miercuri, 6 octombrie 2010

Herta Müller. A scrie liber, a trăi liber

După cum era de aşteptat, întâlnirea cu Herta Müller de la Ateneu face să curgă multe valuri de cerneală, aprobatoare sau din contră.
Aş observa doar că maximalismul etic are drept consecinţă paradoxală cel mai căldicel relativism: dacă toţi "s-au aranjat", ca să folosesc expresia Hertei Müller, dacă cei care au scris cărţi curate tăcând sunt culpabili alături de cei care au servit cu scrisul şi cu fapta cauza răului, atunci consecinţa e inocentarea generală. Pentru că a spune că victimele sunt la fel de vinovate precum călăii e, prin conversiune, totuna cu a considera călăii la fel de inocenţi ca şi victimele.
Mircea Ivănescu mi-a spus cândva că idealul lui era să scrie poezie ca şi când ar fi trăit într-o ţară liberă. Am înţeles atunci că această năzuinţă aparent noncombativă e poate mai dură decât o declaraţie directă de război - pentru că, în vreme ce lupta cu imperiul răului îi admite existenţa, ignorarea lui dispreţuitoare îl anihilează pe termen lung cu totul. Recitind textele lui Mircea Ivănescu şi ale altor câtorva, nu puţini, poeţi captivi în acele vremuri, trăiesc aceeaşi jubilaţie pe care o încerc citind textele lui Goma sau ale lui Steinhardt: în fond, în ciuda atrocităţii istoriei, oamenii aceia au fost liberi. Corpul lor puternic a respins celulele istoriei cancerigene, aşa încât răul nu i-a maculat.
A scrie liber în cele mai puţin libere vremuri - dezideratul acesta admirabil a ajuns pentru mine un veritabil criteriu operant, întemeiat pe convingerea că, atunci când scrisul cuiva îmi dă senzaţia libertăţii, omul acela a fost pur şi simplu liber. Libertatea nu se poate mima, nici în viaţă, nici în scris. Iar unii dintre cei care au scris tăcând, chiar dacă au admis să-şi înregistreze maşina de scris la miliţie, se dovedesc la fel de liberi ca aceia, într-adevăr dureros de puţini, care au vorbit de-a dreptul. 
Nu fac diferenţă între a scrie liber şi a trăi liber; iată de ce pot admite ca profesori de etică cu egale drepturi şi pe Paul Goma, şi pe Mircea Ivănescu. 

5 comentarii:

mirunavlada 6 octombrie 2010, 23:31  

punct ochit, radu. trebuiat subliniat asta.

murdoc 6 octombrie 2010, 23:57  

chiar si lovit, imho

Radu Vancu 7 octombrie 2010, 00:35  

@ Miruna, Murdoc: Tare aş vrea să mă bucur că suntem de acord, însă consensul nostru are drept obiect o dezamăgire. E, într-adevăr, o şansă ratată, cum scrie Mircea Cărtărescu (şi nu numai din cauza indigenilor, cu atât mai puţin numai din cauza lui Gabriel Liiceanu, cum scriu mai toţi colaboratorii "Observatorului cultural" - ci şi din cauza poziţiei rigide, neconcesive decât în ce priveşte prietenii apropiaţi precum Oskar Pastior (în care caz sunt, de altfel, de acord cu concesia), a Hertei Müller...)

ovidiu nimigean,  9 octombrie 2010, 12:45  

am vazut pe youtube dialogul - totusi - dintre H.M. si G.L., nici o clipa H.M. nu mi s-a parut rigida si neconcesiva, ci seducator de lipsita de certitudini si ifose, pilduitor de neinchipuita. a spune, simplu, lucrurilor pe nume, a nu consimti sa aprobi, fie si numai din politete, discursul (auto)concesiv al amfitrionului, nu inseamna maximalism etic inchizitorial, ci simplu - dar atit de greu de dobindit - bun simt. Ce sa-i fi raspuns H.M. lui G.L., da, dle G.L., sinteti un erou al rezistentei, de rangul opozantilor directi, precum Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu? A spus clar si distinct ca ii considera pe rezistentii prin tacere, pe mitlaueferi, oameni onorabili, dar ca pentru rezistenta nu e destul.
fals si aproape tendentios sa-i pui in seama H.M. nivelarea morala a activistilor (care "se uitau la oameni ca la un cacat")si a grosului populatiei, acuzind-o de "cel mai caldicel relativism". Tu ai scris? E un joc de care nu m-am prins? Te rog sa revezi convorbirea, nicaieri H.M. nu cade in acest "paradox". In alta ordine: poezia lui Mircea Ivanescu este exceptionala. Totodata, M.I. este inexistent ca voce civica. E un Mitlauefer tipic. Spre deosebire de G.L., din fericire, nu-si supradimensioneaza prezenta publica, n-o eroizeaza, nu se viseaza Ivan Denisovici intre o toaleta pomadata si o cursa cu Siegfrid. Nici n-a trimis la topit, dupa 89, cartile unor opozanti. Raminind la mitlaueferii gen Liiceanu sau Manolescu sau Cartarescu (i-am nominalizat pe suparati), discretia lor de atunci, pina la un punct de inteles, nu mai este atit de usor acceptabila in vecinatatea gestului deschis de opozitie si, mai ales, a consecintelor lui. Cind Goma, de pilda, e arestat si eliminat din USR, nici Liiceanu, nici Manolescu nu s-au "enervat". Pentru ca nu stiau? Pentru ca erau absorbiti in libertatea creatiei? Pentru ca Goma "nu avea talent"? Sau poate pentru ca se "aranjasera" si nu voiau sa se complice? Ori le era pur si simplu frica? Dar dupa 89? Culoarea curcubeului data la topit de Liiceanu, Goma interzis la "R.literara" (dar, asta da, paradox, pastrat pe site printre numele emblematice din istoria revistei), iar prin 2006 judecat stalinist de USR-ul lui Manolescu pentru un fals, dar adinc-stigmatizator antisemitism. N-am auzit ca M.Cartarescu sa fi luat atitudine, fie pro, fie contra.
Zici, pe buna dreptate, ca "libertatea nu se poate mima nici in viata, nici in scris." Cred ca la contrastul dintre mima lui G.L. si autenticitatea H.M. a reactionat publicul din sala Ateneului.

Radu Vancu 10 octombrie 2010, 00:39  

Ovidiu, îţi răspund într-o postare separată, prea lungă pentru a o pune aici.

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS