Premiul Eminescu. Președintele juriului acuză un viciu de procedură. Apel către domnul Gabriel Chifu

După cum spuneam în textul anterior la temă, unul dintre lucrurile bune ieșite din scandalul în jurul premiului Eminescu este restabilirea publică a demnității juriului. Prin răspunsurile profesorilor Mircea Martin, Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu, s-a văzut că majoritatea juriului (și mai ales majoritatea lui mai consistentă, dacă mi se permite) și-a respectat, și de această dată, blazonul.

Dl profesor Mircea Martin, președinte al juriului, tocmai a publicat în Observator cultural un al doilea text în care, răspunzând punctual întrebărilor mele din Traficul de prestigiu. Raport de etapă la Afacerea Opera Omnia, confirmă explicit faptul că îngrijorările semnatarilor Apelului au fost pe deplin întemeiate. 

Foarte pe scurt spus, profesorul Martin afirmă că a observat viciul de procedură încă din faza votului, i-a comunicat observația lui Nicolae Manolescu – care, în urma unei discuții aprinse, a decis s-o ignore.

Dar să nu anticipăm. Să luăm lucrurile cronologic.

1. Eroarea strategică a dlui profesor Mircea Martin

Dl profesor Martin acceptă propunerea desecretizării voturilor – și o face cu o onestitate exemplară.

Opțiunea domniei-sale a fost Marta Petreu. Ezitase între ea și Mircea Cărtărescu, însă, dat fiind că doamna Petreu e cu un an mai în vârstă decât autorul Levantului, a decis să o susțină pe ea. Opțiune perfect plauzibilă, firește.

Acum intervine surpriza: pentru prima dată în istoria premiului Eminescu, Nicolae Manolescu cere nominalizarea a doi poeți. Argumentul, firav din punct de vedere logic, e că „procesul de votare se simplifică astfel”.

În acest punct, onestitatea profesorului Martin merge până la a-și admite public eroarea: recunoaște franc că al doilea nume propus de domnia-sa a fost cel al lui Gabriel Chifu. Nu pentru că l-ar fi crezut suficient de valoros, ci cu totul dimpotrivă – fiindcă era sigur că n-are nici o șansă. Pentru a maximiza șansele Martei Petreu, a propus un nume despre era sigur că nu se va regăsi pe listele nimănui (ceilalți poeți având, toți, șanse reale să se afle printre opțiuni).

Pentru a nu fi acuzat de răstălmăcire, iată cuvintele profesorului Martin:

„Am avut o discuţie mai lungă, în urma căreia al doilea nume pe care l-am dat a fost cel al lui Gabriel Chifu. De ce nu l-am numit pe Mircea Cărtărescu al doilea? Pentru că, aşa cum îmi reprezentam eu lucrurile, confruntarea avea să aibă loc între Mircea Cărtărescu şi Marta Petreu, iar eu voiam să-i dau o şansă Martei.

Adevărul este că nu eram pregătit să propun un al doilea nume (Nota Bene: era pentru prima dată, cînd preşedintele de facto cerea două nume, în loc de unul singur) şi, în orice caz, nu mi-am imaginat că un autor de pe locul doi va ajunge în finală şi chiar va cîştiga (nici nu ştiam, în acel moment, că respectivul autor mai primise, anul trecut, două premii). Nu am dat importanţă şi pondere celei de-a doua opţiuni. A fost o greşeală, mi-o imput. Astfel de răsturnări se mai întîmplă în jurii, ar fi trebuit să le prevăd şi să le preîntîmpin.”

Calculul strategic al profesorului Martin a fost greșit, după cum se vede; sau, în orice caz, a fost dejucat de un strateg mai bun. Cert e că premiul a fost luat, ca să folosesc chiar cuvintele președintelui juriului, de „un autor de pe locul doi”, în legătură cu care nu-și putea nici măcar imagina că va ajunge în finală, darmite că o va și câștiga.

Având în vedere că Alexandru Cistelecan, Ion Pop, Cornel Ungureanu nu l-au votat, și că votul lui Mircea Martin a fost, de fapt, o eroare strategică, legitimitatea morală a premiului Eminescu primit de Gabriel Chifu poate fi declarată, din acest moment, nulă.

2. Viciul de procedură

Încheierea textului profesorului Martin acuză deschis viciul de procedură – și spune fățiș că Nicolae Manolescu a decis să ignore acest viciu, comunicat de îndată.

Iată pasajul concluziv al textului președintelui juriului:

„Ce s-a întîmplat mai departe nu mai ţine de mine. Am înţeles că Marta Petreu n-a mai primit alte voturi sau n-a primit destule şi, prin urmare, a ieşit din competiţie. Competiţie în care, deduc din nou, au rămas Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. În acest moment, consider că s-a produs un viciu de procedură. Dacă, pînă la un punct, procedura lui Manolescu de a colecta voturile fără a le comunica celorlalţi membri ai juriului cum a votat fiecare avea o anumită raţiune (dincolo de inegalitatea flagrantă între preşedintele de facto şi ceilalţi), înaintea votului decisiv, toţi ar fi trebuit să ştim care e situaţia şi să votăm în cunoştinţă de cauză. Cu atît mai mult cu cît ni se ceruseră, la început, două nume şi, între timp, ordinea lor se schimbase. Altfel spus, ar fi trebuit să ştim că, în urma voturilor anterioare, aveam de ales între Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. Or, acest moment n-a mai avut loc şi, în ce mă priveşte, am aflat rezultatul final telefonîndu-i lui Gellu Dorian. L-am sunat pe Nicolae Manolescu şi i-am cerut să mai facă un tur de scrutin cu „cărţile“ (adică voturile) pe masă. Discuţia a fost aprinsă, dar, din păcate, fără rezultat. Mesajul adresat lui Nicolae Manolescu şi publicat tot în nr. 756 din Observator cultural nu este fără legătură cu această discuţie.

Restul se cunoaşte...”

„Mesajul” la care se referă domnul profesor Martin e reprezentat de demisia prezentată lui Nicolae Manolescu.

Având în vedere că se bazează pe un viciu de procedură, legitimitatea procedurală a premiului Eminescu primit de Gabriel Chifu poate fi declarată, din acest moment, nulă.

Prin urmare, Gabriel Chifu a primit premiul Eminescu doar pentru că președintele juriului a făcut un calcul strategic greșit.

Și, de asemenea, pentru că Nicolae Manolescu a decis să ignore viciul de procedură comunicat de președintele juriului.

Nu văd, acum altă soluție decât aceea de a apela public la conștiința laureatului.

Vă întreb public, așadar, domnule Gabriel Chifu:

Ați primit o distincție într-un mod care, moral și procedural, îi compromite orice legitimitate.

O spun membrii juriului, o spune președintele juriului.

Există o singură ieșire onorabilă din această situație.

Renunțarea la premiu ar exonera juriul de erorile lui strategice, ar închide discuția privitoare la viciul de procedură, ar face fără obiect acuzațiile de manipulare a votului.

Ar scoate Uniunea Scriitorilor din postura ingrată în care se află acum.

Și, mai ales, ar restabili prestigiul premiului Eminescu.

Știți, așadar, ce aveți de făcut.

Bref: domnule Gabriel Chifu, întrucât premiul Eminescu v-a fost atribuit dintr-o eroare strategică și procedurală, aveți forța morală să renunțați la el?

Vă cunosc puțin, însă, așa cum am spus, decența dumneavoastră mi s-a părut mereu evidentă.

La această decență fac acum apel – pentru a pune capăt unei enorme indecențe.

Read more...

Premiul Eminescu. Ce s-a câștigat când ceva s-a pierdut

Cea mai consistentă critică a modernității rămâne cea făcută de Horia-Roman Patapievici în 2001 în Omul recent – al cărei subtitlu este: „o critică a modernității din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”.

Întoarsă pe dos, așa cum apare în titlul articolului de față, întrebarea e de asemenea foarte utilă – fiindcă permite ceea ce aș putea numi o gestionare optimistă a dezastrelor. Și cum la dezastre suntem eficienți, o astfel de gestionare a lor nu ne-ar strica.

Micul dezastru de care e vorba de această dată e cel legat de premiul Eminescu. Și voi încerca să arăt că, deși s-au pierdut iremediabil anumite lucruri, cele care s-au câștigat sunt mai multe.

Ca să parafrazez un poet grec: poate că dezastrul acesta a fost, până la urmă, o soluție.

Ce s-a câștigat

1. După anunțarea laureatului, în micul țarc al literelor autohtone a fost un moment de derută generală – urmat de furie, apoi de depresie. Nici o instanță de validare nu mai părea credibilă. Se dusese pe copcă până și acest premiu. Fapt cu atât mai năucitor cu cât juriul era alcătuit din câțiva dintre cei mai mari critici de poezie din anii 60 încoace.

Ei bine, după toate protestele care au urma, exact acești critici majori au reacționat cei dintâi – scrisoarea deschisă a lui Mircea Martin, apoi cea comună a lui Alexandru Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu au restabilit demnitatea juriului.

Sunt convins că, fără Apelul nostru, dureros și pentru destinatarii, și pentru expeditorii lui, această confirmare publică a demnității juriului nu s-ar fi produs.

2. Semnatar al Apelului, Florin Iaru a pornit apoi o investigație pe cont propriu – suspiciunile lui plecau de la procedura complet netransparentă a jurizării. Un membru al juriului (nici măcar președintele lui!) conducea prin telefon tot procesul de jurizare, fără să existe documente scrise care să certifice fiecare etapă a votului.

Așa încât Florin Iaru a lansat o acuzație gravă: anume că Nicolae Manolescu a falsificat rezultatul votului.

Riscantă și gravă acuzație.

După declarațiile publice ale celor patru membri ai juriului, rezultă însă că nici unul dintre ei nu a votat cu laureatul. Semnatarii scrisorii comune spun deschis că votul lor i-a situat în minoritate; iar Mircea Martin admite că e o clară diferență valorică între Gabriel Chifu și alți nominalizați – și nu e de presupus că, sesizând această evidentă diferență, președintele juriului ar fi ales s-o ignore prin votul lui.

Prin urmare, dacă 4 din 7 membri ai juriului nu au votat cu laureatul, rezultă că acuzația lui Florin Iaru capătă o consistență serioasă.

Rămâne ca ceilalți membri ai juriului (Mircea A. Diaconu, Ioan Holban) să accepte desecretizarea votului. Nu văd de ce n-ar face-o, de vreme ce patru dintre colegii lor sunt de acord cu ea. Altfel, s-ar pune singuri într-o postură inconfortabilă.

S-a câștigat, din acest punct de vedere, dreptul de a cere transparență în procedurile de jurizare.

Cred că e necesară o campanie pentru ca toate premiile literare serioase din România să fie acordate în urma unei jurizări transparente, în care discuțiile juriului să se poarte chiar în prezența publicului. Există în Occident premii prestigioase a căror jurizare e transmisă live de televiziuni mari. Nu zic că trebuie să ajungem chiar acolo, dar transparența jurizării trebuie cumva asigurată.

3. Așa cum spunea și Alex Goldiș, în poate cel mai echilibrat text la temă, nu s-a mai văzut în ultimul deceniu o asemenea fierbere în breasla scriitoricească.

Scriitorii au semnat cu zecile un Apel.

S-au trimis scrisori deschise.

S-a vorbit despre demisii în bloc din USR. (Și cred c-o să se și producă.)

Se vorbește despre grupuri de inițiativă pentru reforma USR.

Etc.

S-a recâștigat ceea ce părea pe veci pierdut: solidaritatea scriitorilor.

În care nimic nu ne mai permitea să credem.

Ce s-a pierdut

1. S-a diminuat prestigiul unui premiu care părea scutit de asemenea suspiciuni. Nu e o pierdere definitivă, asta e vestea bună – cu o procedură de jurizare transparentă, cu nominalizări și apoi laureați dincolo de dubii, prestigiul poate fi reconstruit.

2. Prestigiul personal al lui Nicolae Manolescu a ieșit șifonat rău. S-ar putea zice că e o pierdere strict personală, așa încât nu ne privește; dar adevărul e că, prin activitatea lui extraordinară de sub comunism, Nicolae Manolescu devenise o instituție în sine – a cărei imagine era geminată, în ochii publicului larg, cu aceea a literaturii române. E, prin urmare, o pierdere care ne privește și ne afectează pe toți.

(În textul amintit, Alex Goldiș face o observație de un sintetism demn de Suetonius: Nicolae Manolescu a fost, zice Goldiș, criticul cel mai liber din perioada dogmatică și cel mai dogmatic din perioada liberă. E foarte bizar de ce s-a comportat așa. Ca să rămân tot la antici, aș spune că se adeverește încă o dată vorba lui Heraclit: caracterul e destinul. Aș mai glosa caracterizarea laconică a lui Goldiș spunând că e, aceasta, contradicția lui Manolescu.)

3. A ieșit șifonat și prestigiul USR. Aș zice că e o pierdere colaterală, determinată de șifonarea prestigiului lui Nicolae Manolescu. Ceea ce arată, o dată în plus, cât de transpersonal e acesta.

Concluzie

Însumând, s-au câștigat trei lucruri importante, s-au pierdut altele trei. (Sau două și jumătate, dacă socotim că afectarea prestigiului USR e un efect colateral al șifonării prestigiului lui Nicolae Manolescu.)

Dat fiind că, dintre pierderi, una e recuperabilă, cealaltă cumva personală și nu prea, aș zice că, all in all, câștigurile sunt mai importante decât pierderile.

Mai ales dreptul la transparență și recâștigarea solidarității le socotesc importante, din punctul de vedere al interesului public.

În plan strict personal, mă bucură restabilirea demnității juriului – prea sunt legat de ce au făcut toți acești oameni pentru poezia română pentru a nu o lua și ca o victorie și o bucurie personală.

Pentru ca dreptul la transparență și restabilirea demnității juriului să meargă până la ultimele consecințe, mai e totuși nevoie că și ceilalți trei membri ai juriului să admită desecretizarea votului.

Închei, așadar, acest articol printr-o întrebare frontală:

Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, sunteți de acord cu desecretizarea voturilor (fie și numai în primele două tururi)?

Un răspuns negativ ar fi nu doar întristător.

Read more...

Premiul Eminescu. Răspunsul lui Al. Cistelecan, Ion Pop & Cornel Ungureanu

Am primit de la domnul Al. Cistelecan următorul răspuns la scrisoarea noastră publică.

E formulat, după cum se vede, în numele a trei dintre membrii juriului: Al. Cistelecan, Ion Pop, Cornel Ungureanu.

Fără alte comentarii, am dat curs cererii de a-l publica pe Contributors. (Radu Vancu)

Stimați colegi,

În calitate de membri ai juriului care desemnează laureatul Premiului Național pentru poezie ”Mihai Eminescu,” am primit cu mare mâhnire reproșurile și acuzațiile pe care mai tinerii noștri colegi ni le-au adresat printr-o scrisoare publică. Ne-au întristat deopotrivă vorbele grele primite și fragilitatea încrederii pe care ne-au arătat-o, o încredere care s-a risipit la cel dintâi prilej (nu vrem să spunem că s-a risipit cu atâta grabă și ușurință încât pare că abia a așteptat un pretext). Nu ne simțim vinovați – și, prin urmare, îndreptățiți să primim aceste reproșuri – decât în măsura în care am fost de acord cu un principiu valabil în toate juriile de acest fel – și anume ca decizia finală să fie luată prin majoritate de voturi. Am votat cu deplină bună-credință și credem că și colegii noștri au procedat la fel. Nu s-a făcut asupra opțiunilor noastre nicio presiune, dar e de admis că puteam rămâne în minoritate (ceea ce s-a și întîmplat). Unii dintre dumneavoastră au solicitat deconspirarea voturilor. N-avem nimic împotrivă, dar aceasta trebuie să fie o decizie a întregului juriu, nu o inițiativă personală a vreunui membru, așa cum premiul se acordă de întreg juriul, nu doar de o parte a lui.

E poate cazul ca procedurile de nominalizare, deliberare și votare să fie schimbate. Suntem de acord cu cele propuse de profesorul Mircea Martin în Observator cultural. Ar fi poate și mai bine dacă nominalizările înseși ar reveni, ca prerogativă transparentă, juriului (pare o variantă rezonabilă).  Având, însă,  în vedere masiva explozie de neîncredere, soluția cea mai democratică și corectă privind nominalizările ni se pare a consta în desfășurarea unei anchete printre redactorii revistelor literare (cele care aparțin Uniunii și cele aflate sub egida USR, să zicem) și printre conducerile filialelor USR (cu o nouă testare a primilor zece clasați după prima anchetă).

Chiar dacă opțiunile noastre n-au fost de partea lui, credem că Gabriel Chifu e nu numai un poet nominalizabil, ci și unul premiabil (poate aveți și dvs. conștiința exagerărilor făcute în judecățile intempestive de acum).

În ce priveşte demisiile noastre din juriu, nu vedem de ce le-am prezenta, de vreme ce nu cosiderăm că am procedat neprincipial în opţiunile noastre. Dacă cei care decid asupra componenţei juriului sunt de altă părere, suntem gata să le prezentăm, dar numai ca demisii de onoare.

(Cele spuse în scrisoarea de protest despre „generaţiile subsecvente” şi despre incapacitatea noastră de a le înţelege poezia le luăm drept un „compliment” suplimentar. Sperăm să ne fie făcut de cineva în directă cunoştinţă de cauză).

Al. Cistelecan

Ion Pop

Cornel Ungureanu

Read more...

Traficul de prestigiu. Raport de etapă la Afacerea Opera Omnia

I

În aceste rânduri de început, încerc să spun de ce ar interesa pe cititorul străin de lumea literară toată această agitație în marginea premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia.

Fiindcă e mai mult decât o chestiune literară; în joc nu e doar un premiu, fie el oricât de prestigios – ci o chestiune de morală publică.

Sunt tot mai convins că, în chestiunea premiului Eminescu, este vorba de fapt despre un caz de ceea ce s-ar putea chema „trafic de prestigiu”.

Aș numi „trafic de prestigiu” acea situație în care o persoană își cauționează prin prestigiul profesional faptele reprobabile și culpele din alt domeniu de activitate. E un transfer simbolic prin care e mereu inocentat, orice ar face.

Se ia, de pildă, un rector prestigios și se așază în fruntea unui institut cultural de elită. Îl face țăndări în câteva luni; dacă protestezi, ți se răspunde imediat: „Ce vorbești, omul e un rector (ba chiar un ministru, ori chiar filozof) excepțional!”.

Se ia un cadru didactic de la Harvard și se face ministru de finanțe. Oricâte trăsnăi ar face și ar zice, oricât usturoi ar mânca, ți se va spune: „Nu se poate, domnule, nu miroase câtuși de puțin – e absolvent de Harvard, nu uita!”

Se ia un profesor universitar, se face prim-ministru; după ce va fi închis pentru corupție, lumea va spune indignată: „Cum au putut, domnule, să-i facă una ca asta – omul e totuși profesor universitar!”

Etc. E limpede, cred, ce vrea să zică „trafic de prestigiu”.

Ceva asemănător se întâmplă de ceva vreme cu faptele președintelui USR Nicolae Manolescu. Toate îi sunt inocentate de meritele criticului literar (extraordinar, nu încape vorbă) Nicolae Manolescu.

Vei observa că dă afară din redacții scriitori pentru delicte de opinie? Ți se va răspunde urzicat: „Lasă vorba, tinere, acesta e un mare critic literar!”

Vei spune că cenzurează colegi la România literară? Ți se va închide gura sec: „Da, dar habar n-ai ce însemnau cronicile lui înainte de Revoluție!”

Va cere cineva, fie el și Florin Iaru, să se reconstituie procesul de vot în cazul unui premiu de mare prestigiu? „N-am auzit de tine”, îi va spune marele critic, „ești un invidios, treci și scrie-ți cărțile”. Iar publicul va spune: „dacă așa spune un mare critic, așa trebuie să fie”. Iar președintele USR Nicolae Manolescu va fi iar făcut scăpat de criticul literar numit, aproape întâmplător, tot Nicolae Manolescu.

Prin urmare, cititorule, ar trebui să te intereseze cazul ăsta, chiar dacă nu ești filolog, fiindcă traficul de prestigiu ne-a făcut zile fripte tuturor.

Și trebuie să învățăm să-l recunoaștem – și să nu-l acceptăm.

Nimeni nu are dreptul să ne fraudeze, oricât de reputat profesional ar fi.

Nu după prestigiu trebuie evaluat omul. Ci după fapte îi vei cunoaște, se spune în textul clasic.

Iar faptele nu arată, de data aceasta, deloc bine.

Să le vedem, așadar, bob cu bob.

II

Au trecut deja patru zile de când scriitorimea română se agită în chestiunea premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia de la Botoșani. Pentru inerta noastră breaslă, la care orice minune ține o treime de zi, e deja remarcabil de mult.

Îndeajuns, în orice caz, pentru a schița un raport de etapă – pentru a vedea cum stăm, adică, după tot ce s-a spus. Și, poate mai ales, după ce nu s-a spus.

Există, de fapt, două linii de discuție. Le iau pe rând.

1) Avem, pe de o parte, Apelul semnat de câteva zeci de scriitori din toate generațiile de la optzeciști încoace. Se cere în el demisia juriului în urma erorii flagrante de a-l premia pe Gabriel Chifu – poet onorabil, dar în nici un caz de nivelul excelenței (pe care un asemenea premiu îl presupune). Un juriu care nu poate face diferența între valoarea poeziei lui Gabriel Chifu și valoarea celorlalți competitori e, evident, ineficient. Mecanismul lui e undeva gripat și, indiferent de valoarea oamenilor care-l compun, trebuie înlocuit cu un altul.

În ce privește Apelul, am avut câteva reacții.

a) A lui Nicolae Manolescu. A fost o reacție temperamentală, mai agresivă în fond decât a semnatarilor Apelului. Nu poți răspunde unei reacții legitime de stupoare indignată cu arogantul: „mergeți să vă scrieți cărțile!” Pe cine trimite domnul Manolescu la scris? Pe Octavian Soviany? Dar, Dumnezeule, a umplut deja două rafturi de bibliotecă cu poezie, proză, traduceri – toate superlative! Pe Florin Iaru? Pe Emilian Galaicu-Păun? Dar ei tot scriu, de treizeci de ani încoace!

Cui spune, apoi, domnul Manolescu: „n-am auzit de voi!” Lui Andrei Terian, căruia i-a coordonat doctoratul? Celor premiați de „România literară”? Și de Uniunea Scriitorilor? (Sunt destui printre semnatari.) Sau, pesemne, celor premiați de Academia Română? Sunt și din aceștia.

În fond, ce încearcă domnul Manolescu este să acrediteze ideea că semnatarii Apelului sunt niște poeți invidioși pe succesul altui confrate, niște neica nimeni în care vorbește resentimentul. Or, se vede că e fals: e vorba și de poeți, dar și de prozatori, și de critici, și de traducători – aproape toți laureați ai celor mai prestigioase premii din România.

Încercarea aceasta de a deplasa discuția nu e demnă de un președinte al Uniunii Scriitorilor. Și, de altfel, arată că domnul Manolescu nu vrea să discute fondul chestiunii: anume premierea unui poet în dauna altor confrați, mult mai prestigioși & meritorii. Iar faptul că evită această discuție nu-l avantajează deloc.

b) A lui Mircea Martin. Este vorba despre o scrisoare deschisă, publicată în Observator cultural. E o reacție mult mai așezată, evident de bună-credință, în care se poartă cu adevărat un dialog. Lămurește una dintre întrebările fundamentale din Apel – anume de ce nu au fost premiați, înainte să dispară dintre noi, Alexandru Mușina & Traian T. Coșovei: fiindcă, spune domnul Martin, juriul lucrează cu nominalizările care i se dau. Alege, care va să zică, dintre cele câteva nume indicate de organizatori. E limpede că, pe viitor, juriul va trebui să dețină și prerogativa nominalizărilor.

Admite, apoi, „clara diferență de valoare” dintre Ion Mureșan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, pe de o parte, și Gabriel Chifu, pe de alta. Și ne întreabă dacă am fi reacționat la fel dacă dl Chifu nu ar fi fost director executiv la România literară și vicepreședinte al USR. Da, domnule profesor, am fi reacționat la fel; fiindcă centrală în Apelul nostru e doar chestiunea adevărului poeziei – toate celelalte circumstanțe (agravante, admit) fiind... circumstanțiale.

Apoi, dl Martin trimite la propria laudatio – pentru a se vedea felul în care își reprezintă domnia sa personal poezia lui Gabriel Chifu. Într-adevăr, e un text exact, fără ditirambi jenanți, ba chiar dimpotrivă, cu destule distinguo-uri și bemoli la cheie, din al cărui subtext reiese limpede că poezia d-lui Chifu, în fond, e departe de excelența presupusă de acel context festiv. Textul, într-adevăr, îi face cinste criticului Mircea Martin; dar nu explică și nu justifică prin nimic alegerea juriului condus de președintele Mircea Martin. Cum spuneam mai sus, dacă un juriu nu poate distinge între asemenea „clare diferențe de valoare”, admise de propriul președinte, atunci acel juriu trebuie să plece.

Pe lângă explicații, scrisoarea domnului profesor Martin naște alte câteva întrebări importante. Iată-le:

i) Profesorul Martin se întreabă: „Sincope au fost, într-adevăr, dar nu cumva diferenţa de nivel şi sincopele înseşi corespund situaţiei din teren, din terenul poeziei româneşti contemporane? Mai avem astăzi, oare, un poet de talia lui M. Ivănescu, a ultimului Doinaş, a ultimului Cezar Baltag?” E evident că, în intenție, e o întrebare retorică – indicând subtextual un categoric răspuns negativ.

Ei bine, ba da, avem astăzi poeți oricând comparabili cu aceștia: Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Constantin Acosmei sunt, fiecare, lideri strălucitori ai unor generații de poeți, oricând egali cu cei indicați de domnul profesor. (Nu vreau să spun că ar trebui premiat Constantin Acosmei, născut în 1972, cu acest premiu pentru întreaga operă; nu încă, adică. Ci doar să arăt că, în fiecare generație din anii 80 încoace, există poeți extraordinari, demni de un premiu de acest prestigiu.)

Prin însuși faptul că pune această întrebare, și mai ales că ea i se pare retorică, domnul profesor Martin arată că am avut dreptate atunci când, în Apel, am presupus că membrii juriului nu mai disting corect valorile din generațiile postoptzeciste. Am avut dreptate – o constat cu părere de rău.

ii) Profesorul Martin vorbește despre un președinte de jure, în persoana domniei-sale, și unul de facto, în persoana profesorului Manolescu. Există prevăzute în regulament aceste două funcții, cu atribuțiile distincte ale fiecăreia? Se spune cumva în regulament că președintele de facto poate interzice membrilor juriului să comunice între ei? Și că el e singurul care are în orice moment acces la datele votului – pe care nimeni altcineva nu le poate verifica?

iii) Profesorul Martin nu spune dacă dă sau nu curs cererii lui Florin Iaru de reconstituire a voturilor din primele două tururi de scrutin. Lucru esențial, după cum o să vedem mai jos.

2) A doua linie de discuție pleacă de la o anchetă a lui Florin Iaru, publicată în Cațavencii. Coroborând informațiile din ancheta lui, Florin Iaru crede că Nicolae Manolescu a condus toată procedura votului prin telefon, astfel încât să nu existe proces-verbal, și că a modificat numele câștigătorului real, așa cum rezulta el din voturile juriului. Prin urmare, conchide Iaru, „ne aflăm în fața unui caz de manipulare și fals în acte publice, făcut cu bună știință”.  

După cum se vede, acuzația lui Florin Iaru e mult mai gravă decât conținutul Apelului, care lua în calcul doar un malpraxis profesional; ea îl privește strict pe Nicolae Manolescu – al cărui interes imediat ar fi să lămurească lucrurile, reconstituind cu transparență deplină procesul de jurizare. Dacă există procese-verbale și acte doveditoare ale votului, domnul Manolescu ar trebui să le facă de îndată publice. Nu doar fiindcă și finanțarea premiului se face din bani publici; ci fiindcă și onoarea domniei-sale are de suferit tot public.

De altfel, chiar dacă nu-i privește direct, toți membrii juriului ar trebui să aibă același interes: să probeze public că președintele breslei lor a procedat corect. Tăcerea lor prelungită nu poate însă decât să adâncească suspiciunea și să dea și mai multă greutate presupunerilor lui Florin Iaru.

Cert e că, la această a doua linie de discuție, n-a răspuns încă de fapt nimeni.

Avem, prin urmare, două linii de discuții.

La cea dintâi, privind acuzația de malpraxis, a răspuns președintele juriului – cu bună-credință, dar determinând alte întrebări privind procedurile & regulamentul premiului, în siajul celor anterioare. Și probând faptul că, într-adevăr, pentru președintele juriului nici un poet ulterior lui M. Ivănescu, Șt. Aug. Doinaș sau Cezar Baltag nu mai atinge excelența.

La cea de-a doua, privind acuzația de manipulare și fals în acte publice, n-a răspuns încă nimeni. Ceea ce e deja foarte grav.

Dacă membrii juriului cred că, prin tăcerea lor, îl protejează pe domnul Manolescu, atunci se înșală. E în interesul tuturor ca lucrurile să se clarifice. Altfel, există o limită dincolo de care solidaritatea devine complicitate.

Dincolo de orice discuții posibile, domnul profesor Mircea Martin a dovedit, prin răspunsul său, că îi pasă. Oare profesorilor Ion Pop și Alexandru Cistelecan nu le pasă? Dar celorlalți membri ai juriului? Sunt printre ei oameni care îmi sunt modele – nu doar intelectuale, ci și umane. Mă refer, ca să fie limpede, la Ion Pop și la Alexandru Cistelecan. Au acceptat să facă parte din comisia mea de doctorat, acum zece ani. În teza mea despre Mircea Ivănescu arătam, printre altele, cum un fost doctorand al conducătorului meu de doctorat scrisese o teză, tot despre Mircea Ivănescu, atribuindu-i fraudulos acestuia poeme scrise de Radu Andriescu, Daniel Bănulescu etc. Țin minte cum Ion Pop s-a uimit atunci, aflând că respectivul doctorand devenise doctor, și a întrebat indignat: „Dar ce, conducătorul tău de doctorat nu are lentile?”

Vă întreb și eu acum: domnule Ion Pop, domnule Alexandru Cistelecan, nu aveți lentile? Nu puteți vedea cât de nedrept e totul? Se prea poate ca Florin Iaru să aibă dreptate – caz în care ați fost manipulați fără rușine. Și se cuvine să reacționați. Sau, dimpotrivă, se prea poate ca el să se înșele – iar acuzațiile lui să fie nedrepte. Caz în care de asemenea se cuvine să reacționați. Numai vorbind deschis despre ce s-a întâmplat se poate face lumină. Numai acceptând soluția propusă de Florin Iaru: reconstituirea voturilor din primele două tururi de scrutin. Atât de simplu e.

Sunt convins că, dacă dumneavoastră veți accepta această reconstituire, toți ceilalți membri ai juriului o vor face. Niici unul dintre ceilalți nu va avea argumente să tacă, atunci când niște oameni de prestigiul dumneavoastră vor vorbi.

În caz contrar, tăcerea dumneavoastră nu va mai fi, cum am spus, solidaritate. Ci ceva cu totul nedemn de acele două modele majore ale mele.

Pe care tăcerea dumneavoastră le erodează neîncetat.

Read more...

Reconstituirea. Regizor: Florin Iaru

Florin Iaru a încercat să reconstituie, à la Sherlock Holmes & pas cu pas, mecanismul votului de la Premiul Eminescu - Opera Omnia.

A ieșit un scenariu amplu, pe care-l reproduc mai jos.

Dacă ce spune el e confirmat de membrii juriului, atunci lucrurile sunt și stranii, și grave. 

Mai precis, e vorba despre două lucruri stranii & unul grav.

Le iau pe rând.

Straniu e că:

1) Procedurile de jurizare ale unui premiu de asemenea anvergură & prestigiu se fac prin telefon. Nici măcar la premiile școlare nu se procedează așa. Pentru a fi credibil & transparent, un premiu are nevoie de proceduri consemnate scriptic. Măcar prin e-mail. Sau, dacă tot țineau să lucreze prin telefon, se putea face uz de SMS-uri. Altfel, procedura aceasta prin telefon face întregul proces de votare neverificabil.

2) Membrii juriului au fost împiedicați expressis verbis să comunice între ei. Ce fel de juriu e acesta, în care nu se deliberează? Dimpotrivă, rostul unui juriu e de a discuta, de comun acord, criteriile de jurizare, de a explica de ce preferă un anume candidat altuia etc. Ar fi preferabil, de altfel, ca deliberările juriilor la puținele premii de prestigiu care ne-au mai rămas să fie publice, iar cei interesați să poată asista la ele. Dar despre asta voi scrie, în curând, un text separat.

Grav e că, deși comunicatele inițiale îl prezentau, toate, drept președinte al juriului pe Nicolae Manolescu, președinte oficial a fost Mircea Martin. Nu în sensul în care Mircea Martin i-ar fi uzurpat poziția lui Nicolae Manolescu, ci taman pe dos: cu toate că nu era președinte al juriului, Nicolae Manolescu a fost de fapt cel care a exercitat prerogativele corespunzătoare: a dat telefoanele, a centralizat voturile, a discutat cu fiecare dintre ceilalți membri ai juriului - deși, conform regulamentului, nu avea voie să comunice cu ceilalți membri ai juriului.. Aici vorbim deja nu de suspiciuni, ci de o încălcare a regulamentului, un viciu de procedură îndeajuns de serios pentru a anula rezultatul votului. 

Reproduc mai jos în întregime textul lui Florin Iaru.

Premiul Eminescu, povestea, așa cum (cred) că a fost.

1. Botoșanii fac propunerile:
Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu și Gabriel Chifu

2. Se alege juriul extins:
Nicolae Manolescu, Mircea Martin (președinte), Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban și Mircea A. Diaconu.

Pînă aici, totul OK.

3. Prima ciudățenie. Prin tîrg apare zvonul că Mircea Cărtărescu s-ar retage/recuza. Neadevărat. Unii membri ai juriului vor fi atenționați ulterior de decizia (neadevărată) a lui Mircea.
A doua ciudățenie: deși Mircea Martin e președintele juriului, Nicolae Manolescu e adevăratul președinte, de la Paris. El va ține legătura telefonică cu membrii juriului, el va contabiliza voturile, el va comunica rezultatele, fără să comunice niciodată juriului numele și numărul celor votați. Participanții nu au voie să comunice unul cu altul.

4. Primul rund de votare, a doua ciudățenie: li se cere să dea și al doilea nume din lista de preferințe, pentru că votul e împrăștiat!!! Atenție, nu avem proces verbal, notiță, bilețel, ceva, orice.

5. A treia ciudățenie. Fără să afle ce s-a votat, jurații sînt rugați să mai voteze o dată, pentru că sînt patru poeți cu același punctaj. Deja lucrurile se încurcă, pentru că era normal ca aceia care nu au luat nici un punct sau numai unul să nu meargă mai departe. OK. Nu sînt decît presupuneri, dar, repet, nici un membru al juriului nu e înștiințat cine sînt poeții rămași în competiție.

6. Nici turul doi nu dă un cîștigător. Cine a fost în frunte, cine a rămas – totul e un mister și, nici pentru al doilea tur, nu există proces verbal. Deja lucrurile se încurcă. În acest moment (presupun) unul sau doi critici primesc un telefon de la Manolescu, prin care sînt rugați să-l sprijine pe cel care, oricum, e în frunte, dar îi mai lipsește un vot. Lucru nepermis de regulament.

6. A cincea ciudățenie. Gabriel Chifu e declarat cîștigător cu scorul de 4-3. Ciudățenia e că, în cazul acesta, în turul anterior, dacă scorul era cel puțin egal, nu era nici un favorit. Comunicatul oficial (procesul verbal) e trimis organizatorilor, consfințind scorul, dar nemenționînd fazele votului.

7. Ultima ciudățenie. Din tot ce am reușit să aflu, în turul doi un concurent a obținut patru voturi, lucru suficient și necesar pentru a cîștiga premiul.

Consecințe: presupun că votul comunicat organizatorilor nu e același cu votul exprimat. 

Întrucît banii premiului sînt bani publici, dar și pentru că trebuie să protejez secretul votului decisiv, cer tuturor membrilor juriului să comunice publicului opțiunile lor din tururile unu și doi.

Fair enough?

Read more...

Reacții după Apel: Nicolae Manolescu, Florin Iaru, Dorin Tudoran, Bogdan Crețu, Rita Chirian

Fac mai jos un rezumat al reacțiilor ulterioare Apelului venind din partea câtorva scriitori importanți.

1. Nicolae Manolescu a reacționat, declarând la Radio Iași că e scandalizat de faptul că 30 de poeți s-au coalizat împotriva unui alt poet. Nu, domnule profesor: așa cum spune textul scrisorii, protestul nostru privește ce a făcut juriul. Nu poți face, în disprețul oricăror criterii valorice, lucruri atât de nedrepte și să te aștepți ca nimeni să nu reacționeze. E uimitor (și, cumva, întristător) că ați crezut că toată lumea o să tacă mâlc. Există scriitori cu nervul moral încă intact.

Altfel, cred că declarația urmărește doar să deturneze discuția de la fondul ei real, inventând o situație în care 30 de poeți invidioși se coalizează împotriva laureatului. Lucrul e evident fals:

1) Ajunge să citești protestul pentru a vedea că el se adresează juriului, nicidecum laureatului;

2) Cei 30 (care-s de fapt mai mulți, dar passons) nu sunt doar poeți, ci și prozatori și critici – e greu de înțeles în ce fel ar putea niște critici precum Paul Cernat, Alex Goldiș sau Andrei Terian, de exemplu, să invidieze premiul lui Gabriel Chifu.

Pe scurt, declarația domnului Manolescu se încadrează în definiția de manual a unei fumigene.

Declarația integrală a domnului Nicolae Manolescu, aici:

 http://radioiasi.ro/…/exclusiv-nicolae-manolescu-acuzat-ca…/

2. Florin Iaru a pornit o investigație care urmează să apară în Cațavencii - anunțată deocamdată pe Facebook după cum urmează: „ne aflăm, v-o spun acum, cu siguranță, în fața celei mai mari manipulări din istoria USR. Cei care i-au blamat pe membrii juriului, un pas înapoi. E doar un singur membru care a făcut nașparlia.”

Putem lesne intui ce membru al juriului ar fi avut și poziția, și interesul de a modifica rezultatul votului. Rămâne să vedem probele prin care Florin Iaru își susține ancheta & afirmația.

Până atunci, țin să precizez că „cei care i-au blamat pe membrii juriului” nu au de ce să facă „un pas înapoi”. Reacția noastră a plecat de la informații publice & comunicate oficiale - în care faptele arată așa cum le știm cu toții. Și tocmai disparitatea stridentă dintre acele fapte, pe de o parte, și admirația noastră pentru Ion Pop, Mircea Martin, Alexandru Cistelecan, pe de alta, a dus la reacția aceasta.

Care e, de fapt, un exercițiu de admirație vulnerată.

3. Dorin Tudoran, într-un text de pe blogul său numit Un software numit natura umană, observă: „Un premiu nu are nici pe departe mandatul pe care — în mod stupefiant pentru mine – i-l atribuie Radu Vancu: de a pune un semn de egalitate valorică între câștigătorii edițiilor sale”. Firește că are dreptate: nici eu nu mi-am închipuit vreo clipă că dl Chifu e într-adevăr egalul lui Mircea Ivănescu sau al lui Gellu Naum. Era, așa cum de altfel observă Dorin Tudoran mai jos, doar o „șarjă polemică”, menită să îngroașe tușele pentru ca nedreptatea să fie evidentă și pentru cei străini de fenomenul literar. Dorin Tudoran găsește șarja „fermecătoare”, dar inutilă. Având în vedere reacțiile & comentariile, îmi permit totuși să cred că mica șarjă polemică a avut efect.

Apoi, dl Tudoran observă: „Tot ce se poate aștepta de la un premiu – fie el Nobelul pentru literatură, fie el Premiu Național de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Omnia – este să fie plauzibil. În lipsa plauzibilității, mecanismul premiului este avariat.” Perfect de acord. Și, cum nu e deloc plauzibil ca Gabriel Chifu să ia un premiu în fața lui Mircea Cărtărescu sau Aurel Pantea (sau..., sau...), rezultă că „mecanismul premiului e avariat”. La această situație de avarie am reacționat și noi.

4. Bogdan Crețu, în rubrica lui din Ziarul de Iași, publică un text numit Cum se poate strica un premiu. Și pentru ce?, care se încheie după cum urmează:

„De data aceasta, spus simplu şi simplist, s-a mai stricat un premiu. Dar nu orice premiu, aici e durerea. Ci unul dintre puţinele repere ale vieţii noastre literare. Iar durerea şi mai mare este că la compromiterea premiului au pus umărul exact cei care au şi ţinut, până nu de mult, ştacheta sus. Mie unuia mi-e greu, dacă nu imposibil, să ghicesc miza în toată această poveste. Pentru că a-l premia, încă o dată, pe dl Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR şi mâna dreaptă şi, presupun, apropiat şi complice al dlui Nicolae Manolescu, preşedintele USR aflat, în urma modificării abuzive a statutului, la al treilea mandat, mi se pare o miză de tot măruntă.”

Iată, așadar, încă un critic de vârf din generația tânără care se raliază observațiilor din Apel. Să admitem că poeții pot fi mai pasionali în reacții; însă ce se mai poate spune atunci când destui dintre cei mai respectați critici aflați în jurul vârstei de 40 de ani au reacții la fel de tranșante ca ale poeților? În locul domnului profesor Nicolae Manolescu, aș reflecta mai mult la întrebarea aceasta. 

5. Rita Chirian postează, pe blogul ei, un text tranșant, numit Minutul de anarhie sau cât de urâtă e nemurirea, căruia-i citez finalul:

„Iată, domnule Manolescu, nu coalizarea a 33 de scriitori ar trebui să vă scandalizeze, ci tot ce șade dincolo – nu în subteranele – acestei reacții.

            Sunt membră a USR din 2010. În 2013, întâmplarea & un fel de entuziasm crescut sub clopot de sticlă au făcut să devin președinte al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Se prea poate ca toată energia pe care am irosit-o atunci să fi fost catalizată de simpatia mea pentru Ioan Radu Văcărescu și pentru scriitorii pe care-i aveam în preajmă, unii – membri ai Uniunii (precum Andrei Terian), alții vocali împotriva ei (ca Radu Vancu).

Îmi arăt astăzi, la capătul a mai mult de un an, dezgustul și siderarea. Eșecul. Sunt prea tânără pentru rinocerizare, iar fibra belicoasă, ca și cea oportunistă sunt străine de mine.

Sunt convinsă că, foarte curând, Comitetul filialei va propune Adunării Generale recuzarea din funcția de președinte și excluderea mea din Uniune. Sunt, firește, un corp străin în această organizație care nu-mi reflectă principiile.”

E, după știința mea, prima dată cînd un președinte de filială USR are o asemenea reacție publică. Ceea ce arată două lucruri:

1) că, de data asta, lucrurile chiar au ajuns prea departe;

2) că Rita Chirian e nu doar un poet excelent, ci și un om pentru care etica nu se negociază (nici măcar cu ierarhia USR).

Chapeau.

P.S. Cei care vor să semneze Apelul pot trimite un e-mail la adresa: apel.pentru.poezie@gmail.com 

  

Read more...

O modestă propunere. Apel către Juriul Premiului Mihai Eminescu - Opera Omnia

          Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu

            Dragi Profesori și membri ai juriului de la Botoșani,

Sunteți cei de la care am învățat, în deceniile din urmă, poezie.

Am învățat cum să o recunoaștem; și am învățat cum să vorbim despre ea.

Și, mai ales, am învățat că adevărul poeziei nu se negociază. Ați vorbit liber despre poezie în cele mai puțin libere vremuri.

Tocmai în numele acestei lecții bine predate și bine învățate, o să vă vorbim și noi liberi în rândurile de mai jos.

Prin ce s-a întâmplat la Botoșani, când un premiu de prestigiu superlativ a revenit unui poet cel mult onorabil, în dauna unor poeți într-adevăr superlativi, ați făcut un lucru grav: ați încălcat adevărul poeziei.

Credem și simțim că v-ați îndepărtat în anii din urmă de spiritul acestui premiu, care ar trebui să impună respectul contemporanilor noștri. Să nu uităm cine a fost premiat și celebrat la Botoșani din 1991 încoace: e o listă deja lungă care face onoare poeziei românești din secolul XX, de la Mihai Ursachi și Gellu Naum la Mircea Ivănescu, Emil Brumaru și Angela Marinescu.

În ciuda oricărei relativizări critice prin care am putea justifica premierea unui poet ajuns la deplina maturitate artistică în detrimentul altuia, un cititor înfocat și un bun cunoscător al literaturii române din ultimele decenii nu poate comite astfel de erori fără a fi bănuit de malversație.

Sau de dezertare de la misiunea care v-a fost încredințată.

Sau de servirea unor interese de grup care nu au legătură cu răsplătirea și celebrarea vocilor poetice care ne-au marcat epoca și răsună cu cea mai mare claritate în literatura noastră de azi.

Ceea ce s-a întâmplat în 2015, prin premierea lui Gabriel Chifu, după decizia aproape la fel de flagrantă din 2013, când laureat a fost Nicolae Prelipceanu, adică răsplătirea unor literatori și funcționari conștiincioși, și nu a unor poeți care sunt repere, stele fixe pentru cei de azi, arată că nu vă mai pasă.

Aceasta este eroarea despre care vorbeam, la un sfert de secol de la impunerea unui premiu în care ne încăpăţânăm să credem în continuare. Ea aduce atingere tuturor: și nominalizaților nedreptățiți, și reputației membrilor juriului, și prestigiului premiului în cauză. Ba chiar și premiatului, în fond.

Vă propunem ceea ce ni se pare a fi singura posibilitate de reparație morală după o asemenea eroare: demisia de onoare din juriu, în bloc.

Ați servit cu profesionalism exemplar acest premiu; dacă el înseamnă astăzi atât de mult, acest lucru vi se datorează. Lista premiaților, cel puțin până la un punct, vorbește elocvent despre aceasta. Ați reușit să instituiți drept normal superlativul într-un sistem literar al aproximativului.

Însă la fel de adevărat este că, în anii din urmă, poeții laureați n-au mai fost de același nivel. Sincopele sunt tot mai evidente de la an la an. Am sperat cu toții că sunt doar erori inerente, accidente de parcurs, după care lucrurile se vor întoarce la acea normalitate a excelenței. Am răsuflat ușurați anul trecut, când desemnarea lui Ion Mureșan a reușit aceasta.

Anul acesta, însă, ștacheta a coborât nepermis de jos. Am zice că, de fapt, s-a prăbușit. Mai jos de atât, o vom spune cu fermitate, e greu de ajuns.

Pot exista explicații pentru aceasta. Cea mai plauzibilă ar fi că e dificil pentru un critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui. Or, prin forța naturală a lucrurilor, toți poeții laureați vor fi, în anii care urmează, optzeciști. Ba chiar nouăzeciști. Dumneavoastră îi vedeți, probabil, drept încă tineri. Noi îi vedem aproape clasicizați.

Poeți esențiali ai ultimelor trei decenii, ca Alexandru Mușina sau Traian T. Coșovei, dispăruți recent, nu vor mai putea primi acest premiu. E o inechitate pentru care nu se poate să nu simțiți o strângere de inimă. Ei ar fi fost îndreptățiți, la deplina maturitate creatoare, să fie laureați pentru întreaga lor operă la Botoșani. Ați fi luat, astfel, decizii legitime, greu de pus sub semnul îndoielii.

De aceea, credem că un nou juriu, compus din scriitori mai tineri decât cei care urmează să fie premiați, ar vedea poate relieful valoric în linii mai juste.

Vă rugăm, prin urmare, să acceptați propunerea noastră: aceea a demisiei de onoare.

E radicală, poate. Dar vine din acel radicalism al poeziei despre care ne-ați vorbit, atât de frumos, atât de convingător, în cărțile pe care le-ați scris. Cu unele dintre acestea am crescut și le păstrăm pe primul raft al criticii românești postbelice.

Cărților dumneavoastră, exemplare, li se va adăuga un gest exemplar. Care va repara nedreptatea prezentă – și le va împiedica pe cele viitoare. Veți arăta astfel că, de fapt, iubiți poezia la fel de mult ca noi – cei care, de dragul ei, riscăm să vă mâhnim și să vă pierdem, acolo unde ea există, prietenia. Pe care o prețuim așa cum se cuvine.

S-ar putea ca această scrisoare deschisă să ne despartă. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să arate că, așa cum spuneam, și dumneavoastră, și noi iubim suficient de mult poezia pentru a face, de dragul ei, gesturi riscate: noi, acela de a primejdui o relație de firească prețuire și gratitudine; dumneavoastră, acela de a proceda la o demisie de onoare.

Dați, vă rugăm, acestei scrisori deschise șansa să arate că suntem, și noi, și dumneavoastră, membri ai acestei stranii specii a celor nebuni după poezie.

Cu speranță,

Claudiu Komartin

Radu Vancu

Rita Chirian

Octavian Soviany

Florin Iaru

Emilian Galaicu-Păun

Dumitru Crudu

Paul Cernat

Dan Coman

Marin Mălaicu-Hondrari

Svetlana Cârstean

Andrei Terian

Mihail Vakulovski

Bianca Burța-Cernat

Ștefan Manasia

Alex Goldiș

Bogdan-Alexandru Stănescu

Liviu Antonesei

Ionel Ciupureanu

Nicolae Avram

Elena Vlădăreanu

Alexandru Vakulovski

Cosmin Perța

Ion Buzera

Paul Vinicius

Anca Mizumschi

Dan Iancu

Ciprian Măceșaru

Andrei Dósa

Aleksandar Stoicovici

Sorin Despot

Radu Nițescu

Laurenţiu Ion

P.S. Cei care vor să-și exprime adeziunea la Apel o pot face trimițând un mesaj pe adresa: apel.pentru.poezie@gmail.com

P.P.S. Nicolae Manolescu a reacționat, declarând la Radio Iași că e scandalizat de faptul că 30 de poeți s-au coalizat împotriva unui alt poet. Nu, domnule profesor: așa cum spune textul scrisorii, protestul nostru privește ce a făcut juriul. Nu poți face, în disprețul oricăror criterii valorice, lucruri atât de nedrepte și să te aștepți ca nimeni să nu reacționeze. E uimitor (și, cumva, întristător) că ați crezut că toată lumea o să tacă mâlc. Există scriitori cu nervul moral încă intact.

Declarația integrală a domnului Nicolae Manolescu, aici: 

http://radioiasi.ro/stiri/exclusiv-nicolae-manolescu-acuzat-ca-desemneaza-discretionar-laureatul-premiului-national-de-poezie-mihai-eminescu/

Read more...

Când Criticul compromite Critica. Și, la pachet, Uniunea

[Plecând de la jenanta decernare a premiului Eminescu lui Gabriel Chifu

(la insistențele lui Nicolae Manolescu, președinte al juriului)]

Începând din 15 ianuarie, dl Gabriel Chifu, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, este egalul lui Mircea Ivănescu. Amândoi sunt laureați ai premiului „Mihai Eminescu” – Opera Omnia de la Botoșani, distincție decernată de un juriu condus de Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Și, cum scrisul lui Mircea Ivănescu, după Al. Cistelecan, este una dintre cele câteva experiențe fundamentale ale poeziei române, rezultă cu necesitate că și poezia lui Gabriel Chifu este o astfel de experiență.

Începând de alaltăieri, dl Gabriel Chifu este așadar „cel mai avansat teoretic și mai influent poet român de după al doilea război mondial” – fiindcă așa spune Mircea Cărtărescu că ar fi Mircea Ivănescu. Al cărui egal, iată, prin decizia lui Nicolae Manolescu, dl Gabriel Chifu tocmai a devenit.

Gabriel Chifu este, de alaltăieri, egalul lui Gellu Naum. Fiindcă amândoi sunt laureați ai premiului Eminescu, firește. Unul dintre cei mai mari profesori postbelici, Ion Vlad, îmi spunea cândva, cu pasionalitatea care-l caracterizează și la 80 de ani, că Gellu Naum e poetul nostru fundamental, mai poet chiar și decât Eminescu. Prin premiul Eminescu, Gabriel Chifu a ajuns și el mai poet decât Eminescu.

Îl cunosc foarte puțin pe domnul Gabriel Chifu. Am avut de a face direct numai atunci când l-am rugat să accepte să-i selectez, împreună cu Claudiu Komartin, câteva poeme din Însemnări din ținutul misterios pentru antologia noastră de best of ale anului poetic. Acea carte este, după mine, singura lui carte de poezie reală. A fost foarte gentil; după cum gentil a fost și în alte situații care priveau câteva texte despre mine publicate în România literară.

Ei bine, insistența nechibzuită & imorală a lui Nicolae Manolescu de a-l premia pe Gabriel Chifu la Botoșani în detrimentul unor poeți extraordinari a reușit un lucru trist: l-a transformat pe Gabriel Chifu dintr-un poet & un om decent într-un impostor.

Ceea ce, pentru domnul Chifu, tocmai pentru că e un om decent, trebuie de fapt să fie o dramă personală. Pe care o putea evita refuzând net insistențele lui Nicolae Manolescu. S-a temut probabil să nu-l supere; rău a făcut. Dacă l-ar fi supărat, dl Manolescu nu și-ar mai fi trecut în palmaresul josniciilor din ultimul deceniu încă una.

Cred că și membrii juriului prezidat de Nicolae Manolescu s-au temut să nu-l supere. Îi respect enorm pe fiecare dintre ei, chiar și acum, după nefăcuta asta; doi dintre ei, Ion Pop & Al. Cistelecan, m-au ajutat decisiv cândva. Dar nu înțeleg cum de au acceptat mascarada aceasta. Practic, marea noastră critică de poezie postbelică era aproape toată coagulată în acest juriu; cum au putut accepta să supună blazonul ei capriciilor unui om care nu știe să îmbătrânească? Chiar dacă acel om a fost cândva un mare critic, cu nici un chip nu trebuia să fie lăsat Criticul să dezonoreze Critica.

Am mai spus-o, o repet: cele două motive pentru care nu vreau să intru în USR sunt amândouă legate de Nicolae Manolescu. Primul privește comportarea lui jenantă în scandalul Goma-Stoiciu; al doilea, faptul că a modificat statutul USR astfel încât președintele să aibă dreptul la un număr nelimitat de mandate, ca-n Coreea de Nord. Li se adaugă, acum, un al treilea: acela că a compromis definitiv reputația, construită într-un sfert de secol, a unui premiu esențial al sistemului literar de azi.

Dacă Nicolae Manolescu ar fi îmbătrânit urât pe cont propriu, ar fi fost strict problema lui. Însă când atrofia lui morală contagiază și Uniunea Scriitorilor din România, lucrurile se complică. Mă întreb cât rău material & simbolic mai trebuie să facă până ca scriitorii să admită evidența: în ultimul deceniu, Criticul a compromis nu doar Critica, ci și Uniunea.

Nu e vorba doar de un premiu, așadar, fie el cât de esențial simbolic. Ci de felul în care amoralitatea unui om a contaminat un întreg organism literar. Îmi pare enorm de rău că trebuie să constat asta; am învățat lucruri decisive despre literatură din cărțile lui Nicolae Manolescu, ca și de la legendara lui emisiune de la TV. În anii cumpliți ai adolescenței, îmi mai anesteziam crizele recitind compulsiv Temele; învățasem asta de la Mircea Ivănescu, care și el le recitea mereu fiindcă, spunea, „Manolescu pune mereu just problema, ceea ce-ți redă încrederea”. Eu simțeam, recitindu-le, ceva în plus: că are o credință absolută în literatură care dă mereu Nordul. Acum, în ultimul deceniu, busola aceea  a d-lui Manolescu s-a defectat – iar deriva lui duce cu sine deriva unei întregi instituții.

E, de fapt, îngrozitor de trist finalul de destin al acestui mare critic. Dar mă consolez cu gândul că amoralitatea lui impenitentă pune în scenă, totuși, o lecție de morală: de puține ori s-a văzut mai limpede câtă acoperire are vorba aceea a lui Heraclit, care-i plăcea atât lui Nietzsche:

Caracterul e destinul.

Din nenorocire, caracterul lui Nicolae Manolescu e și destinul USR.

Read more...