punk, precum Ruxandra Novac, sau grunge, precum Ştefan Manasia; cea a calofililor, unde aş prenumăra pe esteţii de la Bistriţa, Florin Partene şi Marin Mălaicu-Hondrari, şi pe Cosmin Perţa; în fine, cea biografistă, în care T.S. Khasis şi V. Leac acoperă registrul hard, iar Teodor Dună pe cel soft, şi din care Dan Sociu tocmai şi-a dat demisia. Critici literari în care am încredere mi-au spus că sînt biografist. Deci, cam pe acolo m-aş încadra şi eu, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă.” (Radu Vancu în „Observatorul cultural”). Doar că nu numai ultimul volum îl traduce pe poet ca pe unul din reprezentanţii greu de încadrat ai ultimei generaţii poetice (dacă nu douămiiste, construite de douămiişti), ci mai ales polifonia poetică dovedită de-a lungul timpului. Astfel, deşi biografismul constituie categoric main-stream-ul ideatic, din peisaj nu lipsesc formulele neoexpresioniste (sau – de ce nu? – de un expresionism transmutat vremurilor), calofilia „new-born”  (unde diminutivele sunt ustensile preferate) şi influenţele textualiste majore. Nu numai că volumul capătă adesea aspectul unei construcţii eseistice sapienţiale („Aici, unde ne trăim toţi cumplita speranţă de viaţă, nu-i de fapt nimeni. Cei mai vii nu ştiu nimic despre viaţă. Cei mai frumoşi n-au văzut frumuseţea. Cei mai nefericiţi nu ştiu ce-i nefericirea. Inima bate cu fanatismul cu care vrăbiuţa continuă să zboare minute bune după ce aripile i s-au aprins din senin.”), dar voiajul autoreflexiv este o condiţie permanentă a echilibrului între metafizică (sau transcendental?) şi realitatea palpabilă, coordonând mereu un fel de „small world experiment” în interiorul familiei (Stanley Milgram). Astfel, laitmotivul general al poemelor („ce-ţi spune unul dintre morţii tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, / când te lasă inima să-l visezi: ”) este de fapt un exerciţiu închipuit de a transcede lumea spirituală în căutarea răspunsurilor. De fiecare dată rolul „mortului cel mai iubit” este preluat de tatăl sinucigaş care oferă detalii despre viaţa de apoi prin invadarea visului: „dragule, aici, în lumea noastră / fără întristare, inima e o crimă”, „da, aici e o lume de vis / o reclamă la destinaţia de vacanţă ideală /  atât de kitsch că îţi taie picioarele”, „pâlpâie mormintele ca LED-urile pe o iconiţă tristă”.
Spectacolul pregătit de Radu Vancu este de fapt o sinteză a paisprezece ani de „tortură” onirică spasmodică. Deseori trezirea din somn este una violentă, lângă femeia iubită care încearcă să înţeleagă traumele REM-ului brutalizat („Ce ai visat? Mi se pare că vorbeai în somn”). Totul se transformă într-un „waking life” linklaterian, iar diferenţa între vis şi realitate este fie categorică, fie lipseşte cu desăvârşire. Hăituit mereu de amintirea tatălui sinucigaş, dar reumanizat mereu, în contrabalansare perfectă, de acelaşi Sebastian de „doi ani şi şapte luni, câţi are acum”, protagonistul „Frânghiei înflorite” rămâne un personaj pierdut (încă) între a suporta trauma pierderii şi a-şi regenera suportul afectiv („în ochişori i se citea limpede, ca un fel de subtitrare la plâns, întrebarea: <>”).
Nu ştiu însă care poate fi rostul (în afară de acela al scindării volumului) momentelor de discurs încărcat cu referinţe literare. Amintirile legate de Mircea Ivănescu, explicarea selecţiei poemelor din volumele trecute făcută fără poeticitate (nu că ar fi posibil altfel) chiar în interiorul discuţiei poetice şi referirile la Novalis, Vargas Llosa, Thomas Mann creează senzaţia unei dihotomii nenecesare, evident intenţionale, însă fără efecte prea puternice: „Poezia e, cum spuneam, imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabie.”, „Nici eventualele mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de aceea de poet domestic, poet de familie.[…] Poezia e artă de familie.”. Singurul efect posibil rămâne eventuala culegere a datelor şi reasamblarea lor pentru a obţine o imagine cât mai apropiată de realul mental intern, un exerciţiu de factura tratatelor de „extragere” forţată a memoriilor subconştiente, marca K.G. Jung. Radu Vancu alege aici o cale destul de anevoiasă, unde, altfel, poezia sa ar putea însemna, dacă nu una din cele mai „originale şi proteice ale generaţiei sale” (Alex Goldiş), una din cele mai sincere. Pentru că, deşi tehnica literară trece permanent din registre cărtăresciene („când râdeai, aerul se umplea de fluturi. / Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi / pe care oameni agili târau foci însângerate”) în „ecleziastice” bolnăviciose („Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie / cum îşi face doctorul vizita prin saloane”), tematica ajunge până la a testa concomitent macabrul şi delicateţea  unei estetici – după cum am spus – „new-born”, cu Nurofen pentru copii şi Walt Disney („ când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn / prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare / o mireasmă puternică de trandafiri.”).
Volumul lui Radu Vancu poate fi receptat în mai multe feluri. Fanaticii pseudo-revoluţiei textualiste vor fi entuziasmaţi de inserţiile de autoreferenţialitate (deşi, simpla alternare a fiecărui poem cu un astfel de moment nu impune neapărat includerea acestora în discursul poetic, ci poate, cel mult, perceperea lor ca anexe biografice – repet, deloc necesare poeziei „breathless”), însă punctele forte ale lui Vancu sunt de fapt celelalte, „elegiile” terifiante ale mortului („dragule, mi-e ruşine să intru în visul maică-tii, / mi-o aduc aminte cum tremura / pe scaunul din bucătărie / când eu zăceam în braţele tale / în camera mică, cu rafia pe gât / şi cu zâmbetul ăla tâmp pe faţă”) care urmează laitmotivului indispensabil şi revenirea la o realitate consolatoare.
Brutalul, macabrul, traumaticul, dar în acelaşi timp şi delicateţea, inocenţa şi fanatismul familial, toate se întâlnesc în „melting pot”-ul „Frânghiei înflorite” căreia, deşi personal nu îi pot atribui meritul de a concretiza maturitatea poetică totală a lui Radu Vancu (din moment ce experimentează încă amalgamul de tehnici şi ipostaze uşor întârziate şi, pe deasupra, trădează nesiguranţă prin câteva lamentări auctoriale), suntem datori să îi recunoaştem caracterul simptomatic pentru transmutările sentimentale brutale şi regăsirea liniştii vitale. Vancu rămâne astfel unul din poeţii de marcă ai ultimelor generaţii poetice.

Read more...

joi, 9 august 2012

Poezia 2000: recensământ & lectură

Tocmai am primit numărul 2 din 2012 al revistei Corpul T.
Eram, fireşte, curios să văd ancheta privitoare la cele mai bune 5 cărţi de poezie de după 1989.
Au participat 46 de critici, a rezultat o listă cu 54 de poeţi şi 87 de cărţi de poezie.
M-am bucurat să văd că sunt şi eu în recensământ. Ba chiar cu 4 cărţi diferite.
Numai Alexandru Muşina (cu 6 cărţi) şi Angela Marinescu (5 cărţi) sunt mai stahanovişti. :)
Poeţii optzecişti şi nouăzecişti nominalizaţi în anchetă sunt cam cei la care s-ar aştepta toată lumea. Dintre douămiişti, nominalizaţi sunt următorii (în ordinea apariţiei în top): Constantin Acosmei, Marius Ianuş, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Dan Coman, Ştefan Manasia, Ruxandra Novac.

***

Sâmbătă, 11 august, de la ora 18, în Grădina Barocă a Galeriilor Habitus va avea loc o lectură de poezie cu titlul ARTmaniere poetice (în cadrul ARTmaniei, fireşte).
Vor citi, după cum se vede pe afişul de mai jos, Rita Chirian, Claudiu Komartin, Vlad Pojoga şi cu mine.
Veniţi, privighetorile rock cântă, iar liliacul înaripat va înflori.  :)

 






Read more...

marți, 7 august 2012

Claudiu Komartin 29















(Claudiu Komartin, Chişinău 2012. Foto: Ana Toma)

Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut mai mult pentru poezia română contemporană decât Claudiu Komartin.
Institutul Blecher, Poesis Internaţional, Casa de editură Max Blecher - e o uluire continuă pentru mine că un asemenea poet mai poate avea energia să facă toate lucrurile astea, unul mai minunat decât altul.
E o frumuseţe convulsivă în tot ce scrie şi în tot ce face Claudiu. Cred că am o vagă idee cam cât îl costă scrisul & făcutul minunăţiilor ăstora.
Mulţi ani plini de lumină & daimon, Claudiu.

Poem de dragoste
/
Toate lucrurile care îmi fărâmiţează inima
sunt pe această tavă
/
toate lucrurile care îmi descheie sângele
sunt pe această tavă
/
statueta de lut, ghicitorile şi floarea-necaţilor
sunt pe această tavă
/
Un om în putere împinge de pe un zid
o seringă imensă
/
Altul (un aristocrat) jumuleşte o pasăre
/
Toate lucrurile care ne-au făcut să dârdâim în tăcere
/
jucăriile exterminatoare
/
bucuria clinică a unui înger toxicoman
/
mâinile mele verzi, neîndemânatice
/
sunt pe această tavă
/
Alege
/
/
Încercăm să convingem nebunia
/
Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii,
creierul tău e un marţian rătăcit
care caută în pilaf sensul vieţii.
/

Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape,
te-ai putea muta cu mine aici, între ape.
Arterele noastre vor depăşi repede tracul –
curând, ne vom râcâi împreună
disperarea cu şpaclul.
/

Încercăm să convingem nebunia
să respecte un ritm cunoscut.
Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile
cu catgut.
/
/
Vreau să te cred când spui
că va veni cineva
cu un zâmbet perfect
şi cu gesturi definitive
o insectă cu suflet de doică
să mă ducă spre ziua de mâine
cum duci un cal dărâmat de tristeţe
seara către abator
/
/
După vizita mamei

Nu mai ştiu ce leagă omul de om.
E ăsta încă un pretext ca să sufăr?
/
Mi-e silă să mă gândesc la viitor, când
sub cuvintele mele cineva pierde sânge.
/
Nu e nimic nobil în asta, Sarah Kane.
/
Cerul nu mai are nici o culoare.
O secerătoare suferă lângă lujerii înfloriţi.
/
Stau şi privesc lucrurile din jur
micşorându-se în lumina infimă.
/
Chiar aici, un bărbat şi o femeie au urlat
unul la altul o noapte întreagă.
Atâta ură în ochii lor.
Credeam că se vor ucide.
/
Nu e nimic logic în asta, doctore.
/
După vizita mamei, am căutat
un colţ în care să plâng în tăcere
şi mi-am spus că tot ce trăiesc e un vis urât
şi că visul ăsta trebuie să se termine.
/
Nu îmi mai recunosc viaţa.
Nu mă mai recunosc.
/
/
Zi şi noapte. O confesiune
/
“încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă impecabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit
/
protejat pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate pastilele sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om”


(poeme de Claudiu Komartin incluse în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

Read more...

Alex Goldiş despre "Frânghia înflorită".

E realmente emoţionantă cronica lui Alex Goldiş din România literară.

Cât despre rezerva din final - cine ştie, poate chiar are dreptate. :)
Iată, aşadar, ce spune Alex Goldiş:

Radu Vancu s-a impus în ultimii ani drept una dintre vocile cele mai convingătoare ale generaţiei tinere printr-un aliaj cu totul specific între autenticitate şi livresc. 
Departe de a renunţa la ultima, aşa cum au făcut-o mai toţi douămiiştii, poetul sibian a preferat s-o folosească drept catalizator. Cartea nu sufocă viaţa, nici n-o transformă compensativ, ci mai degrabă o intensifică. De aceea, experienţe biografice precum sinuciderea tatălui, problemele cu alcoolul, naşterea primului copil devin câmpuri de semnificaţie extrem de personale, unde îşi fac, însă, loc literaturi întregi.
E şi motivul pentru care Radu Vancu se poate apleca de mai multe ori, din unghiuri diferite, asupra aceleiaşi obsesii. Ultimul său volum, Frânghia înflorită, resuscitează episodul traumatizant al morţii tatălui, nu fără o oarecare doză de remuşcare, transpusă într-un poem: „M-am trezit scriind ca după dictare, de fapt transcriind, fără să ştiu ce e cu textele/ astea, de unde vin şi unde o să mă ducă. Am coborât în/ livingul mansardei şi i le-am citit Cameliei. Atunci, cum spuneam, am înţeles cât sunt de imorale: Cami/ s-a făcut palidă şi, cu ochii aprinşi de o febră subită, a/ spus atât: «Cred că ar fi timpul să-l laşi în pace». Avea dreptate. Poate n-ar fi trebuit să le public. Deşi mă/ îndoiesc c-o să fiu atât de decent încât să n-o fac”. Şi e spre norocul literaturii că poeţii au, într-adevăr, doar rareori decenţă. Căci Vancu nu reia, propriu-zis, reţeta din cărţile anterioare, ameninţând să banalizeze sau să trivializeze tema, ci descoperă o formulă nouă. Pe de o parte, pentru că sinuciderea tatălui e proiectată pe un ecran metafizic mai vast, deşi nu neapărat (sau nu doar) grav. Detaliile ei concrete, inventariate cu un ochi deopotrivă lucid şi halucinat în cărţile anterioare, sunt lăsate aproape complet deoparte în favoarea unei impresionante epopei despre „viaţa de apoi”.
Din multe puncte de vedere, Frânghia înflorită face, de altfel, pandant cu Sebastian în vis, volumul anterior al poetului. Cartea Tatălui şi Cartea Fiului, ambele încercări de mitologizare cu mijloacele profane ale poeziei, stau acum faţă în faţă comunicând subtil la diferite paliere. Într-atât de închegat începe să devină imaginarul poetului sibian, încât el trimite la celălalt „poet al familiei”, Cristian Popescu. „Nici eventualele/ mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de/ aceea de poet domestic, poet de familie”, mărturiseşte cu mai multă sau mai puţină seriozitate Radu Vancu.
Şi, ce-i drept, nu doar subiectul, ci şi tratarea amintesc de Cristian Popescu. Chiar dacă n-are umorul negru, nici simţul burlesc al magistrului, autorul Frânghiei înflorite reuşeşte să construiască „o lume de apoi” plină de culoare, gravă şi caricaturală în acelaşi timp. Poemele iau forma unui dialog în vis între tatăl pierdut şi fiul captiv în împlinirea domestică, în „fericirea mea ca o gânganie urâtă într-un chihlimbar”. Ceea ce părea o propedeutică a morţii – un fel de „Învăţăturile părintelui sinucigaş pentru fiul său” – se transformă destul de repede, sub ochii noştri, într-o celebrare în toată regula. Un bizar aer festiv se întinde peste tărâmul de apoi. El nu provine însă, ca la autorul Artei Popescu, din ilogismul substanţial al lumii, ci mai degrabă din forţa plasticizantă a poeziei, elogiată şi ea în fel şi chip de-a lungul întregului volum. Într-atât de expresivi sunt tropii lui Radu Vancu, încât ei reuşesc să transpună viaţa de dincolo într-„ un musical cu un cimitir” sau, tot vorba poetului, într-o „scenografie colorată ca-n Walt Disney”. Fapt care – şi de aici reuşita paradoxală a poeziei lui Radu Vancu –, departe de a arunca în derizoriu metafizicul, îi adaugă o dimensiune în plus: aceea a duioşiei şi a tandreţei nemărginite. Cel mai iubit dintre morţi împreună cu tovarăşii săi îşi recapătă mereu, prin această viziune colorată de cartoon, inocenţa originară. Lipsite de amintiri, trăind permanent în relaţie osmotică cu cei rămaşi acasă, personajele lui Vancu sunt nişte copii dispuşi mereu să se bucure de… micile plăceri ale morţii: „Noi, cei visaţi de voi, ne înroşim de fericire/, ne coacem la căldura visului vostru, se umflă încet-încet carnea pe oase/ până când, poc! ca o floricică de porumb/ înfloreşte carnea în care am învăţat să urâm,/ sărind din tigaia de sicrie şi pocnind/ din capacul cerului. El ridică din când în când/ capacul tigăii şi priveşte fluierând bucuros/ cum se rumenesc morţii-floricele, //apoi, din mormintele pe care nimeni nu le visează,/ alege un nefericit, îl scoate din sicriu/ şi-l pune să stea drepţi, ca soldatul în post,// şi să se gândească la cineva drag;/ după care aruncă popcornul asupra lui,/ floricelele se lipesc de carnea zemoasă// până când mortul e o statuie de popcorn”. E extraordinar de multă vitalitate (de nu chiar agitaţie) în poemele morţii à la Vancu, de vreme ce personajele îşi schimbă mereu atât dispoziţiile – sunt ba trişti, ba foarte veseli şi grijulii cu cei rămaşi –, cât şi consistenţa fiziologică. Metamorfozele de tot soiul, greu de surprins cu ochiul liber, ca în desenul animat, domină metabolismul acestei univers. Infantilizarea lumii de dincolo ţine, probabil, de proiecţia expiatoare a fiului părăsit sau, mai mult, de încercarea de integrare a tatălui în noua linişte domestică. De altfel, nu-i greu de observat că lumea colorată a „mortului celui mai drag” imită întru totul imaginarul nou născutului din Sebastian în vis, într-o tentativă de armonizare deopotrivă poetică şi existenţială. Chiar şi logica angoaselor se contrabalansează acum: dacă în Sebastian în vis bucuria primului născut era umbrită de fantoma tatălui sinucigaş, în Frânghia înflorită scufundarea voluptuoasă în imaginarul morţii e întreruptă, deşi oarecum dependentă, de micile spaime ale proaspătului tată: „Deschizi repede ochii, Sebastian fornăie,/ te precipiţi prin semi-întuneric/ spre pătuţul cu febră mică,// îi pui palma pe frunte, îi iei mânuţa,/ îi aduci unghiuţele aproape de ochii tăi/ şi înmărmureşti aşa până dimineaţă”. Tocmai capacitatea de a-şi purta în spate integral obsesiile, fără a renunţa la vreuna dintre ele când o angoasă nouă se iveşte la orizont, face din Radu Vancu un poet profund, cu un imaginar autonom.
Ceea ce opreşte totuşi Frânghia înflorită să devină „o primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră”, cum se exprimă Dan Coman pe coperta a patra, e o anumită preţiozitate a expresiei, de care poetul părea că se desprinsese de la Biographia litteraria încoace. Sau, mă rog, care venea ca o mănuşă universului miniatural din Sebastian în vis. Un discurs prea ritualizat pe alocuri, cu tropi arborescenţi („îţi pipăi întruna inima fericită, cu/ delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-şi liniştit/ craniul cu trompa”; „aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul/ aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,/ fiert îndelung pentru o masă săracă”), dispuşi uneori în ecuaţii previzibile – creierul şi inima sunt întotdeauna subiectul unor astfel de „tratamente” poetice – fac din Frânghia înflorită doar un volum remarcabil, nu unul excepţional. Păcat. 



Read more...

luni, 6 august 2012

Cele mai frumoase poeme din 2011
























Cele mai frumoase poeme din 2011, selectate de Claudiu Komartin şi de mine din tot ce s-a publicat anul trecut, o să apară în curând la Tracus Arte.
Coperta e, fireşte, de Ana Toma.
A fost, după cum se va vedea, încă un an bun pentru poezie.

Read more...

sâmbătă, 4 august 2012

Basarabia. Jurnal de bord

Între 19 şi 29 iulie am fost în Republica Moldova, ca să ţin cursuri de creative writing la tabăra de poezie de la Orheiu Vechi (organizată de Dumitru Crudu şi de ICR Chişinău), să citesc alături de Bogdan Coşa la cenaclul Republica (ţinut de Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski la Biblioteca Naţională) şi să lansez, împreună cu Claudiu Komartin şi Ana Toma, Frânghia înflorită la Librăria Cartier.
S-au întâmplat atâtea, încât e practic imposibil pentru un tip atât de non-epic ca mine să povestească prea multe. Mai întâi, tabăra: mai fusesem la Orheiu Vechi anul trecut, împreună cu Moni Stănilă şi tinerii scriitori Carolina Vozian şi Ion Buzu, aşa că ştiam la câtă frumuseţe să mă aştept în privinţa locului. Însă la frumuseţea taberei ca atare zău că nu m-am aşteptat - a fost de departe cea mai intensă tabără la care am participat vreodată. Eram şase profesori - Simona Popescu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Anatol Moraru şi cu mine; fiecare dintre noi dădeam zilnic cel puţin o temă celor şaisprezece tineri participanţi, aşa încât pentru bieţii de ei a fost un maraton atroce. Anatol Moraru venise cu patru studenţi din Bălţi, membri ai cenaclului Semn, anume Virgil Botnariu, Valentin Balan, Angela Bâcu şi Marina... i-am uitat numele de familie, o să mi-l amintesc curând; Dudu Crudu adusese opt dintre cursanţii lui din cenaclul Vlad Ioviţă - Ion Buzu, Carolina Vozian, Felicia Nedzelschi, Lina Mamalîga, Victor Ţvetov, Ecaterina Bargan, Emanuela Sprânceană, Cristina Macovski. De asemenea, Dudu invitase trei dintre poeţii basa din Zona nouă - Irina Brumă, Ana Donţu şi Anatol Grosu. În fine, al şaisprezecelea cursant era neafiliata Paula Erizanu.
S-au scris aşadar, fără nici o exagerare, sute de texte. Destule dintre ele foarte bune încă din prima zi; iar până în ultima zi parc-au mâncat jăratec, scriau în cascadă texte puternice, doldora de imagini memorabile, încât mi s-a părut că dezideratul anunţat la începutul taberei de Dudu şi judecat de necredinciosul de mine drept nefezabil (anume acela de a scoate două antologii cu textele din tabără) e de fapt insuficient. Se pot scoate şi trei antologii dodoloaţe cu ce s-a scris acolo. N-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni, dar, pe lângă cei trei zonişti, cărora ştiam ce le poate pielea, mi s-au părut realmente strălucitoare destule texte ale lui Ion Buzu, ale lui Victor Ţvetov, ale Paulei Erizanu, după cum remarcabile au fost şi Ecaterina Bargan (constantă şi disciplinată ca un scriitor profesionist), Carolina Vozian (textul ei despre "bătrânul maestru" Dumitru Crudu e de o tandreţe ironică şi caldă foarte tuşantă, n-o să-l uit curând), Felicia Nedzelschi (foarte bună şi la comentariile despre textele celorlalţi) ş.a. Am scris despre zece dintre ei o scurtă prezentare în revista Punkt, când o să apară o să vedeţi acolo şi câteva dintre textele lor, să vă convingeţi.
Simona Popescu a fost profesionistă & ravisantă, ca de obicei. Într-o zi ne-am dus până la grotele săpate de mare în stâncile calcaroase din jurul Orheiului (acolo a fost cândva fundul Mării Sarmate) şi, aşezaţi în cerc în grotele situate la câteva zeci de metri deasupra pământului, am ascultat-o povestind o oră şi mai bine despre Gellu Naum. Pot să jur că Simona strălucea din când în când, parcă se aprindea un beculeţ în ea când îşi aducea aminte de vâte o întâmplare cu Gellu. În altă zi Moni ne-a purtat până la Scoc, un fel de dumbravă minunată asemănătoare cu unele zone din Apuseni (Padişul, de exemplu), pe dealurile din jur cineva scrisese cu pietre uriaşe ISUS (Mugur Grosu urcase cu un an în urmă şi făcuse încă un I la începutul cuvântului, se vedea bine şi acum), DUH şi, cred, HRISTOS. Am cântat într-o noapte până târziu, inclusiv stupizenii patriotice care-o înduioşau pe Moni (na, că te-am pârât :) ), alteori am făcut libromanţie până spre şapte dimineaţa, am citit câteva romane (cel mai bun: Zahar Prilepin, Sankea), ba am scris chiar două poemaşe, îmi dăduse temă Simona să scriu un poem numit despre voinţă şi despre conştiinţă şi altul în care să folosesc numele a zece poeţi europeni sub 40 şi să fac să aibă legătură cu tabăra. Sunt practic primele două încercări de poezie din februarie încoace, de când am terminat Frânghia înflorită.
Reveniţi în Chişinău, totul a intrat într-un vortex teribil - au venit din România, pe lângă Bogdan Coşa, Andrei Doşa, Dmitri Miticov, Andrei Gamarţ, Monooka, Claudiu Komartin şi Ana Toma, încât cenaclul Republica s-a transformat într-un maraton ad hoc de poezie, pregătit de fapt - uite cum leagă poezia lucrurile! - încă de la Poezia e la Bistriţa. Iar Monooka & Gamarţ au cântat la sfârşit absolut extraordinar, emoţia textelor lui Andrei şi vocea Monookăi (poate cea mai bună voce auzită de mine la un artist român) merg împreună de minune. Apoi parc-aş fi fost Dean Moriarty din On the road - am dormit o noapte la Moni & Sandu, alta la Anatol & Ana, apoi la Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier... Iar Sebastian era de la o zi la alta tot mai monosilabic cu mine la telefon, încât n-am mai rezistat să mergem în satul Irinei, la un party îndelung pregătit de ea, ci am luat un kilogram şi ceva de bomboane Bucuria şi m-am suit în autocarul de duminică spre Braşov. Pleca la ora 12, la fel ca cel de Sibiu care se anulase (deşi cu o zi înainte era absolut sigur că pleacă spre Sibiu). Am ajuns în Braşov la 9 şi un sfert seara, ultimul autocar spre Sibiu era plin, şoferul n-a vrut să mă ia în picioare, se temea de filtrele de poliţie (era ziua referendumului, poliţia ne oprise deja până în Braşov de vreo cinci-şase ori). Am mers la ieşirea spre Sibiu, am încercat să fac autostopul vreo oră jumate, încrederea în solidaritatea umană mi s-a cam spulberat, aşa că la 11 şi ceva m-am întors la gară. Trenul de 23.48 spre Sibiu, care mă aducea la 6 dimineaţa într-un oraş aflatla vreo 150 de km, avea întârziere de 80 de minute. Am luat bilet şi m-am dus în crâşma gării, la televizor erau Ponta & Şova. Am luat o bere fără alcool şi chipsuri, apoi am tradus ce spunea Ponta pe înţelesul lumii din bar, care-l privea cam cu aceeaşi expresie cu care se uitau la berea mea fără alcool. După 12 jumate n-am mai rezistat, am ieşit pe peron. Trenul avea întârziere de 2 ore. Când a venit, eram parcă în India - fete îmbrăcate cochet dormeau întinse pe jos, pe culoar, alături de călugăriţe moţăitoare, trebuia să păşeşti peste ele şi peste băieţii sforăitori. Am păşit, m-am rezemat de un perete şi am aşteptat să se facă 6 dimineaţa. Am ajuns acasă pe la 7, Sebastian aranjase trenurile în formaţie de drum, ca să vină să mă ia din Braşov, s-a trezit şi m-a întrebat din prima secundă: "Ai prins ceva? A venit trenul meu după tine?". Iar când am scos bomboanele Bucuria, s-a uitat la ele cu repulsie: "Bleah, ciocolată". Nici eu nu ştiusem că-s de ciocolată, nu-i place deloc, e singurul copil care preferă slănina ciocolatei, de pildă. Apoi a venit şi m-a îmbrăţişat, şi Paradisul CamiSebastian a început iar.
Da, cam atât de dezlânat pot să fiu. Şi asta încercând să fiu coerent - că altfel ar fi fost de-a dreptul vai şi-amar. :)

Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS