Premiul Eminescu. Ce s-a câștigat când ceva s-a pierdut

Cea mai consistentă critică a modernității rămâne cea făcută de Horia-Roman Patapievici în 2001 în Omul recent – al cărei subtitlu este: „o critică a modernității din perspectiva întrebării: Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”.

Întoarsă pe dos, așa cum apare în titlul articolului de față, întrebarea e de asemenea foarte utilă – fiindcă permite ceea ce aș putea numi o gestionare optimistă a dezastrelor. Și cum la dezastre suntem eficienți, o astfel de gestionare a lor nu ne-ar strica.

Micul dezastru de care e vorba de această dată e cel legat de premiul Eminescu. Și voi încerca să arăt că, deși s-au pierdut iremediabil anumite lucruri, cele care s-au câștigat sunt mai multe.

Ca să parafrazez un poet grec: poate că dezastrul acesta a fost, până la urmă, o soluție.

Ce s-a câștigat

1. După anunțarea laureatului, în micul țarc al literelor autohtone a fost un moment de derută generală – urmat de furie, apoi de depresie. Nici o instanță de validare nu mai părea credibilă. Se dusese pe copcă până și acest premiu. Fapt cu atât mai năucitor cu cât juriul era alcătuit din câțiva dintre cei mai mari critici de poezie din anii 60 încoace.

Ei bine, după toate protestele care au urma, exact acești critici majori au reacționat cei dintâi – scrisoarea deschisă a lui Mircea Martin, apoi cea comună a lui Alexandru Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu au restabilit demnitatea juriului.

Sunt convins că, fără Apelul nostru, dureros și pentru destinatarii, și pentru expeditorii lui, această confirmare publică a demnității juriului nu s-ar fi produs.

2. Semnatar al Apelului, Florin Iaru a pornit apoi o investigație pe cont propriu – suspiciunile lui plecau de la procedura complet netransparentă a jurizării. Un membru al juriului (nici măcar președintele lui!) conducea prin telefon tot procesul de jurizare, fără să existe documente scrise care să certifice fiecare etapă a votului.

Așa încât Florin Iaru a lansat o acuzație gravă: anume că Nicolae Manolescu a falsificat rezultatul votului.

Riscantă și gravă acuzație.

După declarațiile publice ale celor patru membri ai juriului, rezultă însă că nici unul dintre ei nu a votat cu laureatul. Semnatarii scrisorii comune spun deschis că votul lor i-a situat în minoritate; iar Mircea Martin admite că e o clară diferență valorică între Gabriel Chifu și alți nominalizați – și nu e de presupus că, sesizând această evidentă diferență, președintele juriului ar fi ales s-o ignore prin votul lui.

Prin urmare, dacă 4 din 7 membri ai juriului nu au votat cu laureatul, rezultă că acuzația lui Florin Iaru capătă o consistență serioasă.

Rămâne ca ceilalți membri ai juriului (Mircea A. Diaconu, Ioan Holban) să accepte desecretizarea votului. Nu văd de ce n-ar face-o, de vreme ce patru dintre colegii lor sunt de acord cu ea. Altfel, s-ar pune singuri într-o postură inconfortabilă.

S-a câștigat, din acest punct de vedere, dreptul de a cere transparență în procedurile de jurizare.

Cred că e necesară o campanie pentru ca toate premiile literare serioase din România să fie acordate în urma unei jurizări transparente, în care discuțiile juriului să se poarte chiar în prezența publicului. Există în Occident premii prestigioase a căror jurizare e transmisă live de televiziuni mari. Nu zic că trebuie să ajungem chiar acolo, dar transparența jurizării trebuie cumva asigurată.

3. Așa cum spunea și Alex Goldiș, în poate cel mai echilibrat text la temă, nu s-a mai văzut în ultimul deceniu o asemenea fierbere în breasla scriitoricească.

Scriitorii au semnat cu zecile un Apel.

S-au trimis scrisori deschise.

S-a vorbit despre demisii în bloc din USR. (Și cred c-o să se și producă.)

Se vorbește despre grupuri de inițiativă pentru reforma USR.

Etc.

S-a recâștigat ceea ce părea pe veci pierdut: solidaritatea scriitorilor.

În care nimic nu ne mai permitea să credem.

Ce s-a pierdut

1. S-a diminuat prestigiul unui premiu care părea scutit de asemenea suspiciuni. Nu e o pierdere definitivă, asta e vestea bună – cu o procedură de jurizare transparentă, cu nominalizări și apoi laureați dincolo de dubii, prestigiul poate fi reconstruit.

2. Prestigiul personal al lui Nicolae Manolescu a ieșit șifonat rău. S-ar putea zice că e o pierdere strict personală, așa încât nu ne privește; dar adevărul e că, prin activitatea lui extraordinară de sub comunism, Nicolae Manolescu devenise o instituție în sine – a cărei imagine era geminată, în ochii publicului larg, cu aceea a literaturii române. E, prin urmare, o pierdere care ne privește și ne afectează pe toți.

(În textul amintit, Alex Goldiș face o observație de un sintetism demn de Suetonius: Nicolae Manolescu a fost, zice Goldiș, criticul cel mai liber din perioada dogmatică și cel mai dogmatic din perioada liberă. E foarte bizar de ce s-a comportat așa. Ca să rămân tot la antici, aș spune că se adeverește încă o dată vorba lui Heraclit: caracterul e destinul. Aș mai glosa caracterizarea laconică a lui Goldiș spunând că e, aceasta, contradicția lui Manolescu.)

3. A ieșit șifonat și prestigiul USR. Aș zice că e o pierdere colaterală, determinată de șifonarea prestigiului lui Nicolae Manolescu. Ceea ce arată, o dată în plus, cât de transpersonal e acesta.

Concluzie

Însumând, s-au câștigat trei lucruri importante, s-au pierdut altele trei. (Sau două și jumătate, dacă socotim că afectarea prestigiului USR e un efect colateral al șifonării prestigiului lui Nicolae Manolescu.)

Dat fiind că, dintre pierderi, una e recuperabilă, cealaltă cumva personală și nu prea, aș zice că, all in all, câștigurile sunt mai importante decât pierderile.

Mai ales dreptul la transparență și recâștigarea solidarității le socotesc importante, din punctul de vedere al interesului public.

În plan strict personal, mă bucură restabilirea demnității juriului – prea sunt legat de ce au făcut toți acești oameni pentru poezia română pentru a nu o lua și ca o victorie și o bucurie personală.

Pentru ca dreptul la transparență și restabilirea demnității juriului să meargă până la ultimele consecințe, mai e totuși nevoie că și ceilalți trei membri ai juriului să admită desecretizarea votului.

Închei, așadar, acest articol printr-o întrebare frontală:

Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, sunteți de acord cu desecretizarea voturilor (fie și numai în primele două tururi)?

Un răspuns negativ ar fi nu doar întristător.