Când Criticul compromite Critica. Și, la pachet, Uniunea

[Plecând de la jenanta decernare a premiului Eminescu lui Gabriel Chifu

(la insistențele lui Nicolae Manolescu, președinte al juriului)]

Începând din 15 ianuarie, dl Gabriel Chifu, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, este egalul lui Mircea Ivănescu. Amândoi sunt laureați ai premiului „Mihai Eminescu” – Opera Omnia de la Botoșani, distincție decernată de un juriu condus de Nicolae Manolescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Și, cum scrisul lui Mircea Ivănescu, după Al. Cistelecan, este una dintre cele câteva experiențe fundamentale ale poeziei române, rezultă cu necesitate că și poezia lui Gabriel Chifu este o astfel de experiență.

Începând de alaltăieri, dl Gabriel Chifu este așadar „cel mai avansat teoretic și mai influent poet român de după al doilea război mondial” – fiindcă așa spune Mircea Cărtărescu că ar fi Mircea Ivănescu. Al cărui egal, iată, prin decizia lui Nicolae Manolescu, dl Gabriel Chifu tocmai a devenit.

Gabriel Chifu este, de alaltăieri, egalul lui Gellu Naum. Fiindcă amândoi sunt laureați ai premiului Eminescu, firește. Unul dintre cei mai mari profesori postbelici, Ion Vlad, îmi spunea cândva, cu pasionalitatea care-l caracterizează și la 80 de ani, că Gellu Naum e poetul nostru fundamental, mai poet chiar și decât Eminescu. Prin premiul Eminescu, Gabriel Chifu a ajuns și el mai poet decât Eminescu.

Îl cunosc foarte puțin pe domnul Gabriel Chifu. Am avut de a face direct numai atunci când l-am rugat să accepte să-i selectez, împreună cu Claudiu Komartin, câteva poeme din Însemnări din ținutul misterios pentru antologia noastră de best of ale anului poetic. Acea carte este, după mine, singura lui carte de poezie reală. A fost foarte gentil; după cum gentil a fost și în alte situații care priveau câteva texte despre mine publicate în România literară.

Ei bine, insistența nechibzuită & imorală a lui Nicolae Manolescu de a-l premia pe Gabriel Chifu la Botoșani în detrimentul unor poeți extraordinari a reușit un lucru trist: l-a transformat pe Gabriel Chifu dintr-un poet & un om decent într-un impostor.

Ceea ce, pentru domnul Chifu, tocmai pentru că e un om decent, trebuie de fapt să fie o dramă personală. Pe care o putea evita refuzând net insistențele lui Nicolae Manolescu. S-a temut probabil să nu-l supere; rău a făcut. Dacă l-ar fi supărat, dl Manolescu nu și-ar mai fi trecut în palmaresul josniciilor din ultimul deceniu încă una.

Cred că și membrii juriului prezidat de Nicolae Manolescu s-au temut să nu-l supere. Îi respect enorm pe fiecare dintre ei, chiar și acum, după nefăcuta asta; doi dintre ei, Ion Pop & Al. Cistelecan, m-au ajutat decisiv cândva. Dar nu înțeleg cum de au acceptat mascarada aceasta. Practic, marea noastră critică de poezie postbelică era aproape toată coagulată în acest juriu; cum au putut accepta să supună blazonul ei capriciilor unui om care nu știe să îmbătrânească? Chiar dacă acel om a fost cândva un mare critic, cu nici un chip nu trebuia să fie lăsat Criticul să dezonoreze Critica.

Am mai spus-o, o repet: cele două motive pentru care nu vreau să intru în USR sunt amândouă legate de Nicolae Manolescu. Primul privește comportarea lui jenantă în scandalul Goma-Stoiciu; al doilea, faptul că a modificat statutul USR astfel încât președintele să aibă dreptul la un număr nelimitat de mandate, ca-n Coreea de Nord. Li se adaugă, acum, un al treilea: acela că a compromis definitiv reputația, construită într-un sfert de secol, a unui premiu esențial al sistemului literar de azi.

Dacă Nicolae Manolescu ar fi îmbătrânit urât pe cont propriu, ar fi fost strict problema lui. Însă când atrofia lui morală contagiază și Uniunea Scriitorilor din România, lucrurile se complică. Mă întreb cât rău material & simbolic mai trebuie să facă până ca scriitorii să admită evidența: în ultimul deceniu, Criticul a compromis nu doar Critica, ci și Uniunea.

Nu e vorba doar de un premiu, așadar, fie el cât de esențial simbolic. Ci de felul în care amoralitatea unui om a contaminat un întreg organism literar. Îmi pare enorm de rău că trebuie să constat asta; am învățat lucruri decisive despre literatură din cărțile lui Nicolae Manolescu, ca și de la legendara lui emisiune de la TV. În anii cumpliți ai adolescenței, îmi mai anesteziam crizele recitind compulsiv Temele; învățasem asta de la Mircea Ivănescu, care și el le recitea mereu fiindcă, spunea, „Manolescu pune mereu just problema, ceea ce-ți redă încrederea”. Eu simțeam, recitindu-le, ceva în plus: că are o credință absolută în literatură care dă mereu Nordul. Acum, în ultimul deceniu, busola aceea  a d-lui Manolescu s-a defectat – iar deriva lui duce cu sine deriva unei întregi instituții.

E, de fapt, îngrozitor de trist finalul de destin al acestui mare critic. Dar mă consolez cu gândul că amoralitatea lui impenitentă pune în scenă, totuși, o lecție de morală: de puține ori s-a văzut mai limpede câtă acoperire are vorba aceea a lui Heraclit, care-i plăcea atât lui Nietzsche:

Caracterul e destinul.

Din nenorocire, caracterul lui Nicolae Manolescu e și destinul USR.