miercuri, 29 februarie 2012

Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu








Tocmai am aflat despre apariţia la Humanitas a cărţii ăsteia: Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu. Detalii, aici.
Şi desigur că m-am bucurat - câtă vreme se vorbeşte despre (şi, iată, chiar cu) Mircea Ivănescu, e bine.
Sunt tare nerăbdător să am în mâini cartea asta. Şi sper că o să se discute despre ea mai mult decât despre cartea aniversară de la Paralela 45. Cumva, discreţia lui Mircea Ivănescu pare a contamina până şi cărţile omagiale despre el. Poate că iniţiativa lui Gabriel Liiceanu va fi ceva mai norocoasă. 
După cum emblematic pentru discreţia lui M.I. mi se pare amănuntul ăsta: pe pagina de prezentare a cărţii de pe site, dacă faci click pe "Mircea Ivănescu", nu e afişată nici o informaţie despre viaţa şi scrisul lui. Poetul discreţiei absolute, cum stângaci zicea cineva cândva. :) 

Read more...

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (II)

În dimineaţa asta, pe la 8.

Sebastian: Tati, trenul electric merge cu curent?
Eu (înţelept): Da.
S.: Şi ce mai merge cu curent?
Eu (înţelept maxim): Păi, tot ce e prin casă şi are priză.
S. (după o pauză de gândire): Televizorul e electric?
Eu (Tamara Buciuceanu-Botez gen): Sigur, tati.
S.: Şi robotul de bucătărie al lu' bunica e electric?
Eu: Cum să nu, tati.
S. (implacabil de logic): Şi bunica e electrică?

(Iar biata Sarah Hall a trebuit să aştepte să facă 31 de ani ca să scrie Michelangelo Electric...)

Read more...

luni, 27 februarie 2012

Terorista despre "Biographia litteraria"

Dintr-una într-alta, am ajuns la textul Teroristei despre Biographia litteraria şi mi-am adus aminte cât de tare m-a emoţionat acum cinci ani.
Şi mi-am adus aminte şi de seara petrecută câţiva ani după aceea cu Luciat la Cafeneaua Haller, din Piaţa Mare - era în trecere prin Sibiu şi ne-am dat întâlnire în centru. A fost o seară minunată, m-am bucurat s-o văd pe Luciat vorbind despre literatură cu aceeaşi pasiune şi naturaleţe care ţâşnesc din scrisul ei ca sângele prin tifon. 
Iată, deci, textul ei din 2007. 

           "Perversa-i, ma, literatura asta"

(Pe la 4 dimineata, duminica spre luni cred, imi faceam cafea si, brusc, am simtit ca tocmai am parte de… un moment perfect. Mi se intimpla rar – pe la 20 de ani, intr-o vacanta de vara, cind stateam intr-un copac; prin ’97, toamna, sub plapuma, cind citeam pentru prima data dupa un an; prin 2001, intr-un sezlong in care mi-am petrecut vreo trei zile fara sa fac nimic altceva decit sa fumez si sa-mi aduc aminte versuri din tot felul de poezii pe care crezusem ca le-am uitat. Si acum, linga aragaz, dupa o noapte in care citisem biographia litteraria. Atit de tare m-a atins cartea asta.)
Mircea Ivanescu, John Berryman (si… Pardaillan) – astea sint cele mai mari evenimente din biographia lui Radu Vancu. Nu stiu daca intelegeti deja :)In mod normal, as fi foarte banuitoare in privinta unui poet care mizeaza pe Ivanescu si Berryman – m-as teme sa nu-i strice, sa nu fie un fraier mic coplesit de greutatea poeziei lor, indiferent cit de inteligent i-ar intertextualiza (merge sa zic asa?). Recunosc ca am citit cu inima strinsa, aproape ca-mi doream sa-i tin autorului o plasa de siguranta, ca accidentul parea iminent, caderea de la inaltime previzibila pina la siguranta. L-am vazut de citeva ori cum se clatina dar s-a redresat de fiecare data, spre marea mea usurare.
“doamne, si cum ma mai uit, cu ochii pociti de gelozie,
cum mai rivnesc la suflete-nchise in alte poeme,
henryul lui berryman, mopetele lui ivanescu, prietenii mei.”
N-am mai vazut de mult (daca am mai vazut!) un volum atit de curajos, atit de spectaculos si atit de autentic. Scris cu atita iubire si seriozitate si munca si… onestitate. (Ce bine-mi pare ca nu e Vancu celebru ca sa ma f…rece unii la cap ca bag chestii encomiastice!)
Bon, are doua cicluri: “amintiri pentru tatal meu” si “studii de iubire”. Primul e minunat, poezie curata, facuta din carti si din viata si din tehnica. Avertisment: nu se citeste usor si nu cred ca poate fi “savurat” fara sa fi trecut prin Mircea Ivanescu – si chiar si atunci… trebuie sa fii de acord nu doar cu interiorizarea unui model, ci si cu… literatura, in general, cu respectul si dragostea pentru poezie, pentru ce-a fost inainte sa apara pe lume fascinanta si colosala ta personalitate (vorbesc despre dragostea pura, nu aia combinata cu revolta si exasperare, de care am tot dat la altii). “Viata” i-a furnizat lui Vancu o experienta extrema (nu conteaza daca chiar i s-a intimplat sau nu, tot “viata” e): sinuciderea tatalui. Poemele din primul ciclu se raporteaza la tatal biografic si la cel livresc (Ivanescu), cu aceeasi atitudine si fata de unul si fata de celalalt. Nu mi se pare posibil sa separi cele doua surse, cei doi tati, fac impreuna o figura foarte puternica. Pe care autorul o construieste cu o luciditate… ca sa zic asa, de fiara:
“si in kaddishul asta as mai putea zice cum pe masa statea cutitul cu care,
plin de speranta, de fapt convins ca mai traiesti, iti taiasem sfoara
(perversa-i, ma, literatura asta – cercul purpuriu din jurul gitului tau
ma dusese cu gindul la misterul cercului purpuriu al lui edgar wallace;
nesimtita mai poate fi memoria – dove sta memoria), si cum ochii
iscodeau fricosi si lacomi lama lui lucioasa si rece, plina de putere,”
Pardaillan apare drept eroul serilor de altadata, din copilarie, cind tatal si copiii citeau impreuna. Linga aragaz (hai ca m-am prins, abia acum, de ce m-am simtit eu asa de transportata cind imi faceam cafeaua – foarte util un blog in scopuri dintr-astea, strict personale :)), in bucataria cu calorifer galbui, o banca de lemn pentru aia mici, un taburet. Nu era doar Pardaillan, mai erau si povestiri despre o anita schioapa, despre “nu stiu ce western cu giuliano gemma”.
“aragazul isi fisiia flacara, serile de iarna fara fisiitul ala nu sint intregi,
tu povesteai, aerul isi tesea bulboanele tot mai des in jurul nostru,
urzeai, ca o omida mare si inteleapta, fire puternice imprejurul sufletelelor noastre;
gogoasa mi-e acum mica, o lepad incet si dureros, ca si cum mi-as naste sufletul,”
(“iti mai aduci aminte?”)
In alt text, “vis cu tine”, tatal si fiul isi beau sufletele impreuna, tot in bucatarie, tot in timp ce “aerul tremura ingrosat”. Cred ca e preferatul meu din tot volumul, desi e greu sa extragi un singur poem, pentru ca se continua unul pe altul – in urmatorul, sufletele care beau din “balta puturoasa” a vorbelor scrise tot
“n-or sa se trezeasca la viata adevarata, n-or sa fie curcubee bind apa vie
din fintina de la capatul lumii. desi sufletul meu cam e capatul lumii.”  
Da, e mult “suflet”, mult aer ingrosat, mult lichid, de la apa la singele alb al aerului si la, fireste, alcool. Despre alcool, de altfel, ar fi mult de spus, e cu totul altceva decit un teribilism, ca la altii. Ajungi sa-ti doresti sa bei asa, cum beau tatal si fiul aici, cum isi beau ei sufletul, unul de la altul, unul pe al celuilalt, intr-un transfer continuu, la care esti martor si la care te uiti “catalepsat de fascin”, cum se uita copilul la tatal mahmur stingindu-si setea. Vorba lui Vancu, perversa-i, ma, literatura asta – nu poti sa nu vezi cum poetul isi stinge setea cu poezia altui poet.
Despre al doilea ciclu, “studii de iubire”, nu mai apuc sa mai zic nimic. Sint citeva foarte frumoase si aici, dar per ansamblu pare mai degraba demonstrativ, sau de manifest, o declaratie de intentii, cam asa ceva – in dulcele stil clasic, cu villanelle, sestine, psalmi, un “monolog lin, catalin”… In loc de aer-apa-alcool, “sufletul” transpare aici prin lumina. Doua titluri: “poem de berryman pe muzica de m. ivanescu” si “basm de m. ivanescu”. 
Obiectii? Da, am si dintr-astea, oricit de catalepsata de fascin sint (si sint!). Da’ nu pot sa ma exprim la ora asta :)Poate mergea o idee mai putin, just a touch, mai putin… fascin? Nu stiu. Ce stiu e ca Radu Vancu imi place foarte mult, foarte-foarte, ca sint fan si ca sper sa fie de cursa lunga, sa mai tot citesc carti de-ale lui. (Ma rog, acum impresiile mele sint la cald rau de tot, poate o sa-mi mai treaca, sint si eu curioasa.)
Ce-am mai gasit pe net (mai la rece si mai clar): cronici de Serban Axinte, Antonio Patras, Bogdan Cretu (1 si 2).
P.S.  N-am gasit poza cu coperta. Daca poate cineva sa mi-o trimita pe mail (dimensiuni mici!) ca s-o postez, multumesc anticipat.

Later edit.  Draga de White Noise a înţeles că P.S.-ul în care era cerută coperta îmi aparţinea şi mi-a trimis-o. Deşi P.S.-ul era scris tot de Luciat, pun totuşi poza copertei, gesturile prietenilor nu trebuie lăsate să se piardă. 




Read more...

sâmbătă, 25 februarie 2012

Institutul Blecher cu Gellu Naum. Plus Ada Milea, Bobo Burlăcianu şi Dan Coman


















Miercuri, de la 19.30, în Club Control (Academiei 19), Institutul Blecher îl are ca invitat invizibil pe Gellu Naum.
Participarea se va face prin hazard obiectiv.
Unde mai pui că invitaţii vizibili (Ada Milea, Bobo Burlăcianu şi Dan Coman) sunt cu toţii glorioşi nepoţei ai omului invizibil!
Suprarealismul ne mănâncă pe toţi, vă spun eu. :)

Read more...

vineri, 24 februarie 2012

Şerban Foarţă despre "Sebastian în vis"

În numărul 2 al revistei Acolada, Şerban Foarţă are un poem-cronică despre Sebastian în vis.
Cărui poem, et pour cause, i-a spus Cronica roz. :)
Iată-l:

Şerban Foarţă, Cronica roz

Dragă Radule Vancu,
n-aş vrea să intru cu
gheata,
nici bocancu,
în sufletul cărţii tale
duminicale,
gata,
mereu, de surprize
şi hipersensibilă
ca nişte vibrize
de pisică mult-extensibilă
(astfel fiindu-i rasa);
plină de umor
şi fără umoare
sumbră,
precum şi de-amor
şi (în umbră
de-armoare)
o vagă rumoare
de aripi de molie (cenuşăreasa
lepidopterelor) tot mai avidă
de-aridă
matase
şi stofă, –
ca poetul, de-o strofă
şi încă una
când Majestatea Sa, Luna,
ninge cu-argint peste case, –
numărul cărora,-n loc
de 13, e 11 bis,
ca să-i poarte noroc
lui Sebastian în vis, –
ce nu ştiu dacă-i un făt
sau o carte...
(Şi aşa mai departe
şi mai neîndărăt!)

Ca să primiţi misiva
voi închiria un chervan,
vizitiul căruia fi-va

Şerban

Read more...

joi, 23 februarie 2012

Poem de dragoste

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

„Dragule, nu e zi să nu apară
câte unul despre care vezi imediat
că-i cam năuc, ajuns pe aici

ca un refugiat hărtănit de câini
& zdrenţuit de bocancii grănicerilor
& iluminat. Un tip care s-a repezit la moarte

la fel cum un câine hămesit se repede
la boţul din mâna hingherului.
Devastat şi totuşi plin de speranţă,

un copil aşteptând în fiecare zi
să vadă dragoste în ochii abuzatorului.
Îl înţeleg ca pe un frate.

Dragoste aşteptam şi eu, pentru că
plină de dragoste mi s-a strâns sfoara de rafie
în jurul gâtului până s-a resorbit sub piele,

plini de dragoste au bufnit bulgării de pământ
deasupra mea, plină de dragoste şi-a făcut
musca de sicriu treaba. Am primit însă numai

linişte & împăcare, turnate peste oase & lemnărie
ca parfumul de nard din vasul de alabastru
peste pletele triste. Şi abia aşa am înţeles

că dragostea e sfoara de rafie, dragostea
e boţul din mâna hingherului,
dragostea e vânătăile de sub ochii

plini de speranţă ai copilului. Şi poate că
dragoste e numai spaima cu care-l privesc
pe fiecare refugiat hărtănit de plăgi & speranţe,

rugându-mă să nu fii tu. Zi de zi, precum copilul
privindu-şi în ochi călăul, mă uit în ochii celui ce intră
şi mă rog să nu fii tu. Rămâi unde e dragoste,

dragule, lasă spaima să-mi ungă trupul
pentru altă îngropăciune cu parfumul ei de nard,
tu vezi-ţi de Paradisul CamiSebastian & fii dragoste.”

Te strecori încet, pe bâjbâite, afară din cameră,
parchetul scârţâie sub tălpile goale, dai drumul
calculatorului, trebuie să ajungi repede la Undenied.

Şi luna care răsare încet în colţul veluxului,
şi coolerul bâzâind încet, şi inima refugiată
adânc în gât undeva, şi hohotele înăbuşite –

toate se vor repeta iar şi iar, pentru că ştii
că are dreptate, şi pentru că ştii că nu vei putea
nicicând să fii dragoste. Pur şi simplu nu.

Când inima ta va fi aproape dragoste, cineva
se va repezi la ea ca la boţul din mâna hingherului.
Îl înţelegi ca pe un frate.

Read more...

miercuri, 22 februarie 2012

Ionel Ciupureanu la "Cercul poeţilor apăruţi"


















În seara asta, de la 7.30, la Institutul Francez (Bd. Dacia, 77), "Cercul poeţilor apăruţi" îl are ca invitat pe Ionel Ciupureanu.
Dacă aş fi bucureştean, n-aş lipsi pentru nimic în lume. Mişcări de insectă e una dintre cele mai puternice cărţi de poezie citite de mine în ultimii ani. Am scris despre ea câteva cuvinte în România literară la apariţie, le redau mai jos:

După Federeii lui Nicolae Avram, colecţia Plantaţii a Casei de editură Max Blecher, coordonată de Claudiu Komartin, se mai îmbogăţeşte cu un titlu remarcabil: Mişcări de insectă. Epurate de orice formă de discursivitate (şi implicit renunţând la orice posibilitate de coerenţă discursivă), reduse cel mai adesea la câte cinci-şapte distihuri tăiate cu eliptică migală mazilesciană, poemele lui Ionel Ciupureanu (n. 1957) sunt obsedate de carne, burţi, organe, măruntaie, sânge, maxilare; toate cufundate într-un aer vâscos, ori într-un indefinibil „ceva vâscos”; chiar şi atunci când sunt sexuale, textele acestea nu au totuşi niciodată nimic erotic, pentru că erosul, în înţelesul lui fundamental de principiu al voinţei de viaţă, e cu desăvârşire absent, aşa încât copulaţia e autodestrucţie pură. Priviţi cum arată un act „erotic” într-o astfel de lume: „Să nu mai simţi alunecarea mea / în resturile din tine // ignoră-mă s-o luăm de la capăt / ce-i înghesuit se umezeşte de-a dreptul // gelatina ta gâfâie şi gâfâie / inflamaţia ta mă devoră // şi trăncăne şi se varsă şi râcâie / să mă vindec de tine că nam încotro // ce chestie şi lipicios şi resturi şi întuneric / şi doar acelaşi nimic” (Agitaţia cuiva mai trebuie şi cârpită). Contrastul între voinţa aceasta de destrucţie şi minuţia observării formei e uneori atât de frapant, încât te cuprinde senzaţia că ai sub ochi decupaje în prozodie mazilesciană ale monologurilor lui Molloy. Iată un asemenea mixaj virgiliano-beckettian: „Dintr-un mort mai fuge o bucată de carne / şi-o altă bucată chiar crede că mai exist // cu trupul meu iar scurmă şi scurmă / nu dintr-un mort ci dintr-o respiraţie de mort // dintr-un mort o bucată mai gândeşte că mai exist / nu dintr-un mort ci dintr-o respiraţie de mort// şi-n trupul meu scurmă şi scurmă” (În căutarea unei respiraţii). Peste toată carnea, peste tot carnagiul acesta se poartă totuşi, ca peste nişte ape organice putrede, un Dumnezeu (tratat, e drept, cu beckettiană ireverenţă: „Dumnezeul meu e tâmpit/ că-mi arde şi hainele şi pozele şi ochii din poze”, Mi se pare), semn că nu chiar totul e descompus „sub zdrenţele astea de şuncă” (Într-o băltoacă un duh). Spune Mircea Cărtărescu undeva că regnul insectelor e lumea cruzimii pure; probabil că nu alta e senzaţia lui Ionel Ciupureanu, în vreme ce înregistrează (cu cruzime de entomolog) mişcările de insectă ale oamenilor.

Read more...

luni, 20 februarie 2012

Tiuk! - Deceniul I

A apărut cel mai recent număr din Tiuk! - sigur, toate numerele Tiuk!-ului sunt speciale, dar acesta e hiperultraspecial, întâi de toate fiindcă e număr aniversar, întrucât odată cu el revista minunatei familii Vakulovski marchează primul deceniu de existenţă. Mai special va fi numai numărul care va aniversa primul secol. :) 
Apoi, e un număr special şi pentru că la secţiunea My3 puteţi găsi poeme noi şi frumoase de Irina Bruma - Zona nouă, cum se vede, îşi întinde încet-încet tentaculele peste tot. :)
Apoi, că tot vorbim despre prieteni basa - m-a surprins şi emoţionat un text despre poezia mea, semnat de Virgil Botnaru, publicat pe Noii barbari, blogul atelierului de proză coordonat de Dumitru Crudu. E intimidant să te vezi tratat cu seriozitate academică. :)

Read more...

vineri, 17 februarie 2012

Bătrânii maeştri. Mircea Ivănescu & Mihai Şora

Îmi aduc aminte vizita din martie la Mircea Ivănescu, practic ultima dată când l-am văzut înainte să moară. Era sastisit, obosea repede, vorbea întretăiat. I-am luat atunci un interviu, o oră şi jumătate în care a vorbit aproape numai singur; când l-am transcris, vocea fărâmicioasă din căşti lovea direct în cuşca pieptului, ce spunea bătrânul maestru era frumos şi trist ca vechile lui poeme, însă vocea nu mai era deja vechea lui voce, sprintenă şi parcă pe fast-forward, ca mersul lui pe stradă citind. Ţinea cartea în faţă şi mergea repede-repede, un Charlot căruia un Magritte livresc i-ar fi aşezat în dreptul capului nu un măr, ci o carte. Vocea aia era de acum amintire, cum amintire era şi tânărul care-mi purta numele şi o asculta ore în şir, destrămat de fascin pentru bătrânul maestru aşezat în fotoliu, cu capul dat pe spate, privind direct în lumina lustrei cu ochii imenşi, măriţi aproape caricatural de lentilele-telescop cu care cine ştie în ce abisuri astrale scormonea în vreme ce, din delicateţe, se prefăcea că stă lângă tine. Şi el, şi fotoliul, şi tu sunteţi acum amintiri. Cum spune el în poemul ieşirea din clişeu: „el aşezat în fotoliul de atunci – prietenul tânăr / numai o amintire”. Un poem minunat, dedicat altui bătrân maestru, lui Mihai Şora, Mai Ştiutorului care, într-o carte cu unul dintre cele mai esenţiale titluri din lume (cele trei infinitive fundamentale juxtapuse), a scris câteva rânduri despre gândire unde arată că filosofia adevărată e la fel de viscerală ca un poem douămiist: „pe cel ce ‚caută gemând’, / propoziţiile astea îl marchează până-n / măduvă şi până la sânge. În creier şi în măruntaie / îi sunt întipărite, deopotrive. Inima lui pulsează / în ele, niciodată adormită.” Fără să fi fost de faţă, Mai Ştiutorul are dreptate: asta făcea vocea bătrânului maestru de poezie atunci – căuta gemând. Şi creierul ţi se strângea între căşti ca o inimă pentru că ştiai ce caută şi de ce geme. Şi simţeai că pentru el cele trei infinitive ale Mai Ştiutorului – a fi, a face, a avea – nu mai erau absolut deloc fundamentale. Şi nici măcar ridicole. Pur şi simplu nu mai erau. Iar acum, după atât de puţină vreme, inima lui pulsează în cuvintele lui, niciodată adormită, propoziţiile lui te marchează până-n măduvă şi până la sânge, în creier şi în măruntaie sunt întipărite, deopotrivă, dar el nu mai este. Şi e rândul tău să cauţi gemând. Cum se luminează unele pe altele cuvintele bătrânilor maeştri, ca şi cum Filosoful şi Poetul ar fi scris, fără s-o ştie şi poate fără s-o vrea, unul pentru altul. Ca o scriere inversată pe care, fără oglinda Celuilalt, n-ai putea s-o citeşti cum se cade. Cele două mâini ale lui Escher, scriind deodată, una pe manşeta celeilalte: a fi, a face, a avea, altele, aceleaşi, vechi, nouă. Sarea pământului, bătrânii maeştri. Să-i pui pe rană.

Read more...

miercuri, 15 februarie 2012

Vera Niculescu & Ana Puşcaşu, la CDPL

Două dintre titlurile în pregătire anunţate la CDPL mă bucură mult:

Te aştept ca pe un glonte de Ana Puşcaşu, debutul unei poete tinere din Timişoara ale cărei texte recente din Orizont mă îndreptăţesc să am aşteptări mari;

Roşu, roşu, catifea, povestirile Veronicăi D. Niculescu, unul dintre prozatorii mei preferaţi din generaţia tânără, atât de diferită de tot ce se scrie azi (o să spun vorbe mari, dar cred în fiecare literă a lor: Vera traduce pe Nabokov şi pe Beckett la fel de congenial cum Mircea Ivănescu traducea poeţii americani majori).

Din nou, semne bune!

Read more...

marți, 14 februarie 2012

Mircea Ivănescu, "basmul ce i-am spune ei"

sigur că am putea, despre încercările noastre de a ajunge
până la ochii ei, pe care să-i prindem în chihlimbar,
în ambru de timp încremenit, am putea spune multe. ştim. dar
nu asta e acum important. ce importă e că se strânge

într-adevăr în pumn timpul, şi tot ce-a fost în afară,
de la ea până la noi, se va crispa într-un întuneric confuz,
şi fără de dimensiuni. un fus
de tăcere noptatecă învârtindu-se cu o clară

murmurătoare sunare a ei îi va face deodată mari, nemişcaţi,
ochii. şi noi, alcătuind bolţi, coridoare, iatacuri, portaluri,
să facem pentru încremenirea asta a timpului valuri

de piatră gotic ornamentală. şi ciudaţi
gargui săpaţi acolo în piatră deasupra ferestrei
să o pândească păzind farmecul liniştii ei, acestei.

(versuri vechi, nouă, 1988)

Read more...

joi, 9 februarie 2012

Statele Unite despre Poezia Română (Episodul II)

Aşa cum semnalam în ianuarie, acum mai puţin de o lună, Ilya Kaminski scria nişte cuvinte incredibil (dar meritat) de frumoase despre poezia română, recenzând Of Gentle Wolves, antologia tradusă de poetul american Martin Woodside şi apărută la Calypso Press.
Iată că a apărut deja încă o cronică elogioasă privind poezia română, de data asta ca reacţie la antologia The Vanishing Point That Whistles, editată de Paul Doru Mugur, Adam J. Sorkin şi Claudia Serea, publicată la Talisman House şi lansată acum câteva zile la ICR New York. După câte ştiu, e prima reacţie la antologia asta, şi e îmbucurător de promptă şi de pozitivă.
Cronica poate fi găsită pe Tillalala Chronicles, blogul poetului şi romancierului John Olson, şi are un pasaj realmente entuziast care rimează de minune cu cel citat de mine din cronica lui Kaminsky. Iată-l:

"Each night I’ve had this book within reach on the coffee table, I’ve looked forward to reading it. The poetry is different. It has an energy missing from a lot of the recent work I’ve seen in England and the U.S., a rawness and candor coupled with an earthy wit and humor that reminds me a little of Frank O’Hara’s work. O’Hara’s personism is echoed in the nerve and audacity of these poems, a keen, puckish emphasis on putting the poem “squarely between the poet and the person.” The poems rise on words that have the unmistakable feeling of flesh and blood about them, the aura of a woman’s skin, a man’s grip, a mouth full of water in a furnished room."

Semne bune, aşadar! :)

Read more...

duminică, 5 februarie 2012

"Zona nouă". Lectură publică la Bohemian Flow


















Cum se poate vedea pe afiş, la invitaţia prietenilor din Asociaţia Artgothica, poeţii din Zona nouă vor citi marţi, de la ora 7, în Bohemian Flow, frumosul pub din Piaţa Mică a Sibiului.
Veniţi, privighetorile vor cânta, liliacul poate va-nflori. C-aşa-i în Zonă. :)

L.E. O postare a Mihaelei Ursa care m-a bucurat şi emoţionat, aici

Read more...

joi, 2 februarie 2012

Radu către Claudiu. Al cincilea răspuns

         Dragule,

       Lungile tale plimbări nocturne prin parcurile şi scuarurile londoneze îmi amintesc de rătăcirile mele nocturne printr-o Atenă aproape pustie, în care abia o dată la o jumătate de oră dacă vedeai câte un om schimbând grăbit trotuarul de îndată ce te zărea. Fusesem avertizat de prietenii mei greci că pestriţa şi prietenoasa Atenă se transformă noaptea într-un oraş deloc user friendly, dar curiozitatea mea era prea mare, voiam să văd cu ochii mei cât mai mult din ceea ce era la vremea aia cel mai mare oraş în care ajunsesem vreodată. Era în primăvara lui 2002 (au trecut, iată, zece ani de atunci...), ajunsesem acolo împreună cu directorul şcolii generale la care predam şi cu doi elevi ai aceleiaşi şcoli, printr-un program Socrates sau Comenius, nu mai ţin minte prea exact. Rolul meu era mai degrabă cel de translator, profesoara de engleză de la şcoală ar fi trebuit să se afle în locul meu dar, gentilă, declarase că ea mai ajunsese o dată prin acelaşi program în Atena şi se cuvenea să cedeze locul altcuiva – şi mă indicase pe mine. Ea făcuse toată paperaseria, iar eu mă alesesem cu pleaşca. Iată, deci, unul dintre oamenii discreţi şi de bun-simţ, despre care vorbeai şi tu în scrisoarea trecută, care-ţi dau speranţă că nu-i totul pierdut în ţărişoară.
        Fuseserăm cazaţi la hotelul Athinais, un hotel foarte bun plasat la vreo zece minute cu taxiul de faimoasa piaţă Syntagma din centrul Atenei, undeva între parcul Venizelos şi piaţa Mavili. Ţin minte şi acum datele concrete ale hotelului fiindcă, biet provincial înspăimântat de monstruoasa metropolă în care nimerise, le-am memorat instantaneu, nu care cumva să mă rătăcesc în Babilon. Dacă am fost mirat la început să văd în ce hotel bun nimeriserăm, mirarea mi s-a risipit când l-am cunoscut pe tatăl tinerei profesoare grecoaice care coordona totul – tipul făcea parte din board-ul restrâns al OTE-ului, Romtelecomul lor, şi se implicase trup şi suflet să iasă totul bine. Ne-a şi invitat într-o seară la el acasă, soţia lui gătise bucătărie grecească tradiţională, el pusese la bătaie producţia proprie de Ouzo (din care făcea trei variante, una de 30 de grade, o a doua de 40 şi, în fine, una de 50) şi de tsippouro (un fel de rachiu de trevere de 55 de grade, fără mirosul căpătat în varianta de la noi); i-am vorbit atunci despre ţuică, palincă şi horincă, din fabulosul Nord românesc, şi mai ales despre variantele lor 60+, şi ochii i s-au aprins de parcă i-aş fi vorbit despre o esenţă magică. Apoi, fireşte, am vorbit despre ceea ce pe vremea aia era corelativul obiectiv al alcoolului pentru mine – recte despre poezie. Despre cea română şi despre cea greacă – Sikelianos, Elytis, Seferis, Kazantzakis (cunoscut la noi mai ales ca prozator – am şi acum o mare preţuire pentru memoriile lui, Raport către El Greco, în orice caz mai mare decât pentru oricare dintre romanele lui) şi mai ales Yannis Ritsos, pe care, deşi mă irita opţiunea lui comunistă, îl afecţionam totuşi pentru atâtea dintre poemele lui, întâi de toate pentru Sonata lunii, un amplu monolog erotic apărut, dacă nu mă înşel, în 1956, oarecum à la monoloagele lui Browning, dar apăsând mai mult pe coarda sentimentală şi estetizantă. Recitit azi nu ştiu dacă mi-ar mai plăcea la fel de mult ca şi atunci, când mă lega de el şi un anume argument afectiv – Mircea Ivănescu îmi spusese că, în anii în care proletcultul făcea totul irespirabil, el şi Matei Călinescu obişnuiau să recitească periodic Sonata lunii a lui Ritsos şi să-şi spună că, dacă un poet comunist poate să scrie aşa, atunci nu trebuie să dispere, mai există totuşi o şansă. Fusese oaza lor poemul ăsta, şi de asta mi-era de două ori mai drag – chiar dacă venea la pachet cu alte texte mai greu digerabile ale comunistului grec (a fost şi în România, i s-a publicat în ’64 un volum amplu, A patra dimensiune, din care câteva zeci de texte sunt scrise la Bucureşti ori Mogoşoaia şi din care Sonata lunii lipseşte; traducerea e, nu se putea altfel, a Ninei Cassian). Cred că, dintre poeţii comunişti, numai italianului Pasolini şi chilianului Neruda mai eram dispus să le iert atâtea. Nu-i iertam comunistului Kazantzakis, de exemplu, cinismul cu care refuzase, după excursia quasi-obligatorie în URSS şi constatarea deloc obligatorie a dezastrului de acolo, cererea fratelui său de cruce, Panait Istrati, de a denunţa minciuna comunistă. La întoarcere, Istrati scrie admirabila Spovedanie a unui învins, făcând publică ipocrizia şi falimentul utopiei comuniste; cercurile filo-comuniste franţuzeşti îl execută prompt, Istrati e nevoit să se întoarcă în ţară şi moare în sărăcie. Cinicul Kazantzakis tace mâlc, îşi abandonează prietenul (care, e drept, nu mai voia să audă de el) şi o duce mai departe bine mersi, dintr-o glorie în alta, până aproape de răsplătitorul Nobel comunistofil. Abia în ziua morţii lui Istrati, intuind cine ştie cum suferinţa fostului său frate de cruce, îi trimite o telegramă care spunea doar atât: Bre Panaiotaki! Pentru bietul şi purul (şi, nu mai e nevoie s-o spun, învingătorul) Panaiotaki era însă prea târziu... Cu toate astea, cum ziceam, memoriile lui Kazantzakis sunt totuşi excelente, îţi dau permanent senzaţia că autorul lor nu minte, calitate primă şi sine qua non a unei cărţi de memorii; e, de pildă, cât se putea de onest în privinţa prieteniei lui cu Istrati. Azi, însă, despre Kazantzakis nu se mai scrie aproape deloc în Occidentul care aproape l-a înNobelat; în vreme ce naivul şi perdantul Istrati nu numai că face încă vânzări deloc neglijabile, dar e chiar discutat în dosare consistente în reviste dintre cele mai serioase.  
         La finalul conversaţiei noastre despre poeţi greci şi alcooluri valahe, gazda (care tind să cred că se numea chiar Yannis, dar n-aş băga mâna-n foc) s-a ridicat şi mi-a adus în dar câteva recipiente de plastic cu tsippouro, de care socrul meu urma să se bucure cum se cade. (Sigur că nu i-am putut spune asta prezumtivului Yannis, dar preferam totuşi Ouzo, despre care Berryman scrie undeva: Ouzo was peaceful in the fearful nights. Aveam, după cum se vede, şi argumente culturale.)
       Într-adevăr, Atena era pustie noaptea, oamenii nu prea ieşeau pe străzi. Ziua, Atena era o hărmălaie colorată şi veselă, un fel de agapă continuă în care toată lumea, de la turiştii aşezaţi la mesele cam scumpe de pe Plaka la culturalii luând suvenir pietre antice de la Partenon, părea într-o binemeritată vacanţă. (Pietrele antice erau aduse în fiecare dimineaţă cu camionul de la o carieră şi răspândite pe tot situl, urma să aflu.) Chiar şi chelnerii de pe Plaka, vorbăreţi şi relaxaţi, deşi zbârnâiau de harnici, tot în vacanţă erau. Printre ei erau şi români, fireşte, plecaţi de dragul lui Iliescu, deloc acriţi, dimpotrivă, îndrăgostiţi mai toţi de Grecia. La cinci minute de ei era agora lui Socrate, un fel de maidan încercuit de plasă de sârmă, amintind ca două picături de apă de gardul fermei din Cisnădie de vizavi de casa bunicilor mei, imagine chintesenţială a vacanţelor mele de vară din şcoala generală. Nici măcar grecii nu erau complexaţi de uriaşa moştenire culturală pe care o aveau de gestionat, pe care tindeau în fapt s-o considere mai degrabă o moştenire de la o extrem de îndepărtată mătuşă Tamara, cu care n-aveau aproape nimic în comun. „Greaca veche e pentru noi o limbă străină”, îmi spuneau, „unii dintre noi ne străduim s-o învăţăm, ca să putem respecta mai bine moştenirea lor”. Peste aproape un deceniu, mai precis în 2010, la Sofia, la recitalul organizat de Word Express acolo, poetul grec Vasilis Amanatidis (unul dintre cei mai buni poeţi europeni sub 40 de ani cunoscuţi de mine) urma să fie şi mai tranşant: „Noi, grecii, habar n-am avut ce să facem cu Socrate. Germanii au ştiut mult mai bine ce era de făcut cu el, iată drept dovadă filosofia germană. Socrate e mai degrabă german.” Nu-i aşa că sună cum nu se poate mai ironic propoziţiile astea acum, când Germania şi Grecia sunt într-un fel de tango letal, niciuna nepermiţîndu-şi s-o lase pe cealaltă din braţe? Ceea ce Socrate a unit, criza ameninţă să despartă. Rămâne de văzut ce va avea până la urmă câştig de cauză, în ce parte va înclina balanţa: înspre maieutică ori înspre euro.
        Toată agapa dispărea ca prin farmec după ora 10 seara. Îmi cumpăram câteva doze de bere Mythos şi plecam brambura prin oraşul pustiit, băteam kilometri întregi fără o ţintă anume, căutând nici eu nu ştiam ce. Văzusem Atena de undeva de deasupra ei, de pe o coastă de munte unde prezumtivul Yannis ne dusese cu maşina, şi ştiam că se întinde cât vezi cu ochii (în cel mai propriu sens al sintagmei) pe colinele prăfoase; datorită poluării masive (fusese la un moment dat printre cele mai poluate capitale ale lumii), exista o directivă care prevedea că nu se mai puteau construi locuinţe mai înalte de trei etaje – ceea ce echivalase cu o proporţională extindere a oraşului pe orizontală. Aşa că puteam bate la nesfîrşit drumurile alea pustii, n-aveam la ce capăt să ajung. Doar din când în când mai dădeam de câte un pâlc de motociclişti, lumea circula mult cu motocicleta în Atena, era singura soluţie rezonabilă la traficul realmente infernal. Într-o noapte, am întâlnit un tip ceva mai tânăr decât mine, m-a abordat spunându-mi ceva în greacă. Den katalabaino, am răspuns. A insistat, vorbindu-mi repede în continuare. Am crezut că vrea bani, deşi era relativ bine îmbrăcat; i-a refuzat fluturând demn din mâini. I-am vorbit în engleză, a fost rândul lui să scuture din cap: Den katalabaino. Nu înţelegea, aveam să constat, nici franceză, nici un alt rudiment dintre limbile pe care le mai puteam încerca. Mi-a trecut prin cap că era gay şi încerca să mă agaţe, cunoşteam mitul urban după care printre atenieni s-ar număra un procent sporit de homosexuali, dar strania şi simpatica lui coregrafie n-avea nici un fel mişcări în sensul ăsta. Vorbea repede, ca-ntr-un fel de transă, eram aproape sigur că luase un drog uşor, mă privea tot timpul în ochi, vrând să se asigure că am înţeles urgenţa mesajului lui. Era high, cred şi acum, mai ales că eram lângă un pub străjuit de câteva motociclete. Un pub rock, vorbele lui veneau pe un soundtrack dominat de chitara electrică, şi atunci l-am privit în ochi şi i-am spus: Metallica. A reacţionat, a dat bucuros din cap: Metallica, Metallica, Maiden? Am dat şi eu din cap: Maiden, Black Sabbath, Deep Purple, apoi iar el: Deep Purple, Rainbow, Whitesnake, Led Zeppelin, apoi iar eu, apoi iar el... E greu de descris bucuria lui, ceea ce pentru mine era o listă pentru el era o mantră, recita întruna tot mai iluminat numele astea legendare, omul efectiv comunica, la cel mai celular nivel posibil. Când o replică de-a mea îi continua lista într-un chip care i se părea probabil îmbucurător de judicios, mă bătea pe umăr, ţopăia în jurul meu, cu faţa măslinie iluminată de fericirea pe care am văzut-o apoi, de pildă, pe faţa lui Ion Pop în vreme ce asculta poemele lui Constantin Acosmei la Maratonul European de Poezie de la Sibiu, din 2007. Ceea ce luasem la început drept un joc absurd se transformase fără ştirea mea într-un performance poetic spontan, într-un slam în care nu ştiai cine-i poetul şi cine spectatorul. Nu vorbisem degeaba atâta despre poezie cu prezumtivul Yannis, iată că se mişcaseră nişte plăci tectonice sub suprafaţa realului şi pe falia nou formată mă întâlneam cu un tip pe care cele mai spontane asocieri de formaţii rock îl făceau să danseze ca un derviş rotitor ascultându-şi rugăciunea interioară.
         Habar n-am ce voia până la urmă tipul. Nici nu mă mai interesa, de fapt, era el însuşi un spectacol prea ataşant ca să mai am energie pentru vreo ocupaţiune mintală alta decât aceea de a-l contempla. Din pub au ieşit câţiva rockeri, s-au apropiat de noi şi i-au admirat zâmbind atât de expresivul Tanztheater. Nu mi-am dat seama dacă pentru ei era mai clar decât pentru mine ce anume se întâmpla, poate chiar credeau că e un performance şi că suntem amândoi actori. Au stat o vreme, apoi au plecat. Până la urmă, necunoscutul meu prieten a ieşit din fibrilaţia asta emoţională, s-a oprit din dansul lui mistic şi s-a aşezat în faţa mea, privindu-mă iar lung în ochi, să verifice dacă înţelesesem. Da, înţelesesem. Nu degeaba eram în spaţiul care-l inventase pe Dionysos, zeul tuturor exceselor – inclusiv cel de suflet. Am scos din rucsac două beri Mythos, ne-am aşezat pe bordură şi le-am băut în tăcere, ca doi prieteni care şi-au spus de mult totul. Ne-am ridicat într-un târziu, ne-am dat mâna şi am plecat, întorcându-ne fiecare la viaţa lui.
          Acum, necunoscutul ăsta e în mintea mea unul dintre corelativele obiective ale Greciei. Când mă gândesc la ţara asta, în memorie nu se instanţiază numai Vasilis Amanatidis, să zicem, ci şi ţopăitorul dionisiac din noaptea ateniană (la care m-am gândit zâmbind şi în vreme ce citeam anumite pasaje din Grecii şi iraţionalul a lui E.R. Dodds). Încerc să-mi imaginez ce reacţie ar putea să-i provoace unui ascultător de o asemenea excitabilitate poezia, dacă simpla asociere mecanică a câtorva band-uri celebre putea să-l aducă la o frecvenţă de rezonanţă atât de înaltă. Mi-ar plăcea să fiu poet grec pentru o zi (aşa cum era Jim Carrey Dumnezeu pentru o zi) ca să-mi pot verifica poemele pe dervişul meu rocker. Şi, pentru că tot a venit vorba de verificat poezia pe ascultători, mărturisesc că nu m-am putut hotărî niciodată în care tabără să mă situez: în a lui Pound, care spune undeva că trebuie să scrii pentru cel mai inteligent om pe care-l cunoşti, sau în a lui Tolstoi, care, în perioada lui de demenţă mistică de după 1881, îşi verifica povestirile pe mujicii analfabeţi din satele de lângă Iasnaia Poliana, refuzând să publice ceea ce ei nu înţelegeau şi aprobau (au ieşit astfel cel puţin două capodopere: Moartea lui Ivan Ilici şi Hagi Murad). În Sebastian în vis, tind să cred (şi să sper) că locul meu e în prima tabără, în vreme ce poemele în terţine din cartea nepublicată încă (şi care nu ştiu cum se va numi, Iubitul tău mortul e totuşi un titlu prea din cale afară de maximalist) sper că mă califică în cea de-a doua. După cum se vede, sunt, şi în privinţa asta, un nehotărât, un om al jumătăţilor de măsură.
         Tocmai am terminat de citit cele trei volume din Viaţa lui Tolstoi, de Henri Troyat, de asta mi-a venit în minte exemplul lui; m-a şocat ipocrizia uriaşului rus din prima parte a perioadei lui mistice – având bovarismul suferinţei evanghelice, Tolstoi suferea enorm din lipsa suferinţei; având bovarismul sărăciei apostolice, suferea enorm de a fi bogat. Îşi detesta intens copiii şi nevasta, pe biata Sofia Andreevna, pentru că, deşi trăiau sub propriile posibilităţi (ca urmare a voinţei lui Tolstoi însuşi), vibrau totuşi la tot ce ţinea de viaţa cercurilor aristocratice ale Rusiei ţariste. Lăsând toată grija gospodăriei pe umerii Soniei, cum o alinta pe Sofia Andreevna, şi bucurându-se implicit de traiul cotidian complet lipsit de griji, Tolstoi se felicita pentru a se fi desprins total de cele lumeşti. Renunţând la carne, la băutură şi la ţigări, ar fi vrut să renunţe şi la sex; cum senzualul din el nu era în stare, după ce o poseda pe Sonia se repezea să noteze în jurnal cât de mult se şi mai ales o dispreţuieşte pentru lascivitatea care-l împiedică, ea singură, să fie un om perfect. În fine, de prin 1881 (anul pelerinajului său, deghizat în mujic, la stareţul Ambrozie de la mănăstirea Optina-Pustîni – de care fireşte că va fi dezamăgit – şi, mai ales, anul convertirii sale definitive la tolstoism, acest comunism creştin ultrajansenist) până prin 1891 le-a făcut viaţa un calvar Soniei şi numeroşilor copii. (Fireşte, Troyat socoteşte că toate cele de mai sus sunt admirabile, fiind ele probe ale năzuinţei lui Tolstoi către desăvârşire). În 1891, însă, odată cu marea foamete din Rusia, în Tolstoi se retrezeşte nervul moral – deschide din banii lui zeci de cantine în gubernia Riazan şi prin guberniile învecinate, de care se ocupă personal, bate satele pe jos pentru a salva de la moartea prin înfometare cât mai mulţi oameni posibil, stă luni întregi departe de casă, trăind în cele mai precare condiţii imaginabile, făcând filantropie – pe care o detesta, considerând că nu-i decât o modalitate ieftină prin care cei bogaţi îşi mai uşurează conştiinţa (cum şi e, la urma urmei) şi preconizând ca unică soluţie pentru anihilarea injustiţiei sociale desfiinţarea proprietăţii private. (În ce-l privea, neavând curaj să meargă până la capăt, a optat pentru o jumătate de măsură: şi-a donat absolut toată averea, dar recipienţii donaţiei erau... Sonia şi copiii.)
         În orice caz, mi-am verificat încă o dată pe Tolstoi naiva mea teorie privind relaţia dintre artă şi morală: cred, chiar dacă ştiu câte zâmbete subţiri poate trezi asta, că ticălosul nu poate produce capodopere. Scriem cu noi înşine, cu umanitatea noastră adică; şi, atunci când umanitatea se toceşte, creionul scrie tot mai gros şi mai lăbărţat. Nu spun, fireşte, că scriitorul trebuie să fie un monument de moralitate; dar cred din toată inima că un om rău nu poate scrie bine. Sigur, scriitorul poate fi mincinos, alcoolic, afemeiat, arghirofil şi în multe alte feluri deloc lăudabile; el poate face toate astea şi să rămână un scriitor bun. Dar ce nu poate face fără să înceapă să decadă ca scriitor este să facă rău cuiva cu bună ştiinţă. Când provoci conştient suferinţă, umanitatea ta se diminuează corespunzător gravităţii faptei tale; în consecinţă, nu mai rămâne suficientă umanitate pentru scrisul tău. Toţi scriitorii care au devenit oameni răi au scris tot mai rău. Să-l luăm de pildă pe Céline; după ce începe formidabil cu Călătoria la capătul nopţii şi cu Moarte pe credit, din 1932 şi 1936, începe să decadă odată cu Bagatelele pentru un masacru din 1937 şi, pe măsură ce se afundă în dejecţia antisemită, scrisul lui se resimte din ce în ce mai mult – şi, prin urmare, nu va mai atinge niciodată nivelul primelor două capodopere. (Deşi trebuie spus că, în aceiaşi ani în care semna mizerabilele articole antisemite, Céline oferea asistenţă medicală răniţilor Rezistenţei franceze, riscându-şi libertatea şi poate viaţa – semn că mai erau în el totuşi anumite resurse de umanitate. Nu destule, însă, pentru a reveni la nivelul acela de excelenţă ultimă de dinainte de prăbuşirea morală.) Sau, ca să venim la ai noştri, să luăm cazul lui Eugen Barbu: după formidabila Groapă din 1955, scrisul lui Barbu decade şi el progresiv, pe măsură ce prozatorul se complace tot mai mult în mizeria luxurii comuniste, pe care o plătea cu cele mai abominabile servicii. M-am gândit mult la cinicul şi amoralul Sadoveanu, a cărui splendidă Creangă de aur pare a-mi contrazice teoria, dar cred că există şi aici o explicaţie: în romanul acesta iniţiatic, Sadoveanu nu-şi valorifică propria umanitate, ci codifică experienţa sapienţială masonică, pluriseculară şi transpersonală (poate nu întâmplător Sadoveanu a ţinut să publice romanul în ’33 – numărul sacru în tradiţia masonică, având corespondent în numărul gradelor masonice). E un caz bizar acesta: scriitorul pur şi simplu n-a pus nimic de la el, în afara stilului – a făcut un serviciu de decoraţiune interioară într-un edificiu care nu era construit de el. Dovadă e şi faptul că nimic nu i-a mai ieşit după aceea la nivelul ăsta al capodoperei; pe când lui Hesse, de pildă, cu ale cărui romane pedagogice şi iniţiatice Manolescu îi compară Creanga de aur (într-un splendid text din Teme – şi, apropo, eşecul lui Manolescu din Istoria critică mi-l explic, dincolo de neglijenţele aşa-zicând tehnice, tot prin involuţia morală a unui mare critic care, după ’90, s-a lăsat corodat de varii ambiţii politice şi sociale. N-a mai iubit literatura mai mult decât orice, iar literatura – geloasă ca o Mare Doamnă – nu l-a mai iubit nici ea.) – lui Hesse, deci, i-au ieşit minunat romanele astea, dintre care câteva sunt realmente capodopere. Asta pentru că, în vreme ce Sadoveanu era un etern mandarin al tuturor regimurilor politice (şi, mai ales, al atrocelui regim comunist), Hesse trăia şi scria pur ca un ascet în recluziunea lui elveţiană de la Montagnola. Scria, adică, toate romanele astea iniţiatice cu propria lui umanitate; în ce-l priveşte, Sadoveanu reuşise să scrie unul singur, prin procură. Iar Tolstoi însuşi, căci de la el plecasem, n-a putut scrie în deceniul acela de atrofie morală aproape nimic superlativ; abia după renaşterea din 1891 comunistul creştin Tolstoi redevine marele Tolstoi, autorul de capodopere. Nu pot în ruptul capului admite că-i vorba de o simplă coincidenţă temporală.
         N-aş vrea să ocolesc subiectul fierbinte al turnătorilor autohtoni; nu cred că toţi sunt odioşi, cum scria recent cineva. Destui dintre ei au fost victime – şi asta o spun chiar cei care au trecut prin Gulagul comunist, cei mai îndreptăţiţi să acuze şi să ierte. Ai observat, probabil, că cei care au făcut puşcărie politică sunt adesea mult mai înclinaţi spre iertare decât inclemenţii procurori rămaşi în libertate. E greu de înţeles de unde vin blândeţea luminoasă a unor Nicolae Steinhardt sau Florin Constantin Pavlovici, să spunem; dar cert e că ea există, şi asta ar trebui să fie prima lecţie a oricui vrea să judece vremurile alea oribile. De asemenea, şi Michnik, şi Havel erau în mod fundamental nişte iertători, chiar ştiind că vor fi certaţi deseori de societatea civilă pentru asta.
    Nu poţi judeca pe cineva pentru că n-a fost martir; dar trebuie să-i ceri socoteală dacă a fost într-adevăr ticălos. Abia aici iertarea omenească trebuie să aibă limitele ei. În faţa acelor oameni care realmente au provocat şi administrat răul (în formă continuată, cum se spune în justiţie despre criminalii impenitenţi), clemenţa terestră n-are ce căuta. E o diferenţă uriaşă între turnătoria lui Oskar Pastior, să spunem, care se pare că n-a spus nimic compromiţător despre nimeni (judecând după ce se află acum în dosarul lui), şi cea a lui Caraion, de exemplu, care turna cu o voluptate înfiorătoare până şi pe binefăcătorul lui, Marin Preda, care-l luase sub protecţia lui după ieşirea din infernul puşcăriei. (Îmi aduc aminte de un număr din România literară care dădea un facsimil al unei astfel de pagini din dosarul sursei Artur, cum se chema codat Caraion; poetul susţinea acolo că, după orele de program, Preda şi Nina Cassian făceau sex pe podeaua editurii Cartea Românească. Ofiţerul de Securitate notase pe marginea paginii: „De ce avem nevoie de aceste detalii psihologico-literare? Sursei nu-i este ruşine?”. Unii turnători erau prea neruşinaţi până şi după standardele Securităţii înseşi...) Sau cum am putea aşeza turnătoria lui Ioan Es. Pop, care n-a atras nici o consecinţă asupra persoanei turnate, în aceeaşi categorie a odiosului cu cea a lui Bălăceanu-Stolnici, care a adus după sine moartea lui Vlad Georgescu, directorul secţiei române a Europei Libere? Unde mai pui că, drept răsplată pentru desenarea planului casei lui Vlad Georgescu din München, Bălăceanu-Stolnici cerea să fie făcut doctor docent, membru al Academiei Române şi, fireşte, bani – în vreme ce, pentru turnătoria lui, Es. Pop a fost răsplătit cu atât de râvnita funcţie de muncitor necalificat la Casa Poporului... Aşadar, de o parte a balanţei, o turnătorie care n-a făcut rău nimănui şi pentru care turnătorul n-a primit nimic substanţial; de cealaltă, o turnătorie care a adus după sine moartea celui turnat, iar turnătorul a avut beneficii considerabile. Cum mai poate un om rezonabil să susţină că toţi turnătorii sunt egal de odioşi? Maximalismul etic mi se pare, de data asta, o atitudine de o etică minimă. Cum de o etică minimă mi s-a părut compararea lui Es. Pop, în decursul scandalului recent, cu Céline! Pentru Dumnezeu, cum poţi compara imundele texte publice în care francezul cerea exterminarea unei întregi categorii etnice cu paginile de dosar în care românul colportează zvonurile din facultate despre o colegă – şi nimic altceva decât acele zvonuri, pe care Securitatea oricum le cunoştea?! Sigur că Es. Pop a făcut rău că a cedat şantajului securist (atâţia alţii, spre cinstea lor, au rezistat!), sigur că e meschin să dai note informative, fie ele chiar benigne, despre oricine – dar meschinăria nu e totuna cu ticăloşia. Ticăloşi şi odioşi şi imposibil de iertat (de către oameni, cel puţin) sunt acei turnători care au distrus destine, au nenorocit pe alţii pentru a obţine ei înşişi beneficii. Restul turnătorilor sunt toţi vinovaţi, dar gradele lor variabile de vinovăţie, venind mai ales din frică sau laşitate, nu mi se par imposibil de iertat. Ce fel de oameni am fi dacă n-am putea să iertăm pe cineva care îşi cere iertare pentru o faptă care n-a nenorocit pe nimeni? Cine a avut puterea de a se păstra curat în acele vremuri, e de aşteptat să aibă acum puterea de a ierta pe cel care a greşit fără să se păteze prin aceasta de sânge. Mai ales când turnătorul cu pricina îşi cere public iertare. Cu atât mai mult cu cât martirii Gulagului comunist au, cum spuneam, puterea de a înţelege şi de a ierta.
         Ei bine, ca să revin la cestiune: acei turnători efectiv odioşi au decăzut întotdeauna ca scriitori. Citind Apa de apoi, poemele lui Caraion din exil, ţi se strânge inima văzând ce a ajuns excelentul poet dinainte. Toată strălucirea stilistică s-a concentrat în turnătorii, redactate spectaculos, după cum spune Alexandru Muşina, care a văzut dosarul pagină cu pagină; poemele înseşi au rămas goale de umanitate, ca un exoschelet din care fiinţa vie a plecat – sau a murit. Am ajuns, iată, să-l pomenesc pe Muşina în finalul scrisorii mele – la fel ca şi tine, care-l dădeai drept exemplu de universitar care n-a ajuns scriitor căldicel. A fost alaltăieri la Sibiu, a vorbit despre Poezia secolului XXI, în faţa unui public compus din junii din Zona nouă şi alţi câţiva scriitori tineri sibieni. Apoi, după conferinţă, a luat zoniştii în camera lui şi le-a vorbit până după miezul nopţii despre poezie, absolut electrizant. Nervul lui poetic e la fel de vital şi de reactiv, chiar dacă acum Muşina a virat spre roman, ca mai toţi poeţii optzecişti; mi-a amintit într-adevăr de Berryman, care, fiind şi el un academic, discuta pasional cu studenţii pe texte, până când unul dintre ei n-a mai rezistat şi l-a pocnit, stricându-i ochelarii şi iniţiind o prietenie de-o viaţă. Cum urma să se dovedească, studentul cu pricina avea să fie unul dintre poeţii americani majori – e vorba despre Snodgrass. Pasionalul poet-profesor Muşina produce şi el discipoli remarcabili şi, cred, de cursă lungă – dacă n-ar fi să ne gândim decât fie şi numai la Andrei Dósa.
         M-am lungit cât o zi de post ca să-ţi spun ce puteam rezuma într-o propoziţie: anume că oamenii răi nu pot scrie poeme bune. (Prin oameni răi înţelegând nu pe cei cu varii slăbiciuni şi vicii, ci pe cei care fac efectiv rău semenilor; iar prin poeme înţelegând literatura în întregul ei.) Sper că-mi vei ierta, şi de data asta, gândirea naivă şi sentimentală. De vină pentru ea e tot dragul şi purul şi învingătorul Mircea Ivănescu – la care, după cum constaţi, revin întruna precum Florin Piersic la castravetele lui în celebra scenetă. O fi obositor şi redundant, nu zic nu; dar e aşa de bine, vorba rusului, să ai la ce te întoarce...

        Al tău,
        Radu

        Sibiu, 2 februarie 2012

Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS