joi, 31 mai 2012

Lansare "Frânghia înflorită"


Read more...

marți, 29 mai 2012

Lansare & lectură

Mâine, de la ora 14, la standul Cărţii Româneşti, o să vorbesc la lansarea uneia dintre cele mai frumoase cărţi de critică citite de mine în ultimii treizeci de ani. :)
E vorba despre cartea Mihaelei Ursa, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă.
Vor mai vorbi Doina Ioanid şi Mircea Cărtărescu.

Şi tot mâine, de la 18, la Muzeul Literaturii, o să am o întâlnire (adică lectură plus discuţii) cu George Neagoe şi studenţii lui de la Literele bucureştene. Sper să fie blânzi. :)

Şi, în fine, vineri o să fie lansarea Frânghiei înflorite. Cum nu ştiu încă ora, o să revin cu amănunte.


Read more...

luni, 28 mai 2012

Aurel Dumitraşcu, vis erotic cu Elena Ceauşescu :)

"Ai vise stranii. Ai visat-o pe soţia preşedintelui ţării, goală, sub duş. Cânta: 'Şi iarăşi vale, iarăşi deal, / Când nasc româncele-n Ardeal."

(Aurel Dumitraşcu, Carnetele maro, noiembrie 1986)

Read more...

vineri, 25 mai 2012

Divanul călător

Duminică o să mă plimb prin Sibiu, cărând după mine o canapea roşie din styrofoam.
Pe care o s-o trântesc unde mi-e lumea mai dragă şi o să mă aşez la taclale cu un uriaş blond şi surâzător.
Pentru ca, pe negândite, împreună cu uriaşul, să luăm din nou canapeaua în spate ca doi melci umanoizi şi să plecăm spre alt loc de taifas.
Prietenilor care mă vor vedea - nu mă ocoliţi, căinându-mă şi dând din cap cu prietenească îngrijorare. E o chestie serioasă, culturală, zău, cum ar veni. Scrie despre ea până şi în Observator cultural. Se cheamă Divanul cultural şi e un proiect al uriaşului blond, pe numele lui oficial Josef Trattner, artist plastic din Wiener Sezession. Josef se plimbă cu canapeaua asta prin câte nouă oraşe din fiecare ţară cuprinsă în proiect, se întâlneşte cu un scriitor din oraşele respective şi poveştile lor despre oraş, împreună cu pozele lui Mircea Struţeanu, care documentează fotografic chestiunea, sunt prinse într-o carte. Pentru România, partenerul proiectului e ICR Viena - de altfel, cartea va fi lansată în noiembrie la Viena.
Dacă vreţi pe divan, haideţi şi voi la taclale duminică. :)  

Read more...

joi, 24 mai 2012

Lui Naum i-ar fi plăcut asta

Le vorbeam alaltăieri studenţilor despre hazardul obiectiv al suprarealiştilor. Le-am pomenit despre frumoasa carte a Simonei Popescu despre Gellu Naum, Salvarea speciei; exact când am pronunţat cuvântul salvarea, de afară s-a auzit sirena unei salvări grăbindu-se să salveze pe cineva.
Ne-am amuzat, fireşte. Peste o oră, vorbind altei grupe de studenţi despre acelaşi lucru, le-am povestit întâmplarea cu salvarea. Le spuneam: "colegii voştri de la cealaltă grupă pot să vă confirme - exact când am pronunţat sintagma 'salvarea speciei', s-a auzit ţipătul unei sirene de salvare". Ei bine, exact când am pronunţat cuvântul "salvare", prin geamul deschis s-a auzit prompt sirena salvării. Iar sala a îngheţat.
Lui Naum, cred, i-ar fi plăcut asta.  

Read more...

miercuri, 23 mai 2012

Iaşi

În după-masa asta voi ajunge la Iaşi, la Colocviul Eminescu, împreună cu trei studenţi sibieni, toţi zonişti (Sânziana Şipoş, Savu Popa, Andrei C. Şerban). Din '97 încoace am venit în fiecare an în Iaşi, sunt aici câteva locuri & câţiva oameni care-ţi dau certitudinea că totul are rost. :)

Read more...

luni, 21 mai 2012

"Frânghia înflorită". Copertă de Ana Toma





















Acum mi le-a trimis Ana Toma, de asta sunt încă aburinde. :)
Iar cartea o să iasă la Târg, la sfârşitul lui mai. La Casa de Editură Max Blecher, după cum se vede.



Read more...

vineri, 18 mai 2012

Mircea Ivănescu. Postfaţa unei ediţii anulate

Din motive care ţin de o logică strict personală, legatarul drepturilor de autor ale lui Mircea Ivănescu a decis să nu mai autorizeze apariţia volumului de inedite pregătit pentru tipar de Mircea Braga, anunţată de mine cu puţină vreme în urmă, când acelaşi legatar părea a-şi fi dat acordul.
Redau mai jos postfaţa pregătită inutil de mine pentru această ediţie anulată, ştiind bine cât de mult afecţiona Mircea Ivănescu paradoxurile livreşti borgesiene. :)




Mircea Ivănescu. Radicalizarea discreţiei absolute


Încep, aşadar, să apară volumele postume ale lui Mircea Ivănescu. Lucru previzibil, de altfel, având în vedere că poetul era pe cât de prolific, pe atât de generos; după cum mărturiseşte în cartea-dialog cu Gabriel Liiceanu, şi după cum de altfel se ştia, scria la comandă, cerând prietenilor titluri sau sintagme pe care extraordinara lui energeia poetică le folosea drept catalizatori. Cele 20 de poeme din cartea de faţă sunt scrise fie în urma unor astfel de provocări, fie plecând de la circumstanţe livreşti ori biografice pe care poetul convenea, tot în urma unei provocări, să le metamorfozeze în tot atâtea circumstanţe poetice. Fie spus în trecere, nu avem de face cu Gelegenheitsgedichte, cu „poeme ocazionale” în sensul goethean, cum au crezut în alte dăţi unii comentatori; la Goethe, circumstanţa biografică trebuia să fie întotdeauna semnificativă – toate textele lui, de la romanul iubirii wertheriene din prima tinereţe până la poemele iubirii septuagenare pentru adolescenta Ulrike, sunt catalizate exclusiv de astfel de circumstanţe. La Mircea Ivănescu, pariul e mai degrabă acela de a demonstra, exact pe dos, că nici o circumstanţă nu-i într-atât de nesemnificativă încât să nu poată deveni poezie. Dacă pentru creatorul lui Faust poezia ţine de un anumit mod particular al realului („numai unele lucruri, cele semnificative, sunt poetice”, ar suna, contrasă la maximum, poetica lui), pentru genitorul lui Mopete (da, ştiu, cu literă mică – dar nu pot fi ireverenţios cu un asemenea poet şi personaj, nici măcar de dragul exactităţii) poezia descrie realul în mod generic („toate sunt poetice”, aşadar). Iar când orice poate fi ocazie pentru poezie, poezia nu mai e cu nici un chip ocazională.
Cel care a jucat rolul de provocator pentru poemele de faţă, livrându-i poetului titluri ori sintagme ori circumstanţe catalizatoare, este Mircea Braga, coleg de redacţie la Transilvania pe decursul câtorva decenii. Cele 20 de poeme, suficient de ample ca să poată constitui singure o carte, după cum se vede, sunt scrise între 1983 şi 1985; în afară de cele 7 poeme deja edite indicate ca atare în Nota asupra ediţiei, trebuie să scoatem din categoria ineditelor şi poemul teatrul deriziunii, publicat în antologia din 2003 a lui Matei Călinescu la secţiunea din periodice şi inedite. Aşadar, 12 din cele 20 de poeme ale volumului, adică mai mult de jumătate, sunt inedite.
Acum, ca să ne facem o imagine despre prolificitatea poetului, ajunge să constatăm că între 1982 şi 1989 Mircea Ivănescu publică 5 volume de versuri, toate rubensiene în raport cu dimensiunile obişnuite ale unei cărţi de poezie, plus un volum de poezie în colaborare cu Rodica Braga (este vorba despre dialogul poetic intitulat kierkegaardian Commentarius perpetuus); şi tot în acei ani apar o profuziune de traduceri, dintre care ajunge să amintim numai Ulisele din 1984, antologia de poezie americană din 1986 (care a influenţat decisiv două generaţii de poeţi) şi cele cinci volume din Omul fără însuşiri, a căror traducere era chiar în acei ani în lucru (se face aluzie la aceasta într-unul din poeme). Ei bine, în tot acest vortex creativ, epuizant pentru oricine, Mircea Ivănescu are resurse pentru a scrie alte zeci de poeme la comanda prietenilor – şi convingerea mea e că, în afară de aceste texte dăruite lui Mircea Braga, e probabil să se mai găsească destule alte inedite, aflate în posesia altor receptori ai munificenţei ivănesciene, deja legendare. Aşa cum au apărut pe neaşteptate cele nouă poeme mopetiene din numerele 5-6 din 2010 ale revistei Viaţa românească, dedicate şi dăruite lui Ion Drăgănoiu şi regăsite acum doi ani prin bunăvoinţa doamnei Ioana Vlasiu, tot astfel e plauzibil să apară oricând alte cicluri de texte ivănesciene dedicate şi dăruite unora sau altora dintre numeroasele persoane cu care socializa intens. În ce mă priveşte, fantezia mea secretă e că se vor redescoperi măcar câteva dintre piesele de teatru în versuri scrise pentru bibliotecarele de la Biblioteca Franceză sau Americană din anii ’50. Frânturi din intriga sentimentală a acelor piese mi-au fost povestite când şi când de Mircea Ivănescu – şi păreau entuziasmante anticipaţii fabuloase ale complicaţiilor sentimentale din poemele maturităţii ivănesciene. Dacă Bulgakov a avut dreptate când a spus că manuscrisele nu ard, atunci măcar una ori două dintre acele piese ar trebui să iasă cândva la lumină.
Citind volumul editat de Mircea Braga, mi-a venit în minte o observaţie frapantă a lui Andrei Terian; în textul lui din volumul aniversar Mircea Ivănescu 80 coordonat de Alexandru Cistelecan, Terian observa că, deşi există un consens al criticii privind condiţia monadică, neevolutivă, a poeziei ivănesciene, se poate totuşi remarca o anumită cezură survenită în anii ’80 care o împarte în două perioade distincte: volumele anilor ’70, alcătuind după Andrei Terian „neptunicul” lui Mircea Ivănescu, ar compune versantul livresc al poeziei ivănesciene, pe când cele consecutive volumului Poesii nouă, din 1982, „plutonice”, sunt mai permeabile la referentul apropiat şi mai deschise către lume şi către sine, transferând livrescul în culisele poemului. Observaţie care îl conduce pe Terian la următoarea concluzie: „Debutând, așadar, ca un joc poetic superior, dar închis în sine, poezia ivănesciană se transformă treptat într-o confesiune acut-tragică, electrizându-se de frisonul trăirii și lăsând jos garda ‚literaturii’. E drept că versurile poetului rămân, de la început la sfârșit, captive în spațiul cărții. Dar cartea însăși s-a modificat între timp: ea a devenit, pe nesimțite, ca în cunoscuta imagine argheziană, o ‚carte care geme’. Căci semnele pe care stiloul le încrustează pe filele sale sunt mult mai dureroase decât tăieturile pe care stiletul le crestează în carnea vie a poetului”.
Periodizarea lui Andrei Terian ar distinge aşadar între o poezie livrescă, a „ascendenţei scripturalului”, cum remarcabil o defineşte, specifică deceniului opt, şi o poezie direct confesivă, specifică deceniului nouă. Postularea acestei cezuri e, din câte ştiu, unică în bibliografia ivănesciană, încât fireşte că am reţinut-o şi, evident, verificat-o. Am constatat că Terian are dreptate – citind volumele din anii ’80 ale lui Mircea Ivănescu, simţi că ceva s-a schimbat, că regula jocului pare să nu mai fie aceeaşi. E adevărat, la o primă vedere textele s-ar zice că vin în siajul celor din deceniul precedent: e păstrată aparenţa poemului confesiv, colocvial, generat la flux continuu de o badinerie erudită şi debutonată, vorbind à la légère despre situaţii cotidiene, dar camuflând o implicare existenţială acută, fără rest, deductibilă din obstinaţia cu care aceleaşi câteva întrebări despre adevăr (al vieţii, al literaturii) sunt reiterate monomaniacal de-a lungul a zeci şi zeci (şi sute) de poeme. Aşadar, ceea ce numeam cândva discreţia absolută a poeziei ivănesciene e în continuare manifestă. Însă Terian are dreptate, ceva se schimbă, şi încă destul de acut. N-aş spune, ca el, că e vorba de investiţia „vieţii” în poem, care ar deveni decisiv mai intensă în anii ’80; în fond, încă din volumul de debut există destule poeme în care livrarea existenţei în text e totală, fără rest – mă gândesc la poeme precum poveste scurtă, despre moarte ca revedere, palide stele, pisica se leagă de casă şi altele, care arată că poezia ivănesciană a fost de la bun început „o confesiune acut-tragică”, dincolo de aparenţa de „joc poetic superior, dar închis în sine”. Ce se schimbă decisiv e raportul dintre disimulare şi confesiune, implicând schimbări de asemenea decisive în mecanismul ca atare al discreţiei.
Pentru a înţelege la ce anume mă refer, e nevoie să observăm mai întâi că, începând cu anii ’80, mai exact cu volumul poeme nouă din 1983 (şi nu cu poesii nouă, din 1982), şi mai ales o dată cu Commentarius perpetuus, 1986, Mircea Ivănescu începe să practice tot mai frecvent sistemul notelor sau, în orice caz, al construcţiei cu paratexte – a se vedea, de pildă, sonetul încercăm s-o impresionăm acuma cu lecturile noastre, construit ca o glosă pe marginea unui amplu motto din Bettina Brentano, ori poemul schimbul de scrisori al unui copil cu goethe ş.a.m.d. Departe de a fi trecut în planul secund, cum postulează Andrei Terian, livrescul dobândeşte abia acum prim-planul; curgerea cronologică a volumelor ivănesciene din deceniul 9 arată, dimpotrivă, o ostentaţie crescândă a livrescului, etalat din ce în ce mai făţiş în notele de subsol sau de final, în exergă sau în motto, în trimiterile explicite din corpul poemului ş.a.m.d. Dincolo de ostentaţia aşa-zicând tehnică a procedeului, se poate intui şi un fond programatic aproape declarativ: excesul de exprimare a livrescului are un corespondent imediat în excesul de reprimare a biograficului. Aşadar, discreţia tinde să devină, din absolută, absolutistă – ba chiar totalitară. Nu mai e vorba doar de  camuflarea biografiei în spatele bibliografiei, ca până acum; notele care generează cumva singure textul pot duce cu mintea chiar la experimentele de autogenerare textuală de la OULIPO sau din noul (nou) roman francez şi, în general, la ceea ce a fost numit de către Roland Barthes „moartea autorului”. Ceea ce s-ar putea numi „eu poetic” e claustrat într-un sistem din ce în ce mai amplu de referinţe intertextuale, iar activarea codurilor livreşti, şi ele tot mai complicate şi mai derutante, are drept pandant dezactivarea quasi-totală a codului biografic (sau, mai precis, a pactului biografic). E, la prima vedere, o îndepărtare progresivă de legatul lui Bacovia din acel vers obsedant despre „omul devenit concret”, şi mi-a venit greu s-o înţeleg în primă instanţă, aşa cum mi-a venit greu să înţeleg sfaturile repetate date mie la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 de a nu pomeni numele lui Cami în textele mele şi, în general, de a traduce datele biografice imediate (nume de persoane reale, situaţii şi circumstanţe concrete etc.) după un cod livresc greu accesibil. Mi se părea o opţiune surprinzătoare, de nu chiar scandaloasă, venind de la un adept al lui Berryman şi, în general, al poeţilor confesivi americani, pe care-i tradusese congenial şi a căror implicare biografică făţişă în text, iată, o dezaproba.
Am înţeles însă, în cele din urmă, că tocmai din desfăşurarea extraordinară de forţe livreşti se poate deduce amploarea investiţiei biografice în poem; că putem intui forţa subiectivităţii reprimate din uriaşa extensie a aparatului livresc utilizat ca agent de reprimare. Altfel (mai simplu) spus, excesului bibliografic îi corespunde un exces biografic. Uneori, oricât de laborios e construit digul acesta cu armături livreşti, eul biografic reuşeşte să-l disloce; iar atunci, izbucnirile subiectivităţii reprimate sunt cu atât mai violente şi mai surprinzătoare, şi cred că această intensitate aproape violentă a confesiunii l-a surprins pe Andrei Terian într-atât încât să declare dispariţia sau, în orice caz, reducţia severă a livrescului în această perioadă secundă de creaţie în care, dimpotrivă, mărcile livrescului proliferează semnificativ mai abundent.
Iată, aşadar, paradoxul acestei perioade secunde de creaţie a lui Mircea Ivănescu: în încercarea lui de reprimare, de disimulare dincolo de contraforţii şi arcanele livrescului, poetul ajunge să se exprime cu şi mai mare intensitate. Dintr-un anumit punct de vedere, el are o înţelegere eliotiană a poeziei – căci Eliot descrie cât se poate exact acest exerciţiu de reprimare a sinelui când scrie, în 1917, în Tradiţia şi talentul individual: „The more perfect the artist, the more completely separate in him will be the man who suffers and the mind who creates... The progress of the artist is a continual self-sacrifice, a continual extinction of personality”. E limpede că proliferarea aceasta a notelor, a motto-urilor şi, în general, a livrescului e o variantă a acestui exerciţiu eliotian de depersonalizare  care urmăreşte să facă din poet un mediu impersonal, ideal pentru difuziunea tradiţiei. Însă, dacă înţelegerea poeziei este, din acest punct de vedere, eliotiană, practica ei este similară cu cea a generaţiei post-eliotiene, care reintroduce programatic în poezie ceea ce Ralph J. Mills Jr. numeşte „elementul personal” (a se vedea excelentul lui synopsis asupra poeziei americane a anilor ’50-’60, Creation’s Very Self: On the Personal Element in Recent American Poetry). Celălalt critic important de poezie al perioadei, James Dickey, prefera termenul de „personalitate”, definindu-l într-un sens apropiat de cel  de „element personal” al lui Ralph Mills – în fond, amândoi înţeleg poezia ca individuaţie, ca un act profund personal de generare a sinelui propriu; Dickey vorbeşte de-a dreptul despre o a doua naştere, „The Second Birth”, sintagmă care dă titlul unui influent eseu al lui din 1964 şi în care înţelege poezia astfel: „an intense imaginative liberation, achieved at great personal cost, in which the poet, like a snake shedding his dead skin, frees himself of the weight of imposed styles and current critical criteria to come into the place of his own authentic speech. The secret of this renewal... dwells rather in the development of the personality, with its unique weight of experience and memory, as a writing instrument, and in the ability to give literary influence a new dimension which has the quality of this personality as informing principle. The Second Birth is largely a matter of self-criticism and endless experiment, presided over by an unwavering effort to ascertain what is most satisfying to the poet’s self as it develops, or as it remains more clearly what it has always been”. Iar Mills, reluând o imagine a lui Yeats (dintr-un text al poetului irlandez despre Dante şi Villon), îşi denumeşte panorama critică „creation’s very self”, postulând că poetul este sinele propriei creaţii, după cum creaţia edifică la rândul ei sinele poetului.
„Memory as a writing instrument”, „a matter of self-criticism and endless experiment”, „creation’s very self” – toate aceste mărci definitorii ale poeziei „elementului personal”, survenite în poezia americană ca revoltă împotriva legatului eliotian al impersonalităţii, sunt pe de-a-ntregul aplicabile poeziei ivănesciene – care e, culmea, sedusă încă de acelaşi legat eliotian pe care confraţii lui confesivi îl combat. Natura aceasta paradoxală a poeziei ivănesciene arată, pe de o parte, cât de singular e Mircea Ivănescu chiar în raport cu poeţii americani contemporani pe care şi-i simţea afini, iar pe de alta explică o dată în plus de ce poetica lui a părut atât de greu inteligibilă chiar şi comentatorilor care, înţelegând bine că nu e adecvat să-i caute precedenţele în interbelicul românesc, precum congenerilor lui, le-au căutat cu succes discutabil în spaţiul poeziei americane. Într-un fel, prin această complicaţie de natură, Mircea Ivănescu se arată a fi mai degrabă contemporan cu generaţia post-confesivă, de după Snodgrass, să zicem, care poate avea foarte bine afinităţi elective şi cu Eliot, şi cu confesivii, recuperând legatul amândurora. În orice caz, în spaţiul românesc generaţiile post-ivănesciene au văzut în succesiune în poezia lui ceea ce exista acolo în simultaneitate: optzeciştii au rezonat mai degrabă cu acea înţelegere eliotiană a tradiţiei (care a infuzat apoi varianta autohtonă a postmodernismului), douămiiştii au empatizat cu teza „elementului personal” şi a autenticităţii. Rămâne unei alte generaţii poetice să recupereze simultan cele două teze.
Poemele din cartea de faţă, scrise între 1983 şi 1985, adică taman la începutul perioadei secunde, sunt cât se poate de ilustrative pentru cele spuse mai sus. Pe de o parte, au toate ostentaţia aceasta livrescă; unele dintre ele glosează declarat pe marginea unor cărţi semnate de Constantin Noica, Bernard Dorival, Mircea Braga, Emmanuel C. Jacquart, Jean-Marie Domenach, Jean-Claude Berton, Louise de Vilmorin, Albert Béguin. Altele sunt construite pe un sistem abundent de note – precum, de pildă, scenă în culori stinse, şi lipsindu-se de nuanţe şi de treceri sau reîntoarcerea la sărăcia de mijloace a marilor epoci (care este de fapt o bogăţie inestimabilă), în care se face uz intens de cartea lui Bernard Dorival despre Pictori francezi ai secolului XX. Merită observat că una dintre notele acestui poem, cea referitoare la o replică din Henric IV a lui Pirandello, se regăseşte în finalul cărţii-dialog a lui Gabriel Liiceanu cu Mircea Ivănescu şi este, aşadar, practic ultima referinţă intertextuală uzitată de marele poet (e vorba despre această replică dinspre sfârşitul actului I: „voi, de pildă, monseniore, sînteţi aici, nu vă mai mişcaţi din loc, vă agăţaţi cu amîndouă mîinile de sacrul vostru veşmînt, şi nici nu băgaţi de seamă că vă alunecă din mînecă ceva, ceva ca un şarpe: e viaţa, monseniore, e viaţa!”).
Altele pun în act trimiteri livreşti mai mult sau mai puţin subtile şi mai mult sau mai puţin inutile – cum se întâmplă, de exemplu, în după ce am citit despre necesitatea despărţirii, unde se spune la un moment dat: „(şi opera omului acesta, spune înţeleptul, / îşi are marea însemnătate întru a fi slujit ca un neîntrerupt corectiv)”; am avut senzaţia că se ascunde aici o cheie importantă. Drept urmare, am recitit din scoarţă-n scoarţă Despărţirea de Goethe a lui Noica şi, spre stupoarea mea, n-am găsit citatul la care se făcea aluzie. Continuând apoi săpăturile, l-am găsit în Secolul 20, nr. 259-260-261, 1982, la pagina 68, şi am constatat că e dintr-un text al lui Tudor Vianu, Goethe şi timpul nostru: „Marea însemnătate a operei lui Goethe în cultura europeană stă în faptul de a fi slujit ca un neîntrerupt corectiv al ei”. Care text, la rândul lui, e un fragment dintr-un text mai amplu al lui Vianu din Gândirea, an XII, 1932, nr. 3, începând de la pagina 105 (referinţă care bineînţeles că nu putea fi făcută în numărul din Secolul 20). Ei bine, la finalul acestei odisei intertextuale, am constatat că aluzia respectivă nu-mi folosea de fapt la nimic – sau, mai bine zis, îmi folosea ca un memento al faptului că poezia ivănesciană e o imensă questă a adevărului printr-un labirint de oglinzi deformante şi înşelătoare.
În fine, intertextualitatea ivănesciană din aceste texte e atât de abundentă, încât până şi numai inventarierea surselor ar putea constitui un efort detectivistic consistent. Pentru a vedea cât de varii şi de dispare sunt sursele, ajunge să constatăm că Duminica muţilor a lui Constantin Ţoiu poate sta alături, în acelaşi poem, de Metamorfoza lui Kafka ori de poemul lui Rilke numit, în note, das war der tag der weissen krisantemen – de fapt, chrysantemen, dar detaliul transcrierii greşite a titlului arată că Mircea Ivănescu cita din memorie, ceea ce nu face decât să sporească natura fabuloasă a intertextualităţii lui. Care e atât de eficientă, încât până şi limba de lemn oficială e recontextualizată – ca în despre revolta ciompi-lor sau despre cultură: „şi cu revolta acelor ciudaţi breslaşi, / cu numele colţuros, despre care n-ai ştiut niciodată ce înseamnă, / faci ‚acel mod de a desăvîrşi producţia societăţii’ pe care o crezi / viaţa ta”. Şi, în fine, mai există un fel de intertextualitate de uz strict personal – unele dintre trimiteri îmi amintesc de discuţiile cu Mircea Ivănescu, cum e această menţionare a Nepoatei regelui, romanul lui E. Phillips Oppenheim, pe care mi l-a povestit în multiple rânduri, chiar şi la ultima noastră întâlnire; n-am găsit romanul nicăieri, iar de verificat direct la sursă era cam dificil – Oppenheim a publicat între 1887 şi 1940 cam 110 (da, o sută zece) romane, plus alte aproximativ 40 de volume de povestiri, ceea ce făcea incontrolabilă referinţa (pentru puterile mele, cel puţin). E, dintre toate, forma de intertextualitate cea mai pasionantă – însă, fireşte, şi cea mai incomunicabilă, întrucât e complet în afara uzului public.
Aşadar, pe de o parte, poemele au toate în comun ostentaţia aceasta livrescă şi intertextuală, apropiată de ceea ce Andrei Terian numea „joc superior, dar închis în sine”; pe de altă parte, armătura intertextuală cedează uneori sub tensiunea biograficului, şi irump atunci în text lungi pasaje de confesiune intensă, uneori extrem personală, aproape întotdeauna tanatofore, obsedate de vină, de moarte şi de redempţiune. Ca în acest poem despre constanţa instabilităţii sau despre decalc în cîntul eriniilor, în care curgerea lină a textului e tulburată de apariţia bruscă, de nimic anunţată ori anticipată, a unei imagini expiatorii de o intensitate mistică: „neclintiţi adică pe malul acestui torent / în care imaginea lor rămîne aceeaşi, chiar dacă apele nu sînt niciodată aceleaşi / sau alteori sînt fluizi – asemenea trupului păcătosului care-şi vedea / izbăvirea atunci cînd carnea de pe oasele lui s-ar fi topit şi căzînd / s-ar fi dizolvat într-o rouă”. Unul dintre textele cele mai tulburătoare sub acest aspect este lumea văzută de la păltiniş dar şi păltinişul văzut dinspre o parte din lume, una dintre capodoperele acestui volum şi ale poeziei ivănesciene în genere; după ce glosează îndelung şi memorabil pe seama definiţiei filosofiei şi a diferenţei dintre scrierea filosofiei şi scrierea poeziei, deodată speculaţia ludică se încheie şi textul se transformă într-o încercare disperată de reprezentare a lumii de după: „acela trăieşte într-o joacă, / şi în jocul lui, pe care nici nu-l urmează întotdeauna, ‚nu se poate bizui / pe presupunerea că ceea ce este adevărat şi pentru o specifică operă / de artă este de asemeni adevărat şi în afara ei.’ / decît că, vezi, cum spune acelaşi, care se lăudase că şterge / de pe tablele minţii lui orice altceva, şi era totuşi preocupat / de propriul lui trup, şi fiinţă – ‚aici e grozăvia’, / dacă şi cînd de strînsoarea cătuşelor de lut / ne-om scutura, ne lepădăm, adică, de ce e sensuos, trupesc, în cuvinte, / şi sîntem numai gînd – dacă nici atunci ce e adevărat / în gînd – adică urmîndu-i şi pe maestrul celor ce ştiu, şi pe ceilalţi / care au constatat că există un al treilea dat – dacă şi atunci / ce e adevărat în gînd nu e adevărat în afară? – căci, uite, soarele, dimineaţa asta, / curtea interioară, cu dalele sparte, şi o terasă spre care n-am să mai urc / niciodată – toate acestea, ceasul acesta, nu ţin de gînd, / şi există, acolo. şi eu pot doar trece prin ele, şi mai tîrziu, / n-are să mai fie privirea mea să le dea adevăr, într-un fel, / într-altul, dacă m-aş răsturna acum să privesc cerul, / şi soarele. şi atunci, dacă cu vorbele nu putem stăpîni lumea, / în simpla ei prezenţă, ci o vedem numai? ar însemna că, astfel, cu vorbele, / am fi mai aproape? / mai aproape de ce?” E, în fluxul acesta torenţial, sugestia unei descătuşări şi a unei scrieri în transă, la cald, care (are dreptate Terian) aminteşte cumva de postumele eminesciene.
Ce aş vedea, aşadar, drept caracteristic pentru această perioadă secundă n-ar fi o alternanţă de tipul neptunic/plutonic, în care „ascendenţa scripturalului” se îmblânzeşte şi cedează prim-planul unei tensiuni existenţiale mai acute, ci o radicalizare a bibliograficului care are drept consecinţă surprinzătoare o radicalizare pe măsură a biograficului. Abuzului de bibliografie ofensivă îi corespunde un abuz de biografie confesivă. Impersonalitatea eliotiană şi personalismul confesiv, în principiu nemiscibile, convieţuiesc foarte bine în această natură poetică atât de complexă, hibridate şi pure, în acelaşi timp. E singurul poet pe care-l cunosc care poate să fie în acelaşi timp, cu egală graţie şi naturaleţe, impersonal şi personal. Lucru chiar mai remarcabil decât acela de a fi un simplu mare poet.
După toate aceste discuţii despre estetica poeziei ivănesciene, n-aş vrea să închei fără două vorbe despre etica ei. Mircea Ivănescu mi-a spus cândva că idealul lui era să scrie poezie ca şi când ar fi trăit într-o ţară liberă. Am înţeles atunci că această năzuinţă aparent noncombativă e poate mai dură decât o declaraţie directă de război – pentru că, în vreme ce lupta cu imperiul răului îi admite existenţa, ignorarea lui dispreţuitoare îl anihilează pe termen lung cu totul. Recitind textele lui Mircea Ivănescu şi ale altor câtorva, nu puţini, poeţi captivi în acele vremuri, trăiesc aceeaşi jubilaţie pe care o încerc citind textele lui Goma sau ale lui Steinhardt: în fond, în ciuda atrocităţii istoriei, oamenii aceia au fost liberi. Corpul lor puternic a respins celulele istoriei cancerigene, aşa încât răul nu i-a maculat.
A scrie liber în cele mai puţin libere vremuri – dezideratul acesta admirabil a ajuns pentru mine un veritabil criteriu operant, întemeiat pe convingerea că, atunci când scrisul cuiva îmi dă senzaţia libertăţii, omul acela a fost pur şi simplu liber. Libertatea nu se poate mima, nici în viaţă, nici în scris. Iar unii dintre cei care au scris tăcând, chiar dacă au admis să-şi înregistreze maşina de scris la miliţie, se dovedesc la fel de liberi ca aceia, într-adevăr dureros de puţini, care au vorbit de-a dreptul. 
Nu fac diferenţă între a scrie liber şi a trăi liber; iată de ce pot admite ca profesori de etică cu egale drepturi şi pe Paul Goma, şi pe Mircea Ivănescu.  

Read more...

marți, 15 mai 2012

Lectură la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie




















Mâine, adică miercuri, de la ora 16, o să citesc poezie la Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române (Bd. Dacia 12), alături de Dumitru Bădiţa, Dan Mircea Cipariu, Bogdan Coşa, Teodor Dună, Cosmin Perţa, Andra Rotaru, Violeta Savu, Pavel Şuşară.
E lectura care deschide a treia ediţie a Târgului Naţional al Cărţii de Poezie, organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, cu Uniunea Scriitorilor din România pe post de co-organizator. Mai multe detalii despre Târg şi despre programul lui găsiţi pe Agenţia de carte, partener media al evenimentului. 

Read more...

duminică, 13 mai 2012

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (X)

Stătea în pătuţ, respira tot mai egal, credeam că adormise.
A întors deodată brusc capul spre mine.

Sebastian: Tati, cei care faultează sunt răi?
(Ne uitaserăm la finala Europa League.)
Eu (cerând în gând iertare lui Iovan & Chivu): Da, tati.
S. (după o cumpănire de vreo 7-8 secunde): Da, dar cei răi pierd întotdeauna.
Eu ( înduioşat de moralistul din pătuţ ): Da, tati.
S. (după alte 7-8 secunde, vorbind deja practic prin somn): Dar şi cei buni, când sunt faultaţi.

Read more...

vineri, 11 mai 2012

Lectură & masă rotundă

Diseară, de la 7, o să citesc poezie la Împăratul Romanilor din Sibiu, alături de Paul Hamill, în cadrul unei conferinţe internaţionale despre Literature and Music organizată de Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu, Universitatea Roehampton şi Universitatea "John Moores" din Liverpool.

Şi tot diseară, tot de la 7, la Banca Naţională a României, pe strada Mitropoliei nr. 6, o să aibă loc vernisajul unei expoziţii itinerante Hannah Arendt, organizată de Centrul Cultural German din Sibiu în colaborare cu Literaturahaus Berlin, Goethe Institut Bucureşti şi Centrul Cultural Interetnic Transilvania. Expoziţia, pe care am văzut-o şi la Iaşi şi e într-adevăr impresionantă, va sta în Sibiu între 11 mai şi 4 iunie.
Iar mâine, de la 11, în acelaşi loc, va avea loc proiecţia unui film-interviu cu Hannah Arendt, Was bleibt? Es bleibt die Muttersprache (Ce rămâne? Rămâne limba maternă), ZDF, 1964, subtitrat în română.
După film, cam de pe la 12:30, va urma o masă rotundă pe tema Gândirea captivă, moderată de Dragoş Varga şi de mine.
Veniţi, se vor spune cuvinte grele. :)

Read more...

miercuri, 9 mai 2012

Revista Transilvania & Colocviile de critică ale Revistei Transilvania (1977-1986). Mircea Ivănescu despre Urmuz & nenea Anghelache




















       Mâine, adică  joi, 10 mai 2012, de la ora 17, la Biblioteca Judeţeană ASTRA, corpul B, o să aibă loc prezentarea numerelor 3 şi 4 din 2012 ale revistei Transilvania.
Tot atunci o să fie lansat şi volumul Colocviile de critică ale Revistei Transilvania (1977-1986), editat de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, cuprinzând cele 10 ediţii ale colocviilor dinainte de 1989. Sunt texte excepţionale, cam toată critica importantă contemporană a trecut pe acolo, iar la stenogramele discuţiilor poţi da peste bijuterii cum e aceasta a lui Mircea Ivănescu vorbind, într-un singur paragraf, despre Caragiale, Urmuz, sinucidere, viaţă şi, fireşte, literatură:

"Textul [Inspecţiune] vorbeşte de drama unui funcţionar – se poate preciza că e vorba de un anumit tip, mai special de funcţionar –, dar astfel de situaţii sufleteşti sînt comune şi gestionarului, şi omului pur şi simplu. Citind un text ca cel discutat aici al lui Caragiale, ascultînd interpretările lui ca fapt literar sau recunoscîndu-ne neputinţa de a explica ce se povesteşte acolo ca un fapt de viaţă – îmi recunosc o spaimă mai veche pe care, mie personal, mi-o stîrneşte acest text – concordanţa înfricoşătoare dintre cazul lui nenea Anghelache şi un fapt din viaţa reală (şi astfel literatura devine viaţă, nu?), un fapt petrecut cu treizeci şi ceva de ani mai tîrziu – sinuciderea lui Urmuz. Atmosfera schi­ţei lui Caragiale, cu tot inexplicabilul ei, mi se pare aceeaşi atmosferă care a învăluit faptele concrete ale nopţii şi dimi­neţii ultime din viaţa lui Urmuz. Ar putea constitui, aceasta, un subiect de meditaţie despre modul în care viaţa se supune literaturii – nu? – şi prin aceasta conferă valoarea şi actua­litatea literaturii, pe care, deci, nu trebuie să ne mărginim la a o interpreta la nivelul construcţiei tehnice, ci ne vedem siliţi s-o constatăm într-o concordanţă într-adevăr înfrico­şătoare cu viaţa".

N-am cunoştinţă ca cineva să fi folosit sugestia lui Mircea Ivănescu privind izomorfia sinuciderilor lui Anghelache şi Urmuz. Mie mi se pare uimitor că nimeni nu s-a gândit la ea până la M.I. (myself included, fireşte). Dar putem vorbi despre asta mâine, la lansare, mai pe larg.






Read more...

marți, 8 mai 2012

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (IX)

Tăia aseară concentrat, cu expresie de sculptor în luptă cu materia, fâşiuţe de plastilină albă.

Eu (conştient că s-ar putea să vorbesc cu Henry Moore): Ce faci tu acolo, tati - statuete?
El (la fel de concentrat, fără să întoarcă măcar capul): Fac brânză de om de zăpadă.

Read more...

luni, 7 mai 2012

Gabriel Liiceanu despre Mircea Ivănescu
























"Sensibilitatea noastră poetică este primordial formată pe modelul gesticulaţiei romantice şi a tipului de ornament liric care-i corespunde. Gândul nostru comun despre poezie este că ea 'se recită', se declamă, că, pe cât posibil, noi trebuie să ne îmbătăm cu rima şi cu ritmul ei. Or, nu acesta este cazul poeziei lui Ivănescu. Ea te înhaţă din clipa în care gândul începe să simtă tonurile şi semitonurile unei teme ce clipoceşte la nesfârşit în ochiurile de apă ale vorbelor care se chinuie căutând chipul melodiei finale. Întâlnirea cu poezia lui seamănă cu descoperirea Cvartetului în la minor opus 132, cel în care Beethoven, convalescent, înalţă un cânt de mulţumire divinităţii (nu întâmplător, în discuţia noastră, Ivănescu se opreşte pe larg asupra lui) după ce, în prealabil, urechea noastră fusese formată pe muzica 'şlagărizată' a concertelor sale de pian. Sau e ca simfonia aceea a lui Brahms despre care autorul ei spunea că 'are gustul climei din Thuringia noastră, unde cireşele nu apucă niciodată să fie îndeajuns de dulci'. Nu e uşor, aşadar, să-l descoperi pe Ivănescu având în minte legănarea versurilor pârguite ale lui Eminescu sau Arghezi. E mai bine să ai în ureche puţin Mallarmé, puţin Eliot, puţin Pound, adică o poezie care nu poate deveni niciodată romanţă. 'N-am tăiat eu poezia română în două', spune la un moment dat, în timpul dialogului, cu modestia lui jucată, Ivănescu. Dar adevărul e că a tăiat-o, aducând-o în punctul din care, în modernitate, expresia sensibilităţii noastre s-a reconstruit integral."

(Mircea Ivănescu, Cele mai frumoase poezii, selecţie şi prefaţă de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2012. Fragmentul de mai sus reprezintă finalul prefeţei, intitulată În poezie nu ai voie să minţi.)

Read more...

vineri, 4 mai 2012

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (VIII)

Dimineaţă.

Cami (excedată): Sebastian, te rog să bei lăpticul! Uite, n-ai băut aproape deloc, cum vrei tu să creşti mare?
Sebastian (botic): Nu.
Cami (zăhărel): Hai, Sebastian, te roagă mami să bei lăpticul...
Sebastian (botic acut): Nu.
Cami (uimită de o opoziţie atât de tranşantă): Dar de ce nu vrei tu să bei lăpticul?
Sebastian (cu o amărăciune cioraniană): Pentru că nu ştiu cum se termină.

Read more...

miercuri, 2 mai 2012

Poetici ale memoriei: Walter Benjamin şi George Steiner



















Greu de imaginat două cărţi în acelaşi timp mai asemănătoare şi mai diferite ca autobiografia lui George Steiner şi memoriile lui Walter Benjamin (mai exact, rememorarea poetică a propriei copilării de pe la 1900). Eu, cel puţin, rar am mai citit două cărţi atât de diferite ca intenţie, dar care să-mi transmită aproape violent senzaţia de gemelaritate. Şi reciproc: două cărţi atât de evident înrudite, dar despărţite – de asemenea evident – de bias-uri reciproc ireductibile.
Errata lui Steiner e în intenţie, aşa cum îi spune şi subtitlul, o autobiografie. Se cade numaidecât spus că nu-i propriu-zis o autobiografie standard, dar asta nu o face o mai puţin încântătoare carte de înţelepciune târzie, din care am impresia că am învăţat chiar mai multe decât din Poezie şi adevăr, de pildă. Sunt unsprezece capitole autobiografice, fiecare coagulat în jurul unei teme puternice, precum arta (mai exact, pretenţiile artei de la cititorii ei), evreul şi evreitatea, poliglosia (arătând că monoglosia e o formă de mutism), credinţa (relaţia „bolii de Dumnezeu”, după formula lui Karl Barth des citată de Steiner, cu raţiunea), iubirea (sunt efectiv memorabile paginile privind condiţionarea lingvistică a amorului – adică modul în care retorica erotică determină practica erotică: „Nu există două limbi care să cartografieze identic trupul uman şi intimităţile lui preferate. Ritmurile, modurile accelerando şi adagio ale măsurilor ce stau la baza complicatei coregrafii după care dansează fiinţele umane pe parcursul relaţiilor sexuale sunt cadenţate de cuvinte. (...) Pentru a face dragoste în engleza americană, să zicem, fiinţa articulată trece prin cu totul altă experienţă decât dacă ar face-o în germană, italiană sau rusă (în Lolita este o aluzie magică la aceste lumi distincte. (...) Cât de monoton trebuie să fi fost actul sexual în Paradis!” – adică înainte de diferenţierea babelică a limbilor), răul şi formele lui istorice (mai ales în societăţile totalitare) ş.a.
Îmi dau seama că am greşit când am spus că-i o carte de înţelepciune; Steiner nu-i totuşi un înţelept, n-a ajuns la melancolia sapienţială, detaşată şi cinică, pentru care toate cele lumeşti sunt deşertăciune. Chiar dacă uneori poate să-ţi dea impresia asta, atunci când discută despre rău (şi, în speţă, despre torturarea copiilor la Auschwitz), se încrâncenează carnea pe el şi o ia razna. Îi vine, cu vorba lui Ivan Karamazov, să-i dea lui Dumnezeu înapoi biletul de intrare în Paradis. Ceea ce numai înţelept n-ar fi, nu-ncape vorbă. Dar tocmai asta mă face să empatizez cu el; înţelepţii transumani nu-s pe gustul meu (din punctul meu de vedere, transuman e totuna cu inuman).
Unde mai pui că, deşi admite că nu-i iese teodiceea şi, implicit, nu înţelege necesitatea răului în lume, Steiner nu-i deloc un acrit. O frază de pe ultima pagină spune aşa: „Dar sunt incapabil, chiar şi în cele mai proaste momente, să renunţ la credinţa potrivit căreia cele două minuni care motivează existenţa muritorilor sunt iubirea şi inventarea timpului verbal viitor”. Borges, cred, ar fi contrasemnat fraza asta cu încântare.
Cât priveşte cartea lui Benjamin, e o rememorare profund poetică a propriei copilării berlineze. Şi când spun „profund poetică”, nu mă gândesc numai la tropismele stilistice abundente, ci la însăşi maniera de a proceda a lui Benjamin; cred că se înţelege de la sine ce vreau să spun dacă enumăr pur şi simplu câteva dintre titlurile capitolelor: Loggii, Telefonul, Tiergarten, Hala pieţei, Ciorapul, Ascunzători, Culorile, Cutia de cusut, Dulapuri, Biblioteca şcolarilor, Cămara ş.a.m.d. După cum se vede, memoria lui Benjamin alege din uriaşul rezervor de semantisme afective câte un obiect-fetiş pentru o anumită secţiune temporală a copilăriei sale pentru a-l descrie cu patimă de îndrăgostit, în fraze inflamate şi tropic, şi afectiv. Iată, deci, de ce spuneam că metoda lui e poetică: criteriul de selecţie face eligibile înainte de toate acele obiecte sau secvenţe temporale intens conotate afectiv. Singurul principiu de construcţie textuală e acela al asociativităţii emoţionale; obiectele-fetiş se cheamă unul pe celălalt, îşi întreţes palimpsestul prin diferitele straturi ale memoriei geologice a copilăriei, iar din textura lor se alcătuieşte o proză care seamănă bine, nu numai din punctul de vedere stilistic, dar mai ales din acela al intensităţii mereu paroxistice, cu poezia. Raymond Federman numeşte undeva această inflamare quasi-lirică a paginii de proză „epifanie”; cuvântul se potriveşte de minune prozei lui Benjamin de aici, epifanică frază cu frază pe toate cele o sută şi ceva de pagini. Subţirică pentru o carte de memorii (fie ele şi numai centrate pe perioada copilăriei), cartea lui Benjamin ar trebui aşadar mai degrabă privită ca un amplu poem anamnetic şi hipermnezic, construit la fel de dificultuos ca orice poem de asemenea dimensiuni – ceea ce ar explica atât tortuoasa lui geneză, cât şi faptul că a rămas neterminat, cu toate că Benjamin a lucrat la el din toamna lui ’32 până la sinuciderea din ’40.
Metoda e, fireşte, proustiană, şi e prin urmare aproape de la sine înţeles că Benjamin a fost unul dintre primii traducători ai lui Proust în Germania (încă din 1927). El însuşi era conştient de această afinitate profundă, după cum era conştient şi de riscurile ei; se confesa astfel unui prieten, în anii în care scria Copilărie berlineză: „nu mai vreau să citesc din Proust nici un cuvânt în plus faţă de ceea ce trebuie să traduc în momentul respectiv”, ca să nu cedeze „unei dependenţe pătimaşe ce m-ar stânjeni în scrierea propriilor texte”. Însă aplicarea metodei nu e deloc proustiană, reconstrucţia timpului trecut nu se face narativ, prin panoramare extensivă pe mii de pagini a conţinuturilor memoriei, ci, aproape dimpotrivă, prin reducţia lor intensivă la câteva obiecte rezumative, funcţionând ca nişte rezonatori capabili să pună tot universul în frecvenţa de rezonanţă adecvată.
După cum proustiană e nu numai metoda, ci şi tensiunea stilistică. Frazele sunt, ca la Proust, nu doar un mijloc de comunicare a evenimentelor narative, ci reprezintă ele însele tot atâtea evenimente în sine. Lucrate până la calofilie, alcătuiesc deseori poeme în toată regula, splendide per se, încât imediat ce le-ai citi le reciteşti iar, ca pe orice poezie bună (Matei Călinescu ar fi putut găsi în Copilărie berlineză la 1900 una dintre cărţile ideale pentru exerciţiul lui de recitire, numai bună de aşezat drept studiu de caz în subcapitolul Locuri: un condamnat politic reciteşte Proust, unde descrie efectul recitirii lui Proust de către Aleksandar Wat, aşa cum e descris de disidentul rus în My Century; iată un exemplu dintre câteva zeci, dacă nu câteva sute de alte exemple posibile: „Eu însă aş fi putut petrece zile lungi şi frumoase cu fruntea lipită de grilaj, fără să mă mai satur a-l privi. Afinitatea lui secretă cu ploaia se vădea şi aici. Căci ziua cea lungă şi frumoasă nu-mi părea niciodată mai lungă, niciodată mai frumoasă ca atunci când ploaia-i pieptăna încetişor minutele şi orele cu dinţii ei când fini, când groşi. Ea îşi pleca, ascultătoare ca o fetiţă, creştetul sub acest pieptene cenuşiu. Iar eu mă uitam la ea cu nesaţiu. Aşteptam. Nu aşteptam să contenească ploaia. Ci să curgă potop, în şuvoaie tot mai bogate. O auzeam răpăind pe geamuri, şiroind pe streşini, gâlgâind în jos pe burlane. În ploaia cea bună, mă simţeam pe deplin ocrotit. Ea-mi susura la ureche viitorul, ca pe un cântec de leagăn”.
Se cuvine, în acest punct, să remarcăm abilitatea cu care traducătorul, Andrei Anastasescu, a reuşit să transpună în română proza poetică a lui Benjamin, dificil de tradus nu numai datorită tensiunii ei poetice, ci şi (sau poate mai ales) din cauza numeroaselor jocuri de limbaj, mizând pe polisemii şi omofonii practic intraductibile. Aparatul de note alcătuit de traducător precizează cât se poate de clar şi de nuanţat cazurile aşa-zicând litigioase în care traducerea nu a fost posibilă fără sacrificarea vreunui sens; iar atunci când soluţia a fost posibilă, rezolvarea s-a făcut cu o eleganţă care mă face să văd în Andrei Anastasescu pe unul dintre cei mai subtili traducători pe care-i avem. Să luăm spre edificare cazul următoarei fraze: „Şi, între toate, mina fusese dintotdeauna privilegiată fiindcă avea darul să dezvăluie nu doar comorile ce i le smulgea din străfunduri munca istovitoare, ci şi acel sclipăt de-argint din vinele ei, care – graţie lui Jean Paul, Novalis, Tieck şi Werner – a fermecat epoca Bierdermeier". Aici, „sclipăt de-argint” echivalează cuvântul german Silberblick, care denumeşte acea „sclipire argintie, când argintul se separă, în cupelă, de plumbul argentifer”. Ei bine, utilizând forma „sclipăt” în locul formei uzuale „sclipire”, traducătorul a reţinut şi sugestia particulei –blick, introducând o „clipă” în „sclipire”. E un exemplu minor, dar sugestiv pentru inventivitatea lui Andrei Anastasescu.
Pasajul pluvial citat anterior nu poate să nu trimită la pasajul pluvial care deschide autobiografia lui Steiner, în care ploaia e de asemenea contemplată din perspectiva copilului: „Ploaia, în special pentru un copil, are mirosuri şi culori distincte. Vara, în Tirol, plouă neîncetat. Ploile biciuitoare, insistente şi posomorâte cad în perdele tot mai întunecate, de un verde închis. Noaptea, darabana lor seamănă cu zgomotele unui şoarece aflat pe sau imediat sub acoperiş. Chiar şi lumina zilei pare îmbibată cu apă. Doar mirosul a rămas la fel de pregnant şi după şaizeci de ani. E un miros de piele udă, de vânat atârnat cu capul în jos. Sau, uneori, de vapori emanaţi de tuberculi îngropaţi sub noroaie. O lume ca o varză murată”. După cum se vede, în textul lui Steiner precizia şi rigoarea unei proze artiste iau locul sugestiei şi atmosferei poetice din textul lui Benjamin. Se înţelege acum că Errata... şi Copilărie berlineză la 1900 sunt două cărţi pe care exact ceea ce le aseamănă le şi desparte: ce le face contigue e acest exerciţiu anamnetic abnorm, în care memoria priveşte în sine însăşi ca-ntr-un hău, încercând să ordoneze perspectivele pentru a le (îşi) da coerenţă. Dar tot memoria le desparte, mai precis modalitatea ei: raţională la Steiner, sentimentală la Benjamin, astfel încât ce edifică în primul caz e o structură narativă, iar în cel de-al doilea una liric-poematică. Fiecare în parte e exemplar pentru felul în care memoria coagulează în jurul ei lumea – ca pe o poveste ori ca pe un poem.
Există în plus şi un puternic grund biografic care leagă cele două cărţi; în autobiografia lui, rememorându-şi relaţia cu Gershom Scholem, Steiner scrie: „Ne-am cunoscut la Berna, chiar la masa de cafenea la care stătuse frecvent împreună cu Walter Benjamin la sfârşitul Primului Război Mondial. (...) Datorită textelor lui Benjamin, Gershom Scholem a avut parte de o pătrundere intuitivă clarvăzătoare în structura limbajului şi simbolismului, de o revelaţie bine argumentată, dar metaforică, în ceea ce priveşte semnificaţiile din istorie. (...) Refuzul practic labirintic al lui Benjamin de a emigra în Palestina pe vremea când mai era timp s-o facă şi dezolanta lui moarte, intervenită la scurt timp după aceea, i-au provocat lui Scholem o mare pierdere şi l-au exasperat. Dar în mai tânărul său coleg Peter Szondi, critic şi istoric literar de origine elveţiano-germană, a descoperit un element stimulativ, o ‚umbră a lui Benjamin’, ca să zic aşa. Suicidul lui Szondi, ce a copiat sau, posibil, a fost inspirat de cel al lui Paul Celan, a reprezentat pentru Scholem încă o lovitură, aproape parodistică”. Iată deci cum, din trei suiciduri (al lui Benjamin, al lui Celan, al lui Szondi), destinul face un nod care leagă între ele câteva existenţe exemplare. Şi astfel căutarea lui Benjamin e prelungită peste decenii de aceea a lui Steiner, pe care nu l-a cunoscut, prin medierea succesivă a lui Peter Szondi, emulul lui, şi a lui Scholem, prietenul. Iar Steiner, după cum se vede, a înţeles cum nu se poate mai exact natura questei lui Benjamin: căci nu există o mai bună definiţie a anamnezei acestuia decât ca o „o revelaţie bine argumentată, dar metaforică, în ceea ce priveşte semnificaţiile din istorie”. După cum anamneza lui Steiner ar putea fi la fel de bine definită ca o o revelaţie bine argumentată, dar epică, în ceea ce priveşte semnificaţiile din istorie şi din limbă – căci pentru autorul lui După Babel istoria şi limba (al cărei geniu a inventat timpul verbal viitor) sunt conaturate. Sau, după cum spune el însuşi în prefaţa la a doua ediţie din După Babel, cea din 1995: „It is the miraculous – I do not retract the term – capacity of grammars to generate counter-factuals, 'if'-propositions and, above all, future tenses, which have empowered our species to hope, to reach far beyond the extinction of the individual. We endure, we endure creatively due to our imperative ability to say 'No' to reality, to build fictions of alterity, of dreamt or willed or awaited 'otherness' for our consciousness to inhabit. It is in this precise sense that the utopian and the messianic are figures of syntax”.
Dacă e adevărat ce spune aici Steiner, anume că utopicul şi mesianicul (adică proiecţiile în viitor) sunt figuri ale sintaxei, e de asemenea adevărat că proiecţiile în trecut sunt figuri ale semanticii – sau, şi mai exact, figuri retorice specifice unui anumit tip de poetică a memoriei. Vom reconstrui diferit biografia proprie în funcţie de felul în care vedem lumea – ca pe o poveste sau ca pe un poem. E vorba aici tot de supravieţuire (ce supravieţuieşte de data asta nu e individul, ci imaginea lui asupra lumii) şi tot de o capacitate miraculoasă a gramaticii – aceea de a genera trecutul. Supravieţuim creativ prin abilitatea cu care poeticile memoriei explorează această realmente miraculoasă capacitate.

Walter Benjamin, Copilărie berlineză la 1900, trad. şi note de Andrei Anastasescu, Bucureşti, Humanitas, 2010
George Steiner, Errata. O autobiografie, trad. şi note de Diana Constantinescu-Altamer, Bucureşti, Humanitas, 2008
                                                                                                               (Transilvania, 3/2012)

Read more...

marți, 1 mai 2012

Scriitoarea Jocelyne Saucier (Premiul Francofoniei 2011), la Casa Corpului Didactic Sibiu

Casa Corpului Didactic Sibiu, în parteneriat cu Lectoratul Francez al Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, vă invită la o întâlnire cu Jocelyne Saucier, scriitoarea canadiană care a câştigat în 2011 Premiul Francofoniei pentru cartea sa Il pleuvait des oiseaux
Întâlnirea va avea loc mâine, adică miercuri, 2 mai 2012, de la ora 17, pe strada Turismului, nr. 15, la sediul Casei Corpului Didactic Sibiu.
Moderatorul acestei întâlniri va fi domnul Mircea Ardeleanu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.
Dacă aş fi în Sibiu, m-aş duce neapărat. :)

Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS