joi, 23 decembrie 2010

Vicleim

Redau mai jos, fără explicaţii inutile, o postare de acum un an de pe blogul "O carte într-o frază".
Să zicem doar că ar fi cartea mea poştală pentru voi, cu urările de "sărbători fericite!" înscrise în filigran.

Memoria mea îmi deapănă deseori o poveste, pe care o pretinde auzită acum mai bine de zece ani de la Mircea Ivănescu. Aşadar, cu vocea subtonală şi uşor tremurată a poetului, îmi spune că în '68, după apariţia volumului de debut, Mircea Ivănescu şi-ar fi invitat prietenii la el acasă, la un sympozion. Printre prieteni, Matei Călinescu, Nichita Stănescu şi doamna Stela, pe care M.I. o curta după ritualul trubaduresc ortodox, deocamdată fără rezultate notabile. Apa minerală terminându-se, poetul-gazdă a coborât să mai cumpere câteva sticle. În absenţa lui, Nichita i-ar fi spus Stelei: "Ştii tu ce poet mare e Mircea?". Şi, ca s-o convingă, a deschis volumul de Versuri şi i-a citit, aşa cum ştia el şi numai el să citească, poemul vicleim. Când M.I. a revenit cu lichidele, doamna Stela era deja convinsă că e doamna Stela Ivănescu.
Nu ştiu cât credit să dau memoriei mele, etilizate masiv pe atunci, convalescentă acum. Aş putea, ce-i drept, jura că povestea e autentică, însă jurămintele mele nu pot avea cine ştie ce preţ la nici o bursă. Însă vă transcriu mai jos, în chip de colind, poemul vicleim, dorindu-vă ca, măcar o dată în viaţă, atunci când contează mai mult şi mai mult, poezia să fie la fel de regeşte de generoasă cu dumneavoastră. Sau muzica, sau pictura, sau orice fel de artă. Sau, în fine, ceva sau cineva să fie generos ca un rege atunci când e cel mai mult nevoie. Cine, pe-un astfel de ceas, n-ar da viaţa lui toată?

Aşadar, Mircea Ivănescu, vicleim

să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei
atât de indiferentă încât nici nu credem
că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,
pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori
am vorbit cu intenţie - şi când ea le va ridica încet
să-şi acopere ochii - să creadă deodată
că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt
peste ea - să i se pară că aude cum îi cântăm noi -
dar nu ne mai recunoaşte vocea.

- mergem prin zăpadă către stea
cu întreită urmă,
gândurile noastre către ea
se fac pân' la urmă

o baladă despre aşteptarea
lângă drumul nins,
ascunşi printre pomii spulberaţi cu marea
pală a vântului unde s-a prins

printre ramuri cu lucire dură
câte o privire unde se răstoarnă
chipul ei, acum cu o impură
aură. şi pânda noastră toarnă

vreme îngheţată peste noi,
şi ne-nchide într-un cub de gheaţă,
şi făptura ei răsfrântă, noi
să ne închipuim cum se răsfaţă

în prea strâmbe jocuri, şi apoi
gheaţa să se aburească,
noi să mergem mai departe, goi
de orice firească

şi duioasă închipuire despre ea.
urma noastră întreită
să se spargă în zăpadă. abea
când o va acoperi, putridă,

neaua lent topindu-se - şi ea
ne va fi uitat de mult,
noi vom şti că pentru-o clipă ea
se va fi schimbat ocult

în colindul nostru îngheţat,
sub fereastra stinsă,
pentru umbra ei-ncercănat
contur, pe fereastra ninsă.

pe urmă ar trebui să se audă vocea lui irod
ţipând ascuţit: stratioate!
(cum o auzeam în copilărie, uimit, neştiind
ce înseamnă) şi vocea soldatului în zale, crispat
răspunzând: poruncă, prea înalte împărate.
dar vorbe din acestea nu mai au înţeles acum.

7 comentarii:

Radu Vancu 23 decembrie 2010, 16:12  

...şi, pentru exactitatea cronologică, reproduc comentariul Anei Dragu de atunci:

Ana spunea...

că întru amintire, Nichita Stănescu era de fapt Petru Popescu, în 68' doamna Stela era deja cu acte Ivănescu şi scena, cu precizările de rigoare, s-a petrecut în '75. o plecăciune pentru vicleim.
26 decembrie 2009, 18:40

Radu Vancu spunea...

@ Ana: Tot ce se poate, memoria mea e o sită veche - dar tot rămâne un semn de întrebare, dat fiind că Petru Popescu fugise în State în '74. Oricum, important e că poemul a contat pentru cine trebuia, atunci când trebuia. Mai mult nu se poate cere de la un poem (în ipoteza că ar exista vreo îndreptăţire să cerem ceva vreunui poem - poemul nu trebuie să însemne, ci să fie, cum spunea cineva.)
26 decembrie 2009, 20:50

dragoş c 24 decembrie 2010, 19:23  

poezia e minunata!
multumesc.

Radu Vancu 25 decembrie 2010, 00:47  

Îi rămânem amândoi datori lui Mircea Ivănescu, Dragoş :)
Sărbători fericite.

george geacăr 31 decembrie 2010, 20:49  

^^^^^^^^^^^^^^l |^^^^^^^^^^|
( ♥#### Nouvelle année 2011 ####'''♥ |”"”;..,___.
|……_______=====_| l______________l _|__|…, ]|
“(@)’(@)”""""'''''''""*l'(@)l'(@)l """""""""(@)'(@)""""'(@) bisous

Radu Vancu 1 ianuarie 2011, 18:17  

:)
V-aş desena şi eu ceva simpatic, însă, aşa cum îi spuneam lui Alexandru, sunt complet handicapat pentru arta asta.
Aşa că va trebui să mă mulţumesc să vă urez un an nou fericit şi seducător ca o lume revrăjită.

george geacăr 2 ianuarie 2011, 12:46  

păi, camionul l-am primit şi eu şi l-am trimis pe la prieteni... crezi că eu desenez?

Radu Vancu 2 ianuarie 2011, 22:49  

Aha, atunci promit că primul camion primit în dar de la prieteni vi-l expediez dumneavoastră! :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS