marți, 15 iunie 2010

Un poet adevărat

Au fost zile învârtejite, cu plecări şi reveniri din Sibiu, aşa că indolenţa mea are un soi de scuză.
La Bucureşti, la Târgul de Poezie, l-am auzit recitând şi pe un poet adevărat şi aşa de puţin cunoscut încă, Gabriel Daliş, căruia-i va ieşi curând o carte la Charmides, de n-o fi ieşit deja. Reproduc mai jos, pe post de avancronică, fraza scrisă de mine pentru coperta a patra.

În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea à la Bukowski sau à la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă”.

9 comentarii:

sorin despoT,  16 iunie 2010 la 03:36  

excelent! îl cunosc pe gabi și nu pot decît să mă bucur că scrii astfel despre poezia lui, despre el. așteptăm cartea.

white noise 16 iunie 2010 la 10:49  

inca n-a aparut cartea, dar si eu o astept cu nerabdare

Radu Vancu 16 iunie 2010 la 14:35  

@ Sorin Despot: Eu îi datorez lui Claudiu Komartin descoperirea lui, el mi l-a recomandat şi, până acum, recomandările lui au fost punct ochit - punct lovit. Carnasieri douămiiştii ăştia, e drept, dar nişte carnasieri atât de generoşi... :)

@ White Noise: Eram aproape sigur c-o să-ţi placă - nu c-ai fi previzibilă, dar am văzut că avem cam aceleaşi gusturi la poezie :)

Yigru Zeltil 29 iunie 2010 la 22:25  

Am citit acum nişte poezii d'ale lui Daliş şi nu sunt aşa de rele precum am crezut. Deh, dacă n-ar exista "salvconductele" (vorba lui Foarţă) de pe coperta a patra, ce loc ar mai fi de prejudecăţi? Or fi amatori, dar deja mi s-a făcut lehamite de atâta carne. "Generaţia 2000", fie vorba între noi, am citit-o cu atenţie până la a doua treime, după care mai mult pe sărite fiindcă începea să mă scoate din sărite escat(h?)ologia deşănţată... Dar încă n-am citit nimic de Radu Vancu. :)

Radu Vancu 29 iunie 2010 la 22:36  

Mie, cum zic, îmi plac mult, printre altele şi pentru că, aşa cum zici, nu-s cu cărnuri & viscere.
Escatologie deşănţată? Fiind escatologia "totalitatea concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului", după DEX, respectiv "doctrină mistică-religioasă despre destinele finale ale omenirii, despre sfârșitul lumii și judecata de apoi", după DN, tind să cred că trebuia să fie vorba de scatologie, "glumă sau literatură scabroasă în care se fac aluzii la tot felul de murdării; coprolalie"; dar fiind ea deja scabroasă, conform definiţiei din DN ori DEX, a spune că-i deşănţată e pleonastic. (Cât priveşte h-ul, poate fi pus după c numai la escatologie, care cunoaşte de altfel şi forma eshatologie.)
Dincolo însă de pleonasme şi mărunţişuri, mă încăpăţânez să cred că nici un douămiist semnificativ nu e scatologic. Cer exemple care să mă contrazică :)

Yigru Zeltil 30 iunie 2010 la 12:09  

Pardon de eroare, eu mă gândeam, da, la scatologie, deşi sunt destui şi escatologici, deh, obsesia vremurilor.
De exemplu, Urmanov în poemele acelea "anusiene" sau nu mai ţin minte cum se cheamă, în fine, acelea nu sunt scatologice?
Ăsta ar fi singurul exemplu specific care-mi amintesc din toată cartea aceea cu "Generaţia 2000" (din care mi-au plăcut doar poemele lui Ţupa, Grosu şi puţin din Teodor Dună). Ţin minte însă sigur că erau acolo o droaie de poete care mi s-au părut mult prea viscerale... Dar treaba lor, la urma urmei.
Eu m-am trezit odată că am fost catalogat superficial drept "douămiist" (persoana respectivă nici nu apucase să-mi citească poemele, doar din auzite), dar nu ţin nici cu aşa-zişii "douămiişti", nici cu amatorii de "poezie clasică"... Eu sunt un soi de Gică Contra!

Anonim,  30 iunie 2010 la 12:21  

Cartea cea mai bună a lui Urmanov e "sushi" - şi acolo sigur n-are de-a face cu scatologia :)
Iar eu, în ce mă priveşte, am ţinut cu Ghana, cam degeaba, cum se vede :)

Radu

Radu Vancu 24 decembrie 2010 la 13:27  

Plăcerea a fost de partea mea, Gabriel.
Sărbători fericite!

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS