luni, 30 ianuarie 2012

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune

Prindea cu magneţi pe frigider primele lui acuarele, făcute împreună cu Cami.

Eu: Care e principiul dumneavoastră artistic, domnule Sebastian?
El (cu o siguranţă supra-daliniană): Mami.

Mai concis de-atât n-a spus-o nimeni, niciodată. :)

Read more...

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Alexandru Muşina la Sibiu

Luni, de la ora 18, Alexandru Muşina va vorbi despre poezie la Biblioteca Astra, Corpul B.
Cine lipseşte, pierde. :)

Read more...

joi, 26 ianuarie 2012

Radu către Claudiu. Al patrulea răspuns

Dragule,

Atât de răvăşitoare e imaginea lui George din scrisoarea ta anterioară, încât mi-a luat, iată, aproape o săptămână să mă adun ca să-ţi pot răspunde. L-am cunoscut mai puţin chiar decât superficial, am stat de câteva ori împreună la câteva mese generaţioniste, am vorbit ceva mai mult doar la recitalul de la Radio Cluj din 2007, când s-a ţinut acolo o ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori – de fapt a vorbit mai mult el, manifestând o generozitate bulversantă faţă de unele texte citite atunci de mine. M-a frapat atunci puritatea febrilă a privirii lui, toată numai candoare şi neastâmpăr, era foarte greu să nu te laşi cucerit. Se vede şi din scrisoarea ta că, la rândul tău, ai fost cucerit de candoarea lui explozivă, de ingenuitatea aia forfotitoare pentru care şi-a pierdut viaţa aşa cum alţii şi-o pierdeau, strict metaforic, din delicateţe. Or, ce-i poţi răspunde unui prieten care-ţi povesteşte despre un prieten tragic? Nu poţi decât să asculţi, cu inima înfundată în gât ca un căluş, şi să participi tăcut la lumea plină de nebunie şi de lumină pe care o excavează.
Aşa încât a fost nevoie să tac câteva zile pentru a putea înţelege de unde se cade să încep răspunsul ăsta. Mai exact, a fost nevoie să ies ieri dimineaţă cu Cami şi Sebastian în zăpezile de lângă Avrig, din preajma cabanei Ghiocelul, la vreo treizeci şi ceva de kilometri de Sibiu, pentru ca, în pacea aia albă şi orbitoare prin care-l trăgeam pe Sebastian cu sania, să înţeleg că trebuie să încep prin a-ţi scrie despre pacea albă şi orbitoare din sufletul bieţilor şi minunaţilor poeţi. Adică, fireşte, despre revoltă.  
S-ar fi căzut, de altfel, să-mi dau seama de la bun început că de aici trebuie să încep, pentru că e un pasaj în scrisoarea ta în care, judecând cu asprimea excesivă cu care-i judecăm de regulă pe cei pe care-i iubim, scrii despre poeţii optzecişti: „cultura, complexitatea scriiturii, avansurile teoretice ale literaturii nu își găsesc decât rareori o împlinire în etica acestor scriitori și artiști de multe ori ireproșabili din punct de vedere tehnic, dar căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate, de publiciști, comentatori, universitari plictisiți și părerologi de serviciu”. Aici era capătul ghemului, de aici se cuvenea să încep, fie şi numai pentru că, de fapt, câţiva dintre ghimpii asprimii tale înţeapă adânc şi în pielea mea. Mă înseriez şi eu fără rest la categoria „universitari” – chiar dacă, admit, nu şi în subcategoria „plictisiţi”, fiindcă e destul de greu să te plictiseşti câtă vreme mai există printre studenţi oameni care-şi pun grumazul între poem şi cauza lui, cum spune Muri. Şi, slavă Domnului, există încă la Sibiu tinerii ăştia neverosimili din Zona nouă, pe care-i cunoşti şi tu din ce în ce mai bine; am văzut de altfel anul trecut în noiembrie, la Zilele Poeziei „Iustin Panţa” ale colegilor de la Euphorion, cât de acasă te simţeai printre ei, se vedea cum te alimentezi din energia lor ca o baterie pusă la încărcat. Mă întâlnesc cu ei din mai 2010 săptămânal, câţiva dintre ei sunt deja poeţi maturi, unii au citit deja la Institutul Blecher, au debutat în Poes:s Internaţional sau în Tiuk! sau în alte reviste de primă mână, au fost invitaţi la diverse festivaluri şi lecturi prin ţară… Oricât de birocratizat ar fi sistemul universitar, posibilitatea întâlnirii unor asemenea oameni, posibilitatea unui asemenea cenaclu răscumpără cu asupra de măsură totul. Aşa încât, se înţelege, oricât de universitară ar fi sudoarea cu care-mi câştig zilele, zău că nu e câtuşi de puţin plictisită! 
Dar ghimpele care a intrat până în ţesuturile subcutanate ale sufletului meu e cel în care vorbeşti despre scriitorii „căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate”. Ei, da, aici nu pot pleda decât vinovat. Conformism voiesc, viaţă aşezată aşijderea! Şi, judecând după adiţiunile adipoase nu tocmai firave, s-ar zice că le-am găsit şi că-mi priesc de minune. Mai mult chiar: nu-mi mai pot închipui scrisul meu în afara dulcissimei rutine domestice impuse de elementele fixe din programul lui Sebastian şi al lui Cami. Pe când eram un adolescent de şaizeci şi ceva de kile, adică până pe la douăzeci şi ceva de ani, mă mândream că pot scrie oriunde şi în orice condiţii. Aşa era, într-adevăr; dar la fel de adevărat era că scriam din cale afară de prost. Acum, terenul solid al rutinei domestice îmi dă o anumită siguranţă care mi-ar plăcea să ştiu că se poate simţi şi în scris. Mai pot, desigur, scrie oricând – ziua, noaptea, la orele mici sau la cele mari; dar nu în orice condiţii. Dacă ştiu că microarmonia domestică e tulburată, nimic nu se mai leagă. Scrisul se taie ca maioneza când lingura nu se învârte liniştit şi spornic.
Aşa încât înţelegi acum de ce pacea aia teribilă m-a făcut să mă gândesc la revoltă. Există destui scriitori în care cred fără rest la care pacea domestică şi revolta, demenţa, nebunia coexistă, ba chiar aş zice că se alimentează una din alta ca doi condensatori. Primul care-mi vine-n minte e Thomas Mann, burghezul perfect, atins de maledicţia goetheană a prosperităţii, încheindu-se la toţi nasturii costumului înainte de a se aşeza la masa de scris la ora nouă a fiecărei dimineţi – de fapt nu chiar a fiecărei dimineţi, ci numai douăzeci şi opt de zile pe lună –, pentru a scrie metronomic până la ora unu. Coborând apoi pentru a citi familiei ce scrisese genial-burghezul ei cap. Ei bine, câtă nebunie e de găsit dincolo de poza asta a scriitorului funcţionând cu regularitatea unui ceas nemţesc cu cuc! Uneori, când mă enervează ceva mai tare scrobeala prea de tot ţeapănă a costumului lui Mann, o reacţie aproape adolescentină (ca a elevilor care-şi imaginează directorul sever făcându-şi nevoile) mă face să-mi amintesc o scenă citită, cred, în uriaşa monografie Thomas Mann a lui Klaus Harpprecht: se povesteşte în nişte pagini de acolo despre un obicei relativ curent în internatele de băieţi din vremurile în care Mann frecventa liceul; cum singura posibilitate de comunicare erotică era cea cu prostituatele, şi cum riscul de a contacta sifilisul pe calea asta era remarcabil de crescut, junii liceeni preferau diverse jocuri homoerotice, printre care cel mai agreat era acela de a ieşi cu barca pe un lac din apropierea internatului; odată ajunşi în larg, băieţii se dispuneau în cerc pe marginea bărcii şi începea un concurs de masturbare din care ieşea cîştigător cel care termina primul. Harpprecht găseşte aici explicaţia pentru pulsiunile homoerotice reactivate periodic în decursul vieţii lui Mann, dintre care probabil cea mai intensă va fi cea care va duce la distrugerea acelei părţi a jurnalului în care scriitorul o consemnase. Tabloul pulsiunilor sexuale ale lui Mann nu e însă complet dacă nu-i adăugăm, cumva contrapunctic, scena hetero de la bătrâneţe, notată în Cum am scris Doktor Faustus, în care romancierului septuagenar i se extirpă în Statele Unite a şaptea coastă şi, imediat după  operaţie, hăcuit de o tăietură lungă de un metru, bătrânul vrăjitor începe de cum deschide ochii să flirteze cu frumuşica asistentă Jane. Fireşte, fiind asta o scenă straight, nu face obiectul atenţiei unor altfel merituoşi monografi precum Harpprecht…
Însă, fără doar şi poate, nu din furorul acesta erotic se alcătuieşte substanţa nebuniei lui Mann, biet copil în chestiuni libidinale dacă e să-l comparăm cu atâţia dintre contemporanii lui. Burghezul acesta prea scrie cu crîncenă empatie despre artiştii demonici pentru a nu avea el însuşi o coastă de drac (nu, nu cea extirpată, căci după operaţie scrie intens la Doktor Faustus); şi poate cel mai crud lucru pe care l-a scris, care dă bine măsura a ceea ce numesc nebunia lui, sunt paginile din amintitul roman care descriu moartea micului Nepomuk Schneidewein, încântătorul nepoţel al lui Adrian Leverkühn, cel mai angelic nepoţel din toată literatura citită de mine. După cum se ştie, Leverkühn obţinuse de la diavol anii necesari creaţiei cu preţul interdicţiei de a iubi vreodată pe cineva. Pierde astfel câteva persoane, însă singura lovitură cu adevărat teribilă e pierderea lui Nepo, copilul acesta fiind singurul om pe care-l iubise vreodată cu adevărat. Aşadar, pentru vina de a fi iubit de damnatul Leverkühn, Nepo moare în chinuri atroce, răpus de o boală care-i desfigurează feţişoara într-un rictus demonic. Ei bine, partea teribilă e că prototipul lui Nepo e însuşi nepoţelul lui Mann, Frido (ce presiuni livreşti mai face şi marea cultură cinematografică – era să scriu Frodo), pe care-l iubea mai ceva decât Leverkühn pe Nepo; burghezul acesta liniştit şi domestic, pentru a fi sigur că-i iese atrocitatea aşa cum trebuie, se interesează la un medic care sunt fazele şi simptomele unei meningite letale la un copil de 4-6 ani. Apoi îl omoară metodic pe nepoţel urmând indicaţiile medicale, după care coboară şi citeşte familiei întâi înmărmurite, apoi bocinde, scena. (E drept, are atâta inimă încât să ţină totul ascuns fiicei lui, mama lui Nepo-Frido). Iată, aşadar, câtamai demenţa se poate ascunde în însuşi sânul celui mai burghez şi mai domestic dintre scriitori.
Sau, ca să venim mai înspre ai noştri: Mircea Ivănescu era, fără îndoială, tot ce poate fi mai depărtat de tipul revoltatului, al artistului care-şi prezintă public tumefacţiile şi plăgile ca pe tot atâtea scrisori de acreditare ale unui ambasador perpetuu şi plenipotenţiar al suferinţei şi revoltei. La el, dimpotrivă, rănile şi revoltele, cât se poate de reale de altfel, erau întotdeauna private; dacă ar putea vorbi, tocurile uşilor din casa lui, de care-şi izbea câteodată repetat fruntea până la sânge, ar face mărturisiri dintre cele mai cumplite. Însă aparenţa lui publică era cât se poate de burgheză, de o corectitudine manniană, dacă judecăm după pozele din perioada bucureşteană; la fel, tonul poeziei lui e cât se poate de liniştit şi de lipsit de orice pathos al revoltei sau al supraexpunerii de sine. Dimpotrivă, într-o vreme în care congenerii ţineau să se definească pe cât posibil mai excepţionalist (Nichita: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”; Labiş: „Eu sunt spiritul adâncurilor, trăiesc în altă lume decât voi” ş.a.m.d.), Mircea Ivănescu se defineşte încă din poemul prim al volumului de debut în cel mai comun mod cu putinţă: „Şi eu am umblat odată cu o amintire” etc. Sunt doar un everyman, nu mă băgaţi în seamă, pare a zice; dar everyman-ul ăsta e cel care, mai mult decât toţi revoltaţii, a destructurat un întreg limbaj poetic transcendentalist şi oracular şi a impus limbajul poetic dominant încă azi, adică acela imanentist şi colocvial. Revolta lui, aproape invizibilă pentru ochiul neatent, a avut forţa eficace a acelei solicitări lipsite de revoltă prin care creierul cere mâinii să se mişte, iar ea se mişcă. Mircea Ivănescu a cerut poeziei să se facă firească şi umană, iar poezia l-a ascultat. Pur şi simplu. E în puritatea şi în simplitatea asta ceva care mă tulbură mai adânc decât orice revoltă.
Am mai pomenit vorba aceea a lui Andrei Pleşu  după care n-ar trebui creditaţi artiştii care arată a artişti; la fel, nu prea-mi vine să cred pe cuvânt revoltaţii care prea arată a revoltaţi. M-au atras întotdeauna surprinzătorii de genul lui Miyagi-san, maestrul teenager-ului Daniel LaRusso din Karate Kid, chinezul rotofei şi chelios camuflând un veritabil maestru ninja. (Mircea Ivănescu era, în bună măsură, un astfel de maestru camuflat.) În schimb, pe revoltaţii de profesie i-am bănuit mai întotdeauna deznădăjduiţi ca nu cumva să se observe că dincolo de strigătele lor nu se mai află nici o revoltă. Din revolta teribilă, atât de autentică încât e contagioasă, a lui Marius Ianuş nu mai rămâne adesea în Ştrumfii afară din fabrică! decât gesticulaţia unui spirit certăreţ, care a dat revolta pe gâlceavă  (excepţie făcând câteva poeme în care extraordinara forţă iniţială se regăseşte intactă, volatilă, gata să explodeze la cea mai mică atingere, precum Cel bun, cel rău, cel urât, de pildă). Ce să mai vorbim despre ultimul Ginsberg, de găsit în filmuleţele ridicole de pe Youtube care-ţi strâng inima când vezi ce a ajuns „una dintre cele mai bune minţi ale generaţiei sale”, lălăind mantre cu seriozitatea agelastă a neofitului MISA. Pentru poeţii ca ei, fără îndoială foarte buni în cărţile de început, revolta a ajuns să însemne un discurs despre revoltă, anesteziat chiar de teama lor de a nu părea că se domesticesc. Îmi aduc aminte de vrăjitorul din Oz, ţipând cât mai abitir cu voce îngroşată de după paravan, doar-doar o înfricoşa pe cineva. Şi zău că, de dragul lor, aş dori să nu apară nicicând un căţeluş Toto care să doboare paravanul.
M-a tulburat şi pe mine mult propoziţia scriitorului admirat de tine în adolescenţă, pe care eu şi acum îl admir aproape fără rezerve: „aţi luat totul prea în serios”, îţi scria el pe Messenger după sinuciderea unui poet douămiist (iar în jurnalul lui ne caracterizează astfel: „o generaţie plină de sinucigaşi şi călugăriţi”). Înţeleg prea bine ce te-a durut aici, dar cred că e conţinut aici şi un elogiu, poate involuntar, dar cu atât mai preţios: căci un scriitor care ia totul prea în serios nu-i de colo. Şi e oricum de preferat unuia care prea ştie exact ce să ia în serios şi ce nu. De altfel, chiar cel ce ne mustra astfel e unul dintre aceia puţini care au luat totul prea în serios – şi bine a făcut, căci nu altfel decât cu excesivă seriozitate se poate duce la capăt o trilogie hipnotică cap-coadă. Asta sper şi eu: că vom putea lua totul prea în serios, până la capăt. Şi în plus, dacă va fi cazul, că nu ne vom teme nicicând de căţeluşii Toto. Ci, dimpotrivă, îi vom iubi. În fond, bietul circar Oz e o scumpete. Care şi el, la rândul lui, lua totul mult prea în serios.

Al tău,
Radu

Sibiu, 24 ianuarie 2012 

Read more...

luni, 23 ianuarie 2012

"Zona nouă". Blogul

Textele, pozele şi cronicile fiecărei ediţii (începând de acum) pot fi găsite aici.
În mai puţin de doi ani (am început Zona nouă în mai 2010), zoniştii au devenit scriitori adevăraţi, invitaţi la festivaluri şi la lecturi, publicaţi în reviste importante, tatonaţi de edituri pentru cărţile viitoare.
Ce a fost mai greu, adică începutul, a trecut. Restul va fi floare la ureche. :)

Read more...

vineri, 20 ianuarie 2012

Iustin Panța. Trei lecții

Cel mai recent număr al revistei Euphorion e dedicat lui Iustin Panța.
Reproduc mai jos textul meu la temă.

Iustin Panţa. Trei lecţii

Nu-mi aduc aminte exact când l-am cunoscut pe Iustin Panţa, însă ştiu foarte bine când am avut prima interacţiune: se întâmpla în primăvara lui ’97, la cenaclul Filialei Sibiu a USR. Poetul Dumitru Chioaru, care îmi era profesor de literatură comparată, mă dusese să citesc poezie acolo; însemna mult pentru mine încrederea asta, poate chiar mai mult decât unele dintre cărţile minunate pe care le descoperisem graţie lui. Şi-a pierdut multe ore cu mine atunci, în anul întâi, văzând promisiuni în nişte texte pe care fireşte că, mai apoi, am avut decenţa să le distrug.
Destrucţie în a cărei decizie şi Iustin Panţa a jucat rolul lui; cum spuneam, am citit în acea primăvară friguroasă câteva texte la cenaclul USR. După ce Dumitru Chioaru şi Ion Mircea au vorbit cu generozitatea cunoscută, Iustin (pe care în timpul vieţii lui nu l-am tutuit niciodată; sper că nu-l deranjează asta acum, când suntem practic de o vârstă) şi-a suflecat mânecile, gospodăreşte, ca un ardelean pregătindu-se de o muncă cumsecade, şi a purces la lectura vers cu vers a textelor. Metodic şi fără milă. Erau, fără excepţie, proaste; şi îmi dădeam seama, pe măsură ce citea şi masacra, că are perfectă dreptate.
Nu l-am cunoscut atunci, îl ştiam, cel puţin după reputaţie, dinainte, din miturile colportate de diverşi admiratori şi admiratoare de prin crama Naţional de pe Podul Minciunilor; însă atunci l-am recunoscut. Am văzut în el adică nu numai poetul pur-sânge, ci şi cititorul de forţă, mai exact cititorul a cărui forţă stătea în luciditatea aproape mefientă faţă de text. A fost prima lecţie importantă pe care am învăţat-o de la Iustin Panţa, şi îi sunt încă recunoscător pentru ea (ca, de altfel, pentru toate celelalte) – deşi acum ştiu că, pe lângă luciditatea mefientă, trebuie să ai, exact în acelaşi timp, puterea de a da credit nelimitat textului pe care-l citeşti. Însă asta e altă poveste (chiar dacă despre exact acelaşi lucru).
Din scrupule ce ţin mai degrabă de exactitatea istoriei literare decât de nevoia de a obloji plăgile deschise ale vanităţii literare (dar nici nevoia asta nu se cade subestimată), se cade să precizez existenţa unei consemnări sensibil diferite a acelei şedinţe de cenaclu. Le povesteam acum puţine veri cele de mai sus – adică despre corecţia aproape fizică administrată cenacular de Iustin – minunatelor scriitoare Adela Greceanu şi Vera Niculescu; a doua zi, întâlnindu-ne la aceeaşi terasă din parcul Sub Arini, Adela a scos la iveală o pagină de ziar care reprezenta debutul ei în publicistică: era ziarul universitar scos în ’97 de studenţii de la Jurnalistica sibiană, printre care se număra şi ea, iar un colţişor era ocupat de cronica semnată de ea a acelei ediţii a cenaclului – în care cita (cu ghilimele, vreau să spun) cuvintele lui Iustin Panţa despre un remarcabil talent tânăr ş.a.m.d. Dincolo de diferenţa dintre felul în care îmi aminteam eu lucrurile şi relatarea Adelei, m-a tulburat coincidenţa quasi-naumiană, felul în care memoria mea chemase la suprafaţa realităţii pagina aceea îngălbenită de care nimeni nu mai ştia, nici măcar autoarea notiţei. Era, cu termenii lui Iustin, unul dintre „obiectele mişcate” – puse în mişcare de forţe precum memoria şi emoţia.
Îmi câştigase, deci, încrederea, şi l-am citit atent, cu o dublă invidie; eram gelos mai întâi pe evidentul lui talent, pe naturaleţea textelor lui, dezinvolte precum el însuşi, făcând fluide graniţele dintre genuri, vorbind pe tonul relaxat al tipului în geacă de blugi despre exact aceleaşi lucruri pe care Montaigne nu cuteza să le abordeze decât după ce arbora ţinuta de gală. Lucruri care ţineau de ceea ce un poet francez contemporan numea „imensitatea interioară”; descopeream în Iustin Panţa un moralist care-şi greşise veacul şi care, nedispus să-şi dea pe faţă, de-a dreptul, complicata cazuistică morală (pe care belferii ar fi taxat-o numaidecât de anacronică), o camuflează în poeme/proze/prozopoeme de aparenţă ivănesciană, cu motouri din Proust şi cu frecvente referinţe dostoievskiene. Apoi, invidia aceasta aşa-zicând profesională era dublată de una sentimentală, un soi de gelozie aproape erotică – îi citeam textele ca pe ale unui poet care se întâlnise înaintea mea cu Mircea Ivănescu, căutam în ele urme ale întâlnirii lor aşa cum o femeie geloasă caută urme subtile ale rivalei: disperată când le găseşte, dar şi mai disperată când nu le află. Erau palimpsestele unei întâlniri admirabile, cum le numeşte Anton Dumitriu, sau ale unei prietenii îndrăgostite, cum le-ar fi spus altcineva – şi fireşte că cel mai gelos eram pe romanul lor rusesc comun, Limitele puterii sau Mituirea martorilor, despre care Al. Cistelecan scrie atât de frumos în textul reluat în Top ten: „Limitele puterii nu e doar o carte cu trei viteze (de reacţie, de percepţie, de imaginare), cu două scriituri (în care una, a lui Panţa, s-a lăsat programatic contaminată de lentoarea rituală a celeilalte), ci şi una cu două viziuni: una eleată, a lui Mircea Ivănescu, incapabilă să sintetizeze secvenţele, ba, din contră, absolutizîndu-le în discontinuitatea lor, şi una heracliteană, a lui Panţa, fremătînd de nerăbdare atunci cînd poetul însuşi o obligă la popasuri infinitezimale... Înnădită din acorduri de ton şi din dezacorduri de viziune, Limitele puterii sau mituirea martorilor e o carte în care fiecare poet aleargă în timpul său. Atît Ahile cel iute de picior cît şi broasca ţestoasă se mişcă, nutrind iluzia că aleargă împreună, în ritmuri independente: unul într-o temporalitate precipitată, celălalt în atemporal”.
Întâmplarea – întâmplarea? – a făcut ca, peste câţiva ani, prima mea cronică publicată să fie chiar la o carte de-a lui Iustin. Era în anul 2000, iar textul meu despre Banchetul apărea în primul (şi singurul) număr din acel an al Transilvaniei. Cartea îmi plăcuse mult, avea, cum am scris, „frumuseţi aproape dostoievskiene”, dar existau şi două fraze scăpate de sub control gramatical şi, atât din scrupul, cât şi din teama de a nu părea un debutant prea cuminte, n-am rezistat să nu le amintesc în finalul cronicii, poate chiar prea apăsat. Iustin a venit la lansare, în timpul discursurilor oficiale a citit concentrat textul (de ce dă atâta atenţie textului unui neica nimeni?, mă întrebam cu inima-n gât), iar la partea de protocol, înainte să se îndrepte spre zona cu vinuri şi saleuri, m-a căutat ca să-mi mulţumească şi să-mi strângă mâna. A fost a doua lecţie deprinsă de la el.
A treia, şi poate cea mai importantă, avea legătură tot cu Banchetul. Într-un anume pasaj de acolo, Iustin scria că el n-ar vrea să fie altceva decât un scriitor creştin de Ev Mediu. Am înţeles imediat că nu-i doar o volută retorică printre altele; dădusem peste o frază-cheie, care explica acumularea tot mai masivă de referinţe teologice de la o carte la alta – atât de masivă, încât i se potrivea ca o mănuşă caracterizarea de „teolog privat” a Ruxandrei Cesereanu (aplicată, ce-i drept, mult mai târziu). Sublicitasem când văzusem în Iustin Panţa un moralist; el ajunsese, pe un traiect care-l dusese dinspre Platon, influenţa primă, înspre Părinţii Bisericii, de-a dreptul un mistic, convins ca orice mystikos (care în greacă înseamnă „ascuns”) că cele nevăzute sunt infinit mai importante decât cele văzute, dând atâta importanţă luptei dintre Bine şi Rău încât diavolul ajunge chiar personaj principal în epigrafele cărţilor lui. Peste mulţi ani (adică acum vreo lună), într-un film emoţionant făcut de Alexandru Uiuiu, care-l înregistrase pe Iustin Panţa (Enghidu-ul lui) citind texte proprii în apartamentul sibian de pe strada Rahovei, aveam să constat că Iustin îşi aşezase calendarul ortodox deasupra rafturilor bibliotecii; iar unul dintre poemele citite în film era chiar despre plasarea calendarului ortodox nu în bucătărie, printre aburii mâncării, ci între cărţi, printre aburi ai unei alte distilări. Un argument în plus, aşadar, pentru a vedea în Iustin un teolog (din ce în ce mai puţin) privat, un poet confesiv din ce în ce mai atent la cele ascunse de la facerea lumii; iar a treia lecţie tocmai asta era – atât literatura, cât şi viaţa lui erau un fel de manuale practice despre posibilitatea de a fi mistic în cel mai firesc mod, fără emfază şi fără ostentaţie (dar şi fără asceză, e drept), fără limbaj teologal şi chiar fără limbaj sacral, în fine, fără nimic din scenografia ritualică uzuală. Şi cu toate acestea la fel de monomaniacal în căutarea Celor Ascunse.
Am învăţat, deci, de la omul şi poetul acesta trei lucruri pe care, iată, după mai bine de zece ani le am încă limpezi în minte. Cu omul m-am întâlnit totuşi de relativ puţine ori, iar între patru ochi, la o discuţie de câteva ore, nu-mi amintesc să fi stat decât o singură dată, la o legendară crâşmă numită „La doi colonei”, în care am vorbit îndelung despre Mircea Ivănescu. Cu poetul mă întâlnesc din ce în ce mai des – e unul dintre nouăzeciştii pe care-i recitesc cel mai recurent, alături de Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, O. Nimigean şi Daniel Bănulescu. Încât, chiar dacă am ratat, din motive evidente, întâlnirea admirabilă cu el, constat că am reuşit totuşi o întâlnire memorabilă. În cel mai strict sens al cuvântului: ţin minte, cum spuneam, trei lucruri importante învăţate de la el. Ţin să-i mulţumesc, tardiv şi inutil, pentru asta.

Read more...

miercuri, 18 ianuarie 2012

Lansare de carte. Dumitru Chioaru, „Noua poezie nouă”
















Poetul și profesorul Dumitru Chioaru își va lansa joi, de la ora 17, la Biblioteca Astra, antologia Noua poezie nouă. Antologie de poezie română postmodernă, apărută recent la Limes.
E o antologie care, în mod normal, ar trebui să iște ceva discuții - nu doar pentru că-i prima antologie de poezie postmodernă autohtonă (echivalentul autohton al antologiei lui Paul Hoover de Postmodern American Poetry, cum ar veni), ci pentru că vine să exemplifice ideea susținută de Dumitru Chioaru în sintezele lui privitoare la generațiile 80, 90 și 2000, anume că e vorba de o singură generație de creație, întinsă pe parcursul a trei decenii. E, cum s-ar spune, o antologie cu concept; iar dacă nici conceptele nu mai fac scandal, atunci zău că ne-am dus pe copcă. :)
Vor vorbi Andrei Terian, Ioan Radu Văcărescu și cu mine.

Read more...

luni, 16 ianuarie 2012

Poes:s Internațional 7. Atleții admirației

A apărut numărul 7 din Poes:s Internațional.
Redau mai jos coperta și editorialul meu.

















Atleții admirației

Contrar reprezentării comune, admiraţia nu e contemplativă. Nu presupune prostraţia cataleptică în faţa obiectului admirat. S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că, în accepţiunea curentă, cel ce admiră e văzut ca un personaj încremenit de fascin, cu ochii căscaţi larg şi cu gura întredeschisă într-un zâmbet vag tâmp şi, cum altfel, admirativ. Nimic mai nepotrivit cu natura reală a admiraţiei – care e o formă de activism. Întâlnirea cu recipientul admiraţiei întotdeauna zdruncină, nelinişteşte, excită. Într-un înţeles quasi-sexual, câteodată, dacă ar fi să-l credem – şi nu văd de ce nu – pe Jean Cocteau care, într-un text din Mes monstres sacrés catalizat de admiraţia pentru pictorul şi sculptorul Raymond Moretti, produce următoarea observaţie: „Admiraţia veritabilă nu e altceva decât un fel de erecţie morală produsă de un spectacol de ordin fizic care declanşează în noi, dincolo de voinţa noastră, ceea ce am putea numi un fenomen de sexualitate spirituală”. Aşadar, nu o blegeală ecstatică, postludică, ci de-a dreptul „o erecţie morală produsă de un spectacol de ordin fizic”. Admiraţia e, care va să zică, viscerală şi vectorială.
Lucrurile n-au de ce să stea altfel dacă aducem discuţia înspre domeniul poeziei. Şi poezia e, în ce-o priveşte, „un spectacol de ordin fizic” – o mare poetă americană scria că, atunci când citeşte un poem bun, simte că i se deşurubează capul, iar un conaţional al ei, întâmplător tot mare poet, indica drept metodă de recunoaştere a unei imagini poetice reale senzaţia unei creşteri subite. Nu-i de mirare deci că spectacolul fizic al poeziei poate provoca sexualitatea spirituală; e, dimpotrivă, de aşteptat ca energia ei să catalizeze admiraţia fiinţelor celor mai lesne excitabile. Nu e întâmplător că tocmai Cioran, capabil la şaptezeci de ani să consume fizic un amor târziu cu o profesoară de filosofie de treizeci şi cinci (rog să-mi fie iertată indecenţa, de vreme ce Friedgard Thoma însăşi mărturiseşte pe şleau consumarea legăturii) – nu e, deci, întâmplător că vibratilul Cioran a produs admirabilele Exerciţii de admiraţie.
După cum nu-i deloc întâmplător că tocmai poeţii douămiişti, trataţi de la bun început de sexualişti şi chiar pornografi, dovedesc celui dispus să-i observe fără preconcepţii o reală voluptate a admiraţiei. Dintre generaţiile poeziei române, cea douămiistă mi se pare cea mai dispusă să-şi admire precursorii; interbelicii n-aveau cu ce generaţie anterioară să se drăgălească ori să se războiască, şaizeciştii n-aveau altă opţiune decât să-i ignore pe proletcultiştii anilor ’50, optzeciştii sunt în război deschis cu şaizeciştii, nouăzeciştii au complexul adamismului – abia douămiiştii sunt cei care-şi cultivă făţiş maeştrii. Dacă nu-mi vine în minte vreun optzecist care să-şi fi declarat expressis verbis admiraţia de ucenic vrăjitor pe lângă vreun maestru şaizecist, în ce-i priveşte pe douămiişti e greu de găsit vreunul care să nu profeseze veneraţia pentru nouăzecişti precum Ioan Es. Pop, Cristian Popescu sau Daniel Bănulescu, optzecişti ca Ion Mureşan, Mariana Marin, Alexandru Muşina sau Mircea Cărtărescu, şaizecişti precum Nora Iuga sau Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov, poeţi hors génération precum Gellu Naum sau Ion Caraion... (Ba da, tocmai mi-am amintit de ucenicia lui Traian T. Coşovei pe lângă Nichita Stănescu, dar pare mai degrabă excepţia într-o generaţie de şaizecioclaşti). Departe de a fi nişte Calibani, cum o bună parte a criticii încă mai crede, visceralii şi vectorialii douămiişti au mai degrabă stofă de atleţi ai admiraţiei. Destule dintre textele lor sunt ele însele exerciţii de admiraţie, fie dedicate în clar maeştrilor, fie à la manière de. Iar liniile de forţă ale acestor energii admirative, odată desenate, ar putea revela o generaţie care, departe de a face tabula rasa din poezia anterioară, a înţeles dimpotrivă exemplar cum să continue filiaţiile începute de vechii maeştri. Cele şase numere anterioare ale revistei noastre au demonstrat, cred, că o înţelegem ca pe un work in progress prin care liniile de forţă directoare se desenează din ce în ce mai clar. Poes:s Internaţional e exerciţiul nostru de admiraţie.

Read more...

joi, 12 ianuarie 2012

Ilya Kaminsky & Kathryn Farris despre poezia română contemporană

Ilya Kaminsky & Kathryn Farris scriu despre Of Gentle Wolves, antologia de poezie română contemporană a lui Martin Woodside, în Web del Sol Review of Books. (Despre Of Gentle Wolves a mai scris şi Parrish Lantern.)
Bineînţeles, m-a bucurat mult fraza despre mine ("one of my favorite poets of younger generation, Radu Vancu"), Ilya Kaminsky fiind şi el, cum am scris deja în diverse contexte, unul dintre americanii mei preferaţi şi unul dintre cei mai influenţi poeţi tineri din State (s-a vorbit prea puţin în România despre Dansând în Odessa, volumul apărut în 2007 la Vinea în traducerea excelentă a lui Chris Tanasescu). Dar mai ales m-au bucurat cuvintele lui elogioase la adresa poeziei române contemporane în general, cu atât mai mult cu cât Kaminsky nu-i genul care să spună laude de circumstanţă: 

"reading this anthology one can't help but think about the rich multiplicity of stylistic innovation going on right now in contemporary Romanian poetry. And, I found myself, again and again marveling at how, despite all the innovation, the Romanians included in this book are able to retain a sense of spiritual urgency in their work. This seems particularly relevant, I believe, for the North American reader. Today in the United States we seem to have no shortage of innovation--new styles are tried and re-tried by the day, even by the hour, and our poets prize highly the ability to do something else, 'something new.' But I wonder if we misunderstood Pound, and took his proposal to "make it new" too narrowly. What one sees in North American poetry is a lot of "new" material that is utterly boring, lifeless, much stylistic variation with very little soul involved, very little at stake. The "new" Pound wanted us to deliver was "fresh." Much of what is delivered, however, is like engineering: curious structures, but no color, no senses. This does not have to be the case, and contemporary Romanian poets are an excellent example in how to avoid such a shortcoming."

Pe scurt: bravos, naţiune poetică! :)

Read more...

marți, 10 ianuarie 2012

Radu către Claudiu. Al treilea răspuns

Dragule,

N-ai, fireşte, cum să ştii ce cutremur afectiv mi-a declanşat scrisoarea ta precedentă – de joi, de când am primit-o, şi până azi replicile nu s-au stins încă. Mişcările astea uriaşe sunt însă de o atroce dulceaţă, de o minunată violenţă, deplasând şi aranjând mai clar plăci tectonice ale memoriei afective situate la adâncimi geologice pe care le credeam definitiv sedimentate. Iar în epicentrul seismului e acel pasaj în care vorbeşti despre cerinţa-rugăminte adresată ţie de Mircea Ivănescu: „Domnule Komartin, vă rog să scrieţi în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Memoria ta a prins atât de exact tipicul sound meivănescian, cald şi autoironic, protocolar şi self mocking, încât fraza mi l-a instanţiat de îndată aproape corporal: citind pasajul cu pricina din scrisoarea ta, l-am văzut aievea aici, în faţa laptopului (aşa cum îl văd şi acum, în vreme ce tastez), privindu-mă ghiduş prin lentilele alea adânci cât toată literatura şi cerându-mi: „Te-aş ruga să-mi scrii până mâine şapte poeme, respectând următoarele injoncţiuni: primul vers al primului poem să fie m. ivănescu nu a mai scris nici un vers de trei ani, adică din ’97”. Erau mai multe reguli impuse, nu mai ţin minte decât cerinţa asta, pe restul le-am uitat; le-aş putea, la o adică, reconstitui – chiar am scris atunci de pe o zi pe alta cele şapte poeme, deşi nu mă credeam în stare, vreo patru dintre ele se regăsesc în Epistole pentru Camelia. Era aşadar în 2000, ţin minte că era de faţă viitorul regizor Radu Alexandru Nica – a şi venit a doua zi, curios să vadă cum nu mă ţinusem de temă. Am reţinut probabil versul ăsta datorită anului – se petrecuseră atât de multe în ’97, în 1 iulie începuse iubirea mea cu Cami, prin toamnă prietenia cu Mircea Ivănescu, în 1 noiembrie se spânzurase tata, iar acum aflam că ’97 era şi anul în care marele meu prieten renunţase la scris. Erau lucruri frumoase şi înspăimântătoare ca îngerii, mi-era teamă să le privesc direct aşa cum se tem muritorii să privească îngerul în faţă atunci când se arată (iar îngerul ştie asta şi îşi începe mai întotdeauna exortaţia liniştindu-i: „Nu te teme...”).
Dar eu mă temeam, teribil trebuie că mă mai temeam de vreme ce, întors pe dos de tsunamiurile acelea venite în rafală, scriam poemele eterate şi limpezi, poate prea limpezi, din Epistole. Mi-a mai luat, cum ştii, câţiva ani până să-mi fac curaj să privesc îngerul în faţă. Credeam însă atunci că e indecent să-ţi etalezi suferinţa în poezie, că e un soi de escroc sentimental poetul care-şi arată în public, precum Tom Sawyer, buba. Era un mecanism de apărare a cărui structură ai descris-o tu impecabil în Viszerale Reaktion, editorialul din al cincilea număr al Poes:sului Internaţional – în care pleci de la reacţia comună a Uljanei Wolf şi a lui Björn Kuhligk în faţa cerşetorului care, în faţa magazinului Gucci, îşi vâra ciotul amputat sub nasul trecătorilor. La distanţă de o zi unul de celălalt, fără s-o ştie, cei doi poeţi nemţi reacţionaseră la fel, iritaţi de exhibarea plăgii în exact acelaşi mod în care-i iritase visceralitatea şi corporalitatea excesivă din poezia românilor. Dac-aş fi ştiut textul pe care urma să-l scrii peste un deceniu, mi-aş fi zis atunci, în 2000, că mă simt în faţa vieţii mele golite de tata, dar pline de mama şi de Cami şi de Mircea Ivănescu, ca un cerşetor cu braţe amputate în faţa unui magazin Gucci, ruşinat de plaga lui nimerită printre atâta frumuseţe.
Iată, îmi spuneam, bietul meu mare prieten a trecut prin atâta suferinţă, şi aproape nimic din ea nu iese la suprafaţa textului. Cu un an înainte, în ’99, apăruse Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu, mă bucurasem ca de un succes propriu să văd că îl consideră pe M.I. „cel mai avansat teoretic şi mai influent poet român de după război”; pe aceeaşi pagină citisem şi descrierea poemului ivănescian aşa cum îl vedea acest celălalt mare Mircea al panteonului meu livresc – anume ca pe o piesă de café concert, de fapt nici măcar o piesă propriu-zisă, ci o apăsare improvizată pe clape a unui virtuoz care nu se gândeşte la nimic. (Nu mai verific acum pasajul, cred că nu mă înşel prea tare.) Am fost instantaneu convins de justeţea felului în care M.C. descria poezia lui M.I.; nu vedeam oare cu ochii mei cum discreţia celui din urmă punea surdină oricărei mărturisiri prea personale? Vorbind neîncetat numai despre el şi lecturile lui, M.I. nu spunea de fapt nimic esenţial despre sine – căci nu credea că ar exista ceva esenţial legat de sine însuşi; după cum, vorbind la fel de neîncetat numai despre alţii (da, ştii bine că era capabil de asta – să vorbească în exact acelaşi timp strict despre sine şi strict despre alţii), spunea de fapt despre sine cele mai inavuabile lucruri. Interviul luat de mine anul trecut în februarie sau în martie pentru volumul aniversar coordonat de Cistelecan se încheie cu o teribilă frază beckettiană a lui M.I. despre mirosul propriului corp – un Beckett cu acizii trecuţi prin baia neutralizantă a autoironiei ivănesciene; n-am păstrat-o în ediţia tipărită, nu bătea deloc cu caracterul aniversar al volumului. Dar există în varianta audio.
Vedeam, deci, cu ochii mei cum poezia filtrează toate scoriile suferinţei, absorbindu-le în tifonul intertextual. Abia rarissim suferinţa ieşea la suprafaţă, ca sângele prin tifon la o hemoragie prea masivă. Nu putem noi suferi cât poate poezia anestezia, îmi spuneam, şi vedeam în asta o dovadă ultimă a eficienţei poeziei. Am crezut în asta până prin 2002, nu mai ştiu data exactă când M.I. mi-a răsturnat, tot el, definitiv înţelegerea asta a poeziei. A făcut-o fără voia lui, într-o seară dostoievskiană pe care n-o voi uita nicicând şi care a revenit acum, făcută parcă mai puternică decât oricând de evocarea ta. Pe vremea aceea mai bea încă vodcă lemon, cum ştii; nu-i prea plăcea la gust însă, fiind mai slabă (32 de grade, faţă de 40), îi era îngăduită de doamna doctor Munteanu. Încercam cel mai ades să-l păcălesc, pretinzând că nu găseam la chioşc decât sticle de o jumătate de litru – uneori însă porţia de 250 de ml de persoană i se părea jignitor de mică şi mă trimitea s-o suplimentez. Cred că aşa s-a întâmplat şi în seara cu pricina, băusem până se făcuse noapte de-a binelea, el nu aprinsese lumina, ştiam că îi plăcea să lase să coboare noaptea peste noi în vreme ce vorbeam, aşa că n-o aprinsesem nici eu. Stăteam amândoi în camera cu biblioteca, el lungit pe pat, eu pe scaun, nu mai reţin ce-mi povestea; s-a oprit deodată brusc, am crezut că-şi pierduse suflul şi m-am mirat (pe vremea aia îşi pierdea suflul rar). Am aşteptat să-şi revină, dar spre nedumerirea mea tăcea prelungit. M-am lăsat uşor spre el, ca să-l întreb dacă e totul în regulă, şi i-am auzit respiraţia egală: adormise. M-am pierdut, simţeam că e indecent să stau acolo, dar nu voiam nici să-l trezesc – de vreme ce adormise aşa de brusc, însemna că avea mare nevoie de somn. Mi-a dat prin gând să plec, să încui poarta şi să las cheia în cutia poştală, dar nu ştiam unde-i cheia şi nu puteam s-o găsesc pe întuneric. Lumina nu puteam s-o aprind, căci l-aş fi trezit, iar dacă mă apucam s-o caut pe bâjbâite şi s-ar fi trezit, cine ştie ce ar fi putut să creadă. Să-l las singur în casa descuiată, era peste putinţă. Aşa că am rămas ţintuit pe scaun şi mi-am zis să aştept până se trezeşte, la urma urmei puteam foarte bine să dorm şi eu acolo şi dimineaţă să-i spun că adormisem deodată cu el. Poate era chiar mai indicat aşa, să vadă că şi eu mă ameţisem la fel ca el, ştii cât de în serios iau băutorii competiţia etilică. Am rămas deci pe scaun, nemişcat în întuneric, decis să nu mă ridic până nu se trezeşte el. Nu-mi dau seama cât a trecut până s-a trezit; se poate să fi fost un sfert de oră, după cum la fel de bine se poate să fi fost mai bine de o oră. A făcut-o la fel de brusc cum adormise, a reînceput să vorbească prin întuneric, tare şi pe ton de ceartă, cum nu-l auzisem niciodată. Am crezut la început că mă dojeneşte pentru că nu l-am trezit, însă mi-am dat repede seama că nu vorbea cu mine. Uitase de prezenţa mea şi se certa – ei, da, se certa cu Dumnezeu, el, care trata întotdeauna Subiectul ăsta cu o mefienţă binevoitoare şi vag ironică. Kantian convins, ştia că metafizica nu e o problemă de cunoaştere, aşa încât orice desfăşurare demonstrativă la Subiect i se părea complet inutilă. Se dovedea acum, însă, spre surpriza mea, un credincios care nu se îndoia nici o clipă de existenţa Lui – de vreme ce striga către El, vibrând de suferinţă ca un pian lovit prea tare: „De ce nu mă iei? De ce, dacă mă iubeşti, nu mă iei odată, cât crezi că pot să stau eu aici fără ea?” Doamna Stela murise cam de un an.  „Cât poţi să mă mai laşi aici, cât poate să mai dureze?” Încremenisem pe scaun, nici nu mai respiram, mă rugam să adoarmă şi să plec, să nu ştie că l-am văzut în starea aia. Striga însă tot mai tare, simţeam că-i cedează corzile vocale – şi, când credeam că ce-a fost mai rău a trecut, a început să plângă. Mi se ridică şi acum părul pe mâini când îmi aduc aminte sunetul plânsului ăluia. Dacă ar mai fi durat puţin, cred că aş fi început să plâng şi eu, însă ceva l-a făcut să mă simtă – nu ştiu, poate respirasem prea apăsat, sau scârţâise scaunul, cert e că a întors deodată capul spre mine şi, dacă înainte îi simţisem până în măduvă plânsul, acum i-am simţit până în meninge spaima. „Cine-i acolo?”, a murmurat. „Sunt eu, Radu, domnule Ivănescu”, am spus pierit. A tăcut o vreme, respirând cu noduri, iar după ce s-a adunat s-a burzuluit la mine cum n-a mai făcut-o, şi n-avea s-o mai facă, niciodată. Apoi aproape că m-a aruncat afară pe scări – şi vreme de vreo săptămână n-am mai avut curajul să-l caut. Era, cred, cea mai lungă pauză de până atunci din prietenia noastră. Apoi, fireşte, s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici unul dintre noi n-a mai adus vorba despre asta.
Atunci mi-au căzut, cum se spune în textul sacru, cojiţele de pe ochi şi am văzut – am înţeles că, cu toată suprafaţa relaxată a poemului ivănescian, textele lui sunt varianta diurnă a acelui plâns şi a acelei spaime. Tot ce a dat substanţa marilor urlete şi marilor zbateri e acolo, învelit în volutele acelea ample aşa cum se învelesc obiectele fragile şi preţioase ca să nu se spargă la o mânuire inabilă. Poezia nu anesteziază suferinţa, ea e chiar suferinţa – extrasă gram cu gram din corp, externalizată poem cu poem, în doze infime dar letale, pentru ca cel ce suferă să poată funcţiona. Pentru ca plânsul şi spaima să-l viziteze numai noaptea, în singurătate, iar animalul social diurn să-şi poată face mai departe numărul. Iar celui care se apucă de scris îi trebuie acelaşi tip de curaj ca şi toxicomanului care se duce la dezintoxicare. Ba poate şi mai mult, căci el n-are avantajul grupului de suport.
În fine, sigur că nu inventez eu apa caldă, problema suferinţei în poezie e veche de când lumea, e poate chiar prima problemă prin care a intrat dihonia în esteticieni. Pentru Platon, scrisul e subversiv şi periculos pentru că „hrăneşte emoţiile” (aşa cum, peste două milenii şi jumătate, muzica va fi cel mai eficient, căci cel mai spiritual, catalizator al barbariei emoţiilor pentru Thomas Mann); pentru  Aristotel, dimpotrivă, scrisul purifică emoţiile şi suferinţa prin „mila şi groaza” katharsis-ului. Din dilema asta nu puteţi ieşi, pare a spune poezia: căci eu cred, aidoma rabinului din Buhuşi, că şi Platon, şi Aristotel au dreptate – poezia purifică, distrugând (sau distruge, purificând). Asta, în faza de solve. Iar pentru cel care trece testul, urmează faza de coagula – şi abia atunci poezia, draga de ea, construieşte. Ne construieşte. Ne face fiinţe mai decente pentru cei dragi. Însă aici ajung puţini. Aleşii, că tot l-am pomenit pe Mann. Mircea Ivănescu, de exemplu, cel pe care am văzut întâia oară efectul poeziei ca individuaţie. Sau, din generaţia noastră, Costică Acosmei. Avatar la fel de genuin al lui mopete. Restul, adică cei ce nu trec de solve, fie nu intră în faza de individuaţie, fie n-o duc la capăt şi nu devin ce-ar putea fi. De asta se întâlnesc deseori în lumea literară oameni care par propria lor caricatură.
Urma să dau apoi peste o întrebare din Euphorion-ul lui Balotă care, de atunci încoace, avea să mă obsedeze: unde e suferinţa în Ulise-le lui Joyce? Era pe vremea aia cartea mea fetiş, o citisem în paralel cu originalul, M.I. mă tot întreba cum mi se pare şi, când i-am spus la un moment dat că e cea mai mare carte pe care o citisem vreodată, mi-a retorcat, cu faţa luminată de o bucurie nedisimulabilă: „Ei, lasă, nu exagera”. Mă râcâia întrebarea lui Balotă: unde era suferinţa Marelui Chinuit James Joyce în toată odiseea asta? E Bloom, burghezul cam libidinal şi egotist, un Mare Chinuit? E Stephen, artistul cu suflet în formă de Toma din Aquino, unul? Unde e toată suferinţa aia? În gestaţia limbajului din Boii soarelui? În monologul lui Molly, cea „pre-human and presumably post-human”, cum o numeşte Joyce însuşi într-o scrisoare? Unde e aşadar toată suferinţa aia? Dacă artistul scrie cu sine însuşi, şi Joyce era tot o rană vie – unde e suferinţa?
Acolo unde e şi în poezia lui Mircea Ivănescu, aveam să-mi răspund. Disimulată în chiar materialul de construcţie al lumii aceleia „ficţionale”. Şi în autoerotismul lui Bloom, şi în bovarismele scolastice ale lui Stephen, şi în lubricitatea lui Molly, şi în torsiunile acelea teribile ale limbajului (poate mai ales în ele). Chiar dacă nu se vede, ea dă masa lumii aceleia, ca bosonul lui Higgs. Iar când simţi forţa teribilă, inescapabilă, a unei lumi care te va urmări până la sfârşit – atunci ştii empiric că suferinţa atârnă greu în materia constitutivă a acelei lumi. Nu trebuie s-o vezi la lucru qua suferinţă, sub forma ei uzuală, în care eşti obişnuit s-o recunoşti – ca urlet, lamentaţie, vaiet ş.a.m.d. Dacă-mi amintesc de Bloom branlându-se pe plajă, oricât de lubrică e scena, înseamnă că cineva a suferit îndeajuns încât să facă lumea aia consistentă. De asemenea, ca să trec direct la Homer, oricât de cinic e răspunsul lui Ahile când băietanul Licaon îi cere să-l cruţe („Haide, prietene, şi tu trebuie să mori. Ce mai atâtea lacrimi? / Până şi Patrocle a murit, un om mult, mult mai bun decât tine”), cinismul ăsta e construit din atomi ai suferinţei şi, aş risca să spun, ai compasiunii – de vreme ce ştie să refuze compasiunea într-un chip atât de memorabil.
Testul suferinţei („Unde e suferinţa în cartea asta”?) a funcţionat apoi multă vreme ca unic şi, credeam, infalibil şperaclu. Dacă nu-mi făcea accesibilă lumea cărţii respective, atunci era ceva în neregulă cu acea carte. Abia o observaţie a lui Borges mi-a deschis ochii, arătându-mi că şi în infernul suferinţei paradisul are drept de existenţă. Argentinianul pleacă de la scena din Infern în care Francesca da Rimini îşi povesteşte dragostea vinovată cu cumnatul ei, Paolo Malatesta (Nessun maggior dolor che ricordarsi...); căsătorită împotriva voinţei ei cu fratele lui Paolo, Francesca trăieşte o poveste lancelot-guineveriană de dragoste cu Paolo (primul sărut vine chiar în timpul citirii împreună a eposului arthurian – e, deci, un amor livresc pus nu numai în infern, ci şi în abis), şi sunt condamnaţi să se rotească veşnic în cercul al doilea, al păcătoşilor din dragoste. Dar singurătatea lor în doi, observă Borges, e de fapt un mic paradis în Infern. Căruia-i corespunde, simetric, micul infern din Paradis – căci Dante, străbătând Infernul şi Purgatoriul pentru a ajunge la Beatrice, nu primeşte din partea ei decât un zâmbet destul de convenţional (durând un sfert de vers), după care Doamna lui se întoarce la contemplarea „mării de lumini”.
Prin urmare, dacă e suferinţă şi în extaz, atunci şi acesta poate să dea greutate şi consistenţă unei lumi. Am început de îndată să vânez ocurenţele unei literaturi a fericirii, mult mai greu de găsit ce-i drept decât cea a suferinţei. Acum doi-trei ani, când scriam la Sebastian în vis şi-mi căutam alibiuri ca să nu mă simt vinovat că scriu despre fericire,  l-am văzut într-un interviu dat pe TV5 pe Houellebecq vorbind taman despre literatura traumei şi literatura fericirii. Trauma, spunea francezul, se pune singură în pagină şi trece mult mai uşor către cititorul dispus să empatizeze cu suferinţele tale; fericirea, în schimb, e o materie mai pretenţioasă, mai greu de tratat, unde mai pui că lumea nu prea empatizează cu cei fericiţi. Visez, mai spunea Houellebecq, să ajung un poet (da, poet) suficient de bun ca să pot scrie o carte de poeme despre fericire. M-am gândit atunci că o făcuse înaintea lui francezul cu adevărat mare – ce altceva sunt la Proust decât poeme despre fericire relatările extazelor trăite la contemplarea clopotniţelor din Martinville, a arborilor din Hudimesnil, ori – mai ales – a  micului zid galben din Vederea din Delft a lui Vermeer (care-l face pe Bergotte, scriitorul din A la recherche..., să moară la propriu de fericire – o fericire invidioasă şi masochistă, dar însă totuşi nu mai puţin fericire)?
Uite, aş fi vrut să-ţi vorbesc despre prietenie şi am ajuns să divaghez despre suferinţă şi corolarul ei. (Dar, vorbind totuşi despre M.I., cred că am fost până la urmă la temă.) Cred, într-adevăr, că ar fi tare păcat să nu continui rememorarea – chiar şi aşa, â batons rompus – istoriei private a  douămiismului, pe care tu ai cunoscut-o incomparabil mai bine decât mine. Aş fi vrut, de asemenea, să-ţi spun că ai dreptate, „prietenie literară” e aproape un pleonasm, dar nu ştiu cum altfel să-i spun acestei prietenii căreia literatura îi e sânge şi limfă. Şi că, pe de altă parte, cei care nu au în comun decât cărţile sunt prea literari pentru a fi şi prieteni. Sunt, adică, nişte bieţi intelectuali care socializează. (Paleologu: intelectualii sunt oamenii care nu se simt bine printre oamenii de treabă.) Şi că, atunci când am primit scrisoarea ta şi am început s-o citesc, am tresărit – pentru că tu vorbeai despre suferinţă, iar eu citeam taman acest pasaj din splendida carte a lui Doris Mironescu despre Blecher: „Cu siguranţă, în cazul lui Blecher, spectrul suferinţei ocupă tot centrul tabloului, prinzându-l în gheare pe scriitor încă din adolescenţă şi obligându-l să-şi scrie opera, ca o reacţie polemică, ‚împotriva suferinţei’, dar mereu în legătură cu suferinţa, neputând să o ocolească niciodată”. Iată cum leagă iar prietenia totul: Blecher, tu, Doris, eu, ambalaţi într-un singur pachet legat frumos cu funda roşie a suferinţei.

Al tău,
Radu

10 ianuarie 2012 
de la mansarda din Sibiu către mansarda din Belgrave Square

Read more...

luni, 9 ianuarie 2012

Revista Transilvania. Lansare & evaluare



















Anul trecut, toate editurile, precum şi revistele academice şi de cultură au fost invitate de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice să-şi depună dosarul pentru o nouă evaluare (condiţiile fiind de data asta mult mai dure). Împreună cu Dragoş Varga, Horia Savu şi Ovidiu Tomuleţiu, colegii mei de la revista Transilvania, am tras din greu la dosarul ăsta, dar până la urmă a cam meritat - în domeniul Limba şi literatura română, la care am cerut să fim evaluaţi, nici o revistă din România n-a intrat în grupa valorică A (ceea ce e cam trist; înseamnă că, pe domeniul ăsta, nu există nici o revistă românească de nivel internaţional ISI), şi doar patru reviste au fost admise în grupa valorică B - Transilvania fiind, dintre ele, singura cu apariţie lunară (celelalte trei fiind, dacă nu mă înşel, anuare). E o clasificare esenţială pentru mediul universitar, A şi B fiind singurele grupe valorice recunoscute de Ministerul Educaţiei pentru promovarea academică. 
Fiind vorba de o clasificare atât de importantă, fireşte că au urmat o serie de contestaţii - deocamdată numai în ce priveşte evaluarea editurilor. Discuţia se poartă mai ales pe Contributors, s-au pronunţat până acum Horia Pătraşcu (aici şi aici), Alexander Baumgarten (aici) şi Cristian Ciocan (aici).  
Vă invit să vorbim despre toate astea, şi nu numai despre ele, la prezentarea numărului 12/2011 al revistei Transilvania şi a antologiei Resurecţia baladei. Critici şi eseişti sibieni, editate de Centrul Cultural Interetnic Transilvania. Ambele vor fi lansate marţi, 10 ianuarie (adică mâine), de la ora 17, la Biblioteca judeţeană ASTRA, corpul B.

Read more...

duminică, 8 ianuarie 2012

Interviu în "Clipa" (Md)

Imediat ce m-am întors de la Chișinău în noiembrie, Carolina Vozian (talentată prozatoare din cenaclul lui Dumitru Crudu) mi-a luat un interviu pentru Clipa.
Iată-l.

M-am blocat şi nu ştiu cu ce să încep interviul. Cred că simplu: ţi-a plăcut la Chişinău?  Eu de obicei fac asociaţii cu oraşe, călătorii, oameni. Cu ce asociezi Chişinăul?

Bineînţeles, prima asociere o fac cu oamenii care m-au invitat acolo – adică Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, care şi-au dovedit, pe lângă talentul literar recunoscut, şi pe acela de gazde ideale. Însă Chişinăul are acum drept corelativ obiectiv şi galben-roşul incredibil de intens al arborilor de pe frumoasele străzi centrale, şi localurile cu tonomate (inexistente în Sibiu), şi grupul reconfortant de numeros de tineri scriitori de la atelierul de proză al lui Dumitru Crudu. E, cum se vede, un oraş în care natura şi livrescul sunt coextensive.

 Spune ceva despre Radu Vancu. :D

Iartă-mă, dar asta e o întrebare care mă indispune – aşa că o să-mi iau libertatea să nu răspund la ea. :)
 
E interesant că acum se scrie multă poezie bună în România. Pe care dintre poeţii români tineri i-ai cunoscut mai întâi, de la 2000 încoace? Şi care este poetul preferat a lui Radu Vancu?

Cred că nu mă înşel dacă spun că primul poet douămiist pe care l-am cunoscut e Ştefan Manasia, minunatul gnostic de la Cluj. (Eretic ca toţi gnosticii.) Dar imediat după aceea i-am cunoscut cam pe toţi, un privilegiu pentru care nu pot să fiu decât recunoscător. Chiar dacă bietele mele încercări literare nu vor însemna până la urmă nimic, pot spune liniştit că a meritat să ratez totul, pentru că graţie acestei ratări am avut şansa prieteniei cu un poet şi un om precum Claudiu Komartin. Sau Marin Mălaicu-Hondrari. Sau Dan Coman. Şi lista s-ar putea întinde destul de mult. Cât despre poetul meu preferat, e greu de ales. Numai dintre tineri sunt vreo zece pe care-i citesc galben de invidie. Dacă e să mă limitez la români, cei doi pe care-i admir cel mai mult sunt Eminescu şi Mircea Ivănescu.

Ce părere ai despre literatura tinerilor din Republica  Moldova? Adică, care s-a scris în ultimii 10 ani şi se scrie chiar acum. Ai ţinut un atelier de scriere creativă la Chişinău, în cadrul cenaclului coordonat de Dumitru Crudu, ce crezi despre prozele scrise acolo?

Am scris deja asta undeva, şi am spus-o şi la Chişinău – literatura română are o însemnată datorie de recunoştinţă faţă de cea basarabeană; tinerii furioşi de după 2000 (fraţii Vakulovski şi Dumitru Crudu, în primul rând) au normalizat limbajul literar, l-au curăţat de falsele prejudecăţi şi pudori, dând oricărui cuvânt drept de existenţă în limbajul literar – adică, am putea spune, democratizând limbajul poetic. Desigur, fenomenul începuse deja cu avangarda românească interbelică, dar răutatea vremurilor istorice îl oprise. Acum, acesta e deja un bun câştigat, iar lucrul se datorează în bună măsură tinerilor scriitori basa. Iar ce se întâmplă la atelierul de proză al lui Dumitru Crudu îmi dă încredere că nu se va opri aici. La exerciţiul propus de mine, optsprezece oameni, dacă am numărat eu bine, au scris pe loc proze, deseori bune şi uneori foarte bune – ceea ce e o performanţă în sine. Care trebuie capitalizată printre succesele literare ale lui Dumitru, alături de cărţile lui în sine.

Eşti profesor la universitate. Nu te temi să ajungi cumva să scrii literatură academică, instituţionalizată? Pentru că există un fel de atitudine prezentă la mai mulţi oameni , că dacă predai la universitate rişti să te închizi într-un mediu academic foarte confortabil şi cumva închis în propriul sistem.  Ce părere ai despre aceasta?

Nu, sigur că nu mă tem de asta; în România poate părea astfel, dar în Statele Unite, de pildă, e o practică relativ curentă, aproape toţi poeţii importanţi erau şi profesori la universitate. Iar asta n-a dăunat literaturii lor, ba chiar dimpotrivă, cum o dovedeşte simpla răsfoire a unei antologii bune de poezie americană (a lui Ellmann şi O’Clair, de pildă). Sigur, la noi poetul nu învaţă studenţii să scrie poezie, aşa cum se întâmplă cu norocoşii din State, ci e sufocat de birocraţia universitară; dar chiar şi aşa are două avantaje: pe de o parte, îi rămâne destul timp pentru propriul scris, pe de alta, poate cunoaşte pe foarte tinerii scriitori aspiranţi. În ce mă priveşte, am norocul de a-i urmări îndeaproape pe cei câţiva studenţi care compun cenaclul „Zona nouă” – Ana Donţu, Irina Brumă, Anatol Grosu, Vlad Pojoga, Marina Palii, Krista Szocs, Andrei Şerban, Adrian Virgil, Alexandru Marinovici, Cosmin Popescu, Ioan Şerb şi alţii. Câţiva dintre ei vor ajunge scriitori remarcabili. (Iar patru dintre ei sunt basarabeni – poate că unii dintre ei vor întruchipa viitorul destin comun al literaturii de-a stânga şi de-a dreapta Prutului.)

 Mulţi dintre profesorii de română pe care îi cunosc sunt cumva în afara literaturii actuale. Ori nu o citesc şi nu au nici cea mai vagă idee, ori o neagă cu desăvârşire şi rămân la aceleaşi texte de Druţă şi Vieru.  La liceu, din literatura română postmodernă, îl studiem la sfârşitul anului doar pe Mircea Cărtărescu. Deja majoritatea textelor învăţate la lecţiile de română trezesc elevilor repulsie. Ai accepta să fie introduse textele tale în manuale ?

Ai dreptate, profesorii sunt în afara fenomenului literar contemporan. Mă tem că nu numai profesorii de liceu, dar şi destui dintre cei de la facultăţile de litere. În Sibiu, situaţia începe să se schimbe în bine, dacă e să ne luăm după faptul că două poete tinere precum Rita Chirian şi Teodora Coman sunt profesoare la şcolile de aici. Dar, pe ansamblu, clasa profesorală nu are idee despre literatura nouă. Am rămas eu însumi interzis când o profesoară de liceu se indigna de introducerea în manual a unui tinerel precum... Mircea Horia Simionescu (marele prozator avea deja peste 80 de ani). După cum se vede, reforma manualelor nu e totul – e nevoie şi de o reformare reală a corpului didactic. În manualele Humanitas sunt destui scriitori noi, trataţi cum se cuvine. Însă profesorimea conservatoare le ocoleşte, şi foloseşte tot manualele pe stil vechi. E nevoie de o nouă generaţie de profesori, adică, mai direct spus, e nevoie ca voi să deveniţi profesori pentru ca asta să se schimbe. Şi da, aş accepta ca un text de-al meu să fie în manual, cu condiţia ca voi să fiţi profesorii care să-l predea. Altfel, n-ar avea nici o importanţă.

Ştiu că l-ai tradus pe John Berryman. Ce anume te-a atras în „Dream Songs”?

E greu să răspund scurt la întrebarea asta. Berryman e unul dintre poeţii care au reuşit o performanţă rarissimă: poemele lui au o gravitaţie atât de uriaşă, încât absorb în ele întreaga existenţă a autorului lor. Intră în ele totul, de la faptele de viaţă la cele de lectură ale lui Berryman. De la euforii (bahice sau erotice) la disforii (asemenea), de la episoadele de spitalizare la cele privind călătoriile lui în Irlanda, de la uriaşele lui vinovăţii la pasaje de neaşteptate purităţi morale – pentru Berryman, nimic nu-i îndeajuns de neimportant ca să nu se prefacă în poezie. Şi totul filtrat prin teribila şi abstrusa lui erudiţie, bibliografia interioară a unui om care a citit practic tot ce contează şi încă ceva pe deasupra. Unde mai pui tehnica desăvârşită – toate cele 385 de Cântece-vis sunt compuse din trei sextine, în care cel mai adesea versurile 1-2 şi 4-5 sunt  pentametri, iar versurile 3 şi 6 trimetri. Mai pe scurt, Cântecele-vis sunt o epopee a unei umanităţi totale şi concrete, fără rest – o epopee biografistă.

Zi-mi câteva titluri de cărţi care nu se poate să nu le citeşti dacă vrei să scrii bine.

Nu există o listă ideală, un soi de reţetar; esenţial nu e ce şi cât citeşti, ci cum. Unii, precum Pound, Berryman, Mircea Ivănescu, citiseră practic totul; alţii citesc extrem de selectiv - Faulkner (ca să nu rămânem numai la poeţi – deşi proza lui Faulkner e poezie extraordinară), de exemplu, citea la nesfârşit Biblia şi pe Shakespeare. Esenţial e să-ţi găseşti autorii pe care să-i poţi reciti constant; dacă ai noroc, îi vei găsi repede, ca Faulkner, dacă nu, va trebui să parcurgi toată literatura lumii, ca ceilalţi. (Deşi nici ăsta nu-i tocmai un ghinion, nu?). Ca să spun totuşi câteva titluri, o să spun că au însemnat enorm pentru mine, pe la 17 ani, Nostalgia lui Cărtărescu, Ieudul fără ieşire al lui Ioan Es. Pop şi Arta Popescu a lui Cristian Popescu.

Şi ultima întrebare. Citeam undeva la Bukowski despre faptul că alcoolicii sunt mai reali, mai cu picioarele pe pământ decât consumatorii de droguri, care de obicei sunt high . Dacă vorbim despre ambele, ar putea aceste „tratamente ” să fie condiţii „favorabile” pentru scris (ca atmosferă)?  Ar fi atunci textele mai bune?

Nu cunosc experienţa altui drog în afară de alcool – şi pot spune (am spus-o deja, în Monstrul fericit) că lumea îmi părea reală numai atunci când beam, deci Bukowski are pe undeva dreptate. Însă ce ştiu sigur e că nimic din ce scriam în stare de tranport etilic nu era bun; alcoolul nu te face un scriitor mai bun, şi bănuiesc că nici drogul. Îţi poate oferi, e drept, material pentru scris, ca orice experienţă importantă, dar nu te poate învăţa să scrii mai bine. Pentru asta, tot scriitorii sunt cei mai buni maeştri. Venedikt Erofeev, ca să-i iasă aşa cum a ieşit Moscova – Petuşki, a frecventat la fel de asiduu crâşma şi biblioteca. E sinucigaş pentru un scriitor să frecventeze numai una dintre ele; dacă merge numai în crâşmă, va ajunge un simplu beţiv, dacă merge numai în bibliotecă, un simplu academist.


Mulţumesc mult de interviu şi te mai aşteptăm la Chişinău!


Read more...

joi, 5 ianuarie 2012

Claudiu către Radu. A treia scrisoare

Dragul meu Radu,

aici nu poţi zări nici o stea, doar avioanele brăzdând cerul în toate direcţiile cât e ziua de lungă (mai puţin, poate, între miezul nopţii şi patru-cinci dimineaţa). Ori de câte ori le privesc, se activează în mine amintirea unor viziuni vechi şi dureroase, care mă vizitau când îmi era cel mai rău. Un fel de mistică a accidentului, la antipodul scenariilor rafinat sado-maso din Crash. Sentimentul atât de prezent al catastrofei, imaginile derulate cu repeziciune în faţa ochilor, atât de reale încât mă întrebam de unde vin şi ce vor mai smulge din mine. Avioanele în flăcări, panica din momentul impactului. Ţipete casante, corpuri fragile făcute pulbere. Ciudata eliberare simţită odată cu epuizarea scenariului morbid (pe care degeaba încercam să-l transcriu pentru a-i îmblânzi ecourile – nu ieşea niciodată mai mult decât o copie înceţoşată, o scenă privită printr-un geam împâclit). Nu mă pot abţine, acum că toate astea sunt în urmă şi a rămas doar un zaţ, să literaturizez ceea ce era atât de personal şi de presant încât orice gest care să le transfere în estetic, în artizanal părea o jalnică evaziune. Iar eu, omul cel mai demn de dispreţ.
M-am chestionat deseori în aceşti zece ani de când scriu poezie de ce o fac – şi până unde voi putea întinde coarda. Dacă nu voi ajunge cumva şi eu ca unul dintre acei scriitori pentru a căror operă de tinereţe avem cea mai mare admiraţie, dar care, la un moment dat, s-au blocat, aşezându-se confortabil într-o formulă care, cu timpul, le-a consumat forţa şi inventivitatea (sau acea disperată vitalitate pe care a ilustrat-o, prin tot ce a lăsat, Pasolini), devenind, după cum spune Angela într-un poem de o luciditate crâncenă: „profesioniştii rezistenţei la scris”. Pentru mine, când nu a fost ispăşire (un cuvânt mare, ştiu, şi poate mai încărcat religios decât mi-aş dori), poezia a funcţionat ca un instrument de mare precizie împotriva comodităţii şi a renunţării. Am început să scriu pentru că simţeam o urgenţă ce nu se lăsa negociată sau pusă deoparte şi am continuat să o fac dintr-un refuz de a mă îngropa de viu. Nu aş vrea să se înţeleagă că reiau clişeele (atât de folosite încă) legate de motoarele cele mai puternice ale scrisului (poezia care „se naşte din suferinţă” şi altele la fel de lipsite de relief), ceea ce ne împărtăşim noi are un sens pe care ar fi păcat să-l expediem atât de superficial. Am citit recent o carte de eseuri a lui John Berger al cărei titlu se potriveşte ca o mănuşă poeziei tale din ultimul timp, precum şi, poate, propriilor mele căutări: Hold Everything Dear. O formulă care vorbeşte despre supravieţuire şi rezistenţă, şi despre disperarea imposibil de îngenuncheat, chiar şi atunci când viaţa te-a jefuit de tot ce aveai mai scump (contextul este însă, la Berger, unul politic: drama palestinienilor şi, într-un sens mai larg, a celor „umiliţi şi obidiţi”). Năzuinţa asta de a ţine aproape ce ţi-e mai drag poate da sens, făcându-te să depăşeşti povara singurătăţii şi a plânsului de milă. Iar arta (y compris literatura) ca lucrare neîntreruptă asupra ta însuţi, se face nu din suferinţă, ci în pofida ei. Convertindu-se (nu poţi să nu simţi asta când citeşti mari poeţi chinuiţi ca Trakl, Sylvia Plath, Alda Merini sau Mariana Marin) într-un triumf asupra durerii şi suferinţei.
Scrisul nostru trebuie să însemne muncă şi perseverenţă în tot ceea ce scrutăm şi iubim. Dorian Branea m-a invitat săptămâna trecută la un lunch în care am discutat despre proiectul pentru care sunt aici, iar în mijlocul discuţiei politicoase şi tatonante cu David Constantine, care editează Modern Poetry in Translation, am fost tranşant şi i-am spus că poezia înseamnă autodisciplină şi muncă. Am mai spus eu şi alte lucruri directe şi, probabil, (din punctul de vedere al englezilor) la limita impoliteţii, dar am simţit că el – poet şi profesor la Oxford, prieten cu Marin Sorescu, al cărui partener de lecturi şi lansări i-a fost în Anglia anilor ’80 – vorbea, dincolo de inevitabilul balet al discuţiei formale (care pe mine mă cam irita), aceeaşi limbă. Asta cred că nu au înţeles mulţi oameni din generaţia noastră (ca şi, de altfel, din generaţiile care ne-au precedat): pentru a fi original e nevoie de muncă şi dedicare, de un efort continuu, îndârjit. Scrisul înseamnă perseverenţă. Chiar şi atunci când nu scrii cu lunile, scrisul îşi face treaba în tine. Şi mai e ceva: orice calitate tehnică în poezie trebuie câştigată cu sudoare. Când Cis a scris prin 2004 despre mine că scriu „cu sânge”, m-am gândit puţin încurcat la povestea microbistului care i-a scris lui Hagi (câştigând astfel nu ştiu ce concurs cinic şi stupid) o scrisoare cu sânge. Sânge adevărat, scos cu seringa din trupul lui tânăr pentru a convinge un fotbalist celebru că îl adulează. Vreau să rămân îndeajuns de treaz ca să nu ajung ca amărâtul acela fanatizat. Cu sângele care ne trece prin vene sunt lucruri mai bune de făcut. Cu celălalt sânge, însă, nu.

*

Îmi scrii despre prietenie cu aceeaşi pasiune cu care discutăm de fiecare dată despre M. Ivănescu, despre Madi, despre Virgil şi despre toţi oamenii care ne-au însoţit în devenirea noastră, şi e ca şi cum am sta de vorbă din nou despre toate lucrurile fără de care organizarea mea interioară ar fi mult mai şubredă şi mai lipsită de temei.
Trebuie să încep prin a-ţi spune că sunt puţin încurcat în faţa acestei sintagme oarecum improprii, „prietenie literară”, poate şi fiindcă pentru mine literatura nu poate fi desprinsă de prietenie. Nu cred că am prieteni apropiaţi, dintre aceia cu care comunici şi îţi împărtăşeşti descoperirile, frământările, mişcările de profunzime, în absenţa literaturii. Un cinefil înrăit care nu pune mâna pe cărţi nu mă interesează. Un muzician (sau un meloman) care nu citeşte defel poezie pierde ceva esenţial. Gândeşte-te la un artist multivalent ca Mitoş, pentru care scrisul, muzica şi artele vizuale nu pot fi despărţite. Toţi prietenii mei din ultimul deceniu sunt oameni în viaţa cărora literatura e vie, lucrează şi îi menţine treji. Cu ei pot vorbi orice, şi cred că nu e în asta neapărat un soi de exclusivism: doar în prezenţa limpezitoare a cărţilor citite, împrumutate şi dezbătute mă simt eu însumi. Iar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim cu sobrietate şi pedanterie despre scriitori dragi, despre personaje şi poeme care ne stăruie în minte. Nu oficiem nici un cult în care doar „iniţiaţii” pot pătrunde. E o sărbătoare, una dintre puţinele de care mă pot bucura de-adevăratelea, pentru că tot ceea ce culegem din cărţile altora şi ceea ce scriem la rândul nostru, lucrurile pe care le trăim şi încercăm să le păstrăm prin acea curioasă activitate numită artă (după cum ar spune Leonard Cohen) sunt întotdeauna mai bune decât noi.
Şi cred că mai e un motiv pentru care sunt mefient faţă de prietenia literară – iar acesta este foarte personal şi subiectiv. Aveam acum câţiva ani o lectură la cenaclul Euridice, care se mutase deja la Muzeul Literaturii. Era, deci, pe la începutul lui 2005. Stătusem o săptămână la m.i. după terminarea zilelor „Iustin Panţa”, prin noiembrie sau decembrie 2004, noi doi încă nu ne descoperiserăm încă, deşi cred că Andrei Terian ne-a făcut cunoştinţă chiar în toamna aceea. Tu păreai mai retras, eu eram vraişte afectiv şi nu mă puteam fixa pe nimic. Atunci am şi tras o ceartă cu Teodor, fiind amândoi încinşi destul de tare de vodcă, în băruleţul de pe Moscovei care astăzi nu mai există. Ei bine, la Euridice am citit poemul pe care i-l dedicasem lui m.i., scris voit în felul său, dar cu dicţia proprie poeziei mele de atunci. Îmi amintesc cum, în seara ploioasă, am ieşit în oraş (urma să mă întâlnesc cu Bogdan Arizancu), iar m.i. mi-a spus, cum stăteam în prag, cu zâmbetul său ironic-ştrengăresc: „Domnule Komartin, vă rog să scrieţi în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Ceea ce am şi făcut, i-am arătat poemul când m-am întors, iar bucuria lui a luminat întreaga încăpere, cu toate că nu era o odă, ci un poem simplu şi melancolic ce plutea prin ceţurile sibiene („ploaie, vorbe neînsufleţite”). După ce am citit la Euridice (unde ştii bine că Marin Mincu nu mi-a arătat în anii aceia nici cea mai mică simpatie, ba dimpotrivă), unul dintre primii care au luat cuvântul a fost Sociu, care venise montat împotriva mea, spunând că noi doi „am avut o prietenie literară” (subliniind cel din urmă cuvânt), dar că l-am dezamăgit şi că poemele pe care le-am citit nu au valoare, că m-a „înghiţit” şi pe mine, ca pe atâţia alţii, poezia lui Mircea Ivănescu. M-am simţit trădat, eu credeam că suntem prieteni, şi nu că avem o amiciţie bazată pe citit poezii şi băut la festivaluri, astea ştim amândoi cât valorează. Supărarea lui era că din cauza mea n-ar fi luat premiul pentru poezie la Luceafărul, fiindcă eu nu i-aş fi transmis lui Marius Tupan un grupaj pe care mi-l trimisese (ceea ce eu chiar făcusem, dar Tupan avea alte planuri)… Aşa că de atunci asta a sunat mereu pentru mine ca un pahar pe jumătate gol. Asemenea amiciţii am mai avut, dar s-au terminat mereu urât, cu reproşuri sau cu atacuri murdare şi de neînţeles pentru mine. Însă prietenia e opusul acestor alianţe sau apropieri conjuncturale. Cu prietenii poţi să nu te vezi cu lunile, iar când îi reîntâlneşti, afecţiunea şi firul gândurilor se reînnoadă din locul în care le lăsasei. Prietenii nu te atacă din senin în reviste sau pe site-uri, ca bietul Vlaşin, ci vin la tine şi lămuresc din trei vorbe ceea ce părea neclar sau alienant în raporturile dintre voi, şi totul continuă cu un şi mai mare ataşament. Prietenii nu cer nimic la schimb şi oferă întotdeauna fără să lase impresia că ar fi făcut-o. Şi fac toate astea cu dragoste, în conturul lor de răcoare.
Numai că aici intervine ceva omenesc, prea omenesc, cum este rivalitatea. Între doi scriitori, şi poate mai ales între doi poeţi tineri, există întotdeauna amestecul acela de solidaritate (fiindcă nimeni pe lumea asta nu te poate înţelege mai bine atunci când poezia e tot ce contează pentru tine, şi ai renunţa la orice pentru ea) şi concurenţă (deşi întrecerea asta e în primul rând cu tine, se întâmplă la un moment dat o ciudată proiecţie care te face să-ţi doreşti să fii mai bun decât ceilalţi alături de care înaintezi). Aşa a-nceput prietenia mea cu Dan Coman. Eram amândoi la Ipoteşti şi a fost nevoie de un poet mai vârstnic decât noi, şi un mare generos, pentru ca prietenia noastră, care ne ştiam până atunci doar din reviste, şi care împărţeam premiul „Mihai Eminescu” pentru debut, să pornească cu dreptul. Ioan Flora a stat o jumătate de noapte în camera noastră (afară erau nişte nămeţi uriaşi, iar câinii lui Eminescu se jucau prin zăpadă, făceau tumbe, săreau după fulgii cât pumnul), preferând compania noastră celei a vechilor lui camarazi, şi ne-a vorbit despre poezie, despre prietenia cu Nichita, despre întâlnirea cu Bogza, petrecută pe când avea vârsta noastră. Şi atunci am înţeles de ce ţinea atât de mult Madi la el. Ca şi în cazul ei, moartea lui Flora a lăsat un gol, toată energia aceea extraordinară, tot talentul pus în slujba poeziei, imensul depozit de întâmplări şi de amintiri pe care îl purtau cu ei s-au pierdut. Poate că nu e rău că avem schimbul ăsta de scrisori, în felul ăsta am putea fixa măcar câteva dintre lucrurile importante pentru noi, măcar nişte umbre chinezeşti ale faptelor noastre, ale întâmplărilor pe care le-am trăit – şi le vom mai trăi. Eu oricum nu aş fi în stare să ţin un jurnal, mi s-a părut mereu (în ciuda fascinaţiei pe care o exercită asupra mea jurnalele lui Pavese, Gombrowicz sau Pessoa, aceste mari cărţi ale literaturii universale) că nu e un gest care mi s-ar potrivi. Dacă aş fi avut suficientă răbdare pentru asta, m-aş fi apucat până acum să scriu proză.
Deplângi în scrisoarea ta lipsa de empatie şi de „organ” pentru prietenie a unor scriitori şi invoci exemplul unui mare ambiţios atras de funcţii şi demnităţi (al cărui elev zelos, arivistul pârâcios DCE, a arătat în ultimul timp cu vârf şi îndesat ce caracter are). În plus, mă fereşti de eroarea pe care aş fi fost tentat să o comit afirmând că, prin natura profesiei lor, criticii literari sunt mai puţin deschişi către profesarea prieteniei: exemplele salutare ale lui Matei Călinescu, Lucian Raicu şi Valeriu Cristea, atât de afectuoşi faţă de literatura prietenă, dar şi faţă de fiinţele în carne şi oase care o scriu, contrazic această prejudecată. Nu i-am văzut niciodată pe Matei Călinescu (pe care l-am întâlnit o singură dată, la Bucureşti) şi pe Mircea Ivănescu împreună, dar ştiu că prietenia lor a ţinut mai bine de o jumătate de veac şi că legătura dintre ei a rămas intactă până când Matei (cu câtă dragoste rostesc Raluca şi Teodor acest nume!) a plecat dintre noi. Iar după felul în care vorbesc şi astăzi scriitorii din generaţiile mai vârstnice, ca Nora, despre Lucian Raicu şi Valeriu Cristea (care nu au avut parte niciodată de cariera şi oportunităţile lui Manolescu şi Simion, iar asta poate că i-a salvat), am convingerea că ei au fost nişte oameni cu un cult al prieteniei şi, prin urmare, cu un devotament rar pentru literatură, deopotrivă ca profesiune şi ca vocaţie. Aşadar, nu numai poeţii pot să trăiască întru prietenie, după cum nu doar criticii pot fi incapabili să o simtă (doar citim amândoi cu pasiune blogul cusurgiului LIS).
Pentru mine, întâlnirea cu Mariana Marin – cele şase-şapte luni dinainte de dispariţia ei, de-a lungul cărora am simţit-o atât de aproape – a fost una dintre marile mele şanse. Tot ce am învăţat de la ea despre poezie, despre ce ai de făcut ca să rămâi tu însuţi, despre compromisurile care trebuie evitate, felul în care îmi vorbea despre prietenii ei plecaţi, Mazilescu şi Bossert, toate astea vor lucra în mine pentru totdeauna. Madi a fost însă, în mărinimia ei dusă la extrem, şi o mare risipitoare. O poetă născută cu morbul autodistrugerii. E, poate, o lege secretă la mijloc, căreia nici ea nu i s-a putut sustrage.
Înainte de Madi, am mai avut norocul unei întâlniri formatoare, pe care nu voi putea niciodată să o trec sub tăcere. Ceea ce a făcut pentru mine Octavian Soviany, profesorul meu de română din ultimii ani de liceu, nu poate fi măsurat obiectiv (şi unde mai pui că nu am aflat decât mai târziu ce scriitor valoros este O.S.). Fără el, care să-mi aducă să citesc tot felul de cărţi ale unor poeţi bizari despre care nu auzisem până atunci (şi astăzi ştiu pe de rost poemele din Întunecatul April de care eram atât de îndrăgostit), şi fără Mihaela Cosma, un dascăl în sensul deplin – şi poate pierdut – al cuvântului, prima răscruce a vieţii mele (când, la 18-19 ani am înţeles că destinul meu este să scriu şi să traduc, şi nu să fac teatru) ar fi fost traversată mai lent şi mai şovăielnic, şi poate că nu aş fi ajuns să ard etapele în felul în care am făcut-o la vârsta aceea; cu siguranţă nu aş fi debutat la nici 20 de ani cu o carte în care mai găsesc şi astăzi lucruri surprinzătoare. Dacă aş fi întâlnit în facultate măcar un profesor ca Soviany şi Cosma (franceza pe care o ştiu şi acum i-o datorez ei), aş fi continuat cu obstinaţie cursurile acelea care simţeam că îmi risipesc timpul şi mă ţin în loc. Apoi l-am descoperit pe Ioan Es. Pop şi antologia sa, Podul, care tocmai fusese publicată. Lui i-am trimis câteva poeme, iar Ioan a scris despre ele în Ziarul de duminică (imaginează-ţi mândria mea, încă nu terminasem clasa a XII-a şi un asemenea poet mă lăuda), unde aveam să scriu chiar eu câţiva ani mai târziu. Ani în care am călătorit ca un halucinat, şi am ajuns să umblu alături de poetul Ieudului fără ieşire în atâtea drumuri prin ţară (de neuitat slam-ul acela moderat de tine în aprilie 2006, cu Ioan Es., Ştefan şi cu mine ca protagonişti), dar şi la Madrid sau la Göteborg, descoperind cum se aranjează lucrurile de la sine chiar şi în mijlocul celui mai mare brouhaha.
Urmându-l pe Bloom, spui că „literatura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei”. Ştii oare cât m-a bucurat că ai scris (şi cât de aplicat şi de afectuos ai făcut-o) despre Errata lui George Steiner, pe care am purtat-o cu mine o vreme ca pe un talisman, citind şi recitind din ea cu creionul în mână, încântat de toate lucrurile pe care le aşezase acolo Steiner? La fel de mult pe cât m-a bucurat că, într-un e-mail recent, Răzvan îmi vorbea cu entuziasm despre Existenţa tragică a lui D.D. Roşca, o carte fundamentală pentru el, la care se întoarce acum, redescoperind că diferenţa dintre o mare viziune şi prostie stă numai la nivelul tensiunii insuportabile pe care prima o păstrează în subtext permanent, pe când prostia e doar senină şi agresivă. Iar de prostie m-am tot lovit în ultimele zile din 2011 citind ce scriu pe net tot felul de binevoitori din ţară. Oamenii ăştia parcă s-ar fi născut să urască tot ceea ce nu le seamănă. Ştiu că ar trebui să-i ignor, dar ego-ul, hélas...

*

Aici bate cumplit vântul, am lăsat deschis geamul în bucătărioară şi parcă ar lovi cineva de ore bune cu piciorul în uşă. Să-ţi mai spun, în câteva cuvinte, despre Crăciun, pe care l-am petrecut destul de seren împreună cu Stephen şi Cristina, cu volumele devorate în nopţile dintre 24 şi 27 (mai multe antologii de poezie britanică şi americană, Bro al lui Sorokin, autobiografia lui Gandhi şi alte lucruri de preţ), cu traducerile din Bogza, de care sunt mulţumit, apoi au urmat două zile în West Sussex, la conacul familiei Hamilton din Lordington, desprins parcă din Rămăşiţele zilei, şi Revelionul împreună cu Adina şi Gusti, care au stat la Londra, undeva pe Brick Lane, de vineri până luni, şi în compania cărora am avut nişte peripeţii pe care le vom ţine minte – urmate de o binemeritată recuperare.
Au fost zile pline şi extenuante, zile în care am umblat ca prin vis. Aşa se face că termin scrisoarea asta la aproape o săptămână după ce o-ncepusem, cu gândul la tine şi la ai tăi, şi îţi urez – ne urez – să avem un an în care să facem lucruri mai bune, mai frumoase & mai adevărate decât în toţi anii care au trecut.


4 ianuarie 2012

Londra


Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS