duminică, 8 ianuarie 2012

Interviu în "Clipa" (Md)

Imediat ce m-am întors de la Chișinău în noiembrie, Carolina Vozian (talentată prozatoare din cenaclul lui Dumitru Crudu) mi-a luat un interviu pentru Clipa.
Iată-l.

M-am blocat şi nu ştiu cu ce să încep interviul. Cred că simplu: ţi-a plăcut la Chişinău?  Eu de obicei fac asociaţii cu oraşe, călătorii, oameni. Cu ce asociezi Chişinăul?

Bineînţeles, prima asociere o fac cu oamenii care m-au invitat acolo – adică Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, care şi-au dovedit, pe lângă talentul literar recunoscut, şi pe acela de gazde ideale. Însă Chişinăul are acum drept corelativ obiectiv şi galben-roşul incredibil de intens al arborilor de pe frumoasele străzi centrale, şi localurile cu tonomate (inexistente în Sibiu), şi grupul reconfortant de numeros de tineri scriitori de la atelierul de proză al lui Dumitru Crudu. E, cum se vede, un oraş în care natura şi livrescul sunt coextensive.

 Spune ceva despre Radu Vancu. :D

Iartă-mă, dar asta e o întrebare care mă indispune – aşa că o să-mi iau libertatea să nu răspund la ea. :)
 
E interesant că acum se scrie multă poezie bună în România. Pe care dintre poeţii români tineri i-ai cunoscut mai întâi, de la 2000 încoace? Şi care este poetul preferat a lui Radu Vancu?

Cred că nu mă înşel dacă spun că primul poet douămiist pe care l-am cunoscut e Ştefan Manasia, minunatul gnostic de la Cluj. (Eretic ca toţi gnosticii.) Dar imediat după aceea i-am cunoscut cam pe toţi, un privilegiu pentru care nu pot să fiu decât recunoscător. Chiar dacă bietele mele încercări literare nu vor însemna până la urmă nimic, pot spune liniştit că a meritat să ratez totul, pentru că graţie acestei ratări am avut şansa prieteniei cu un poet şi un om precum Claudiu Komartin. Sau Marin Mălaicu-Hondrari. Sau Dan Coman. Şi lista s-ar putea întinde destul de mult. Cât despre poetul meu preferat, e greu de ales. Numai dintre tineri sunt vreo zece pe care-i citesc galben de invidie. Dacă e să mă limitez la români, cei doi pe care-i admir cel mai mult sunt Eminescu şi Mircea Ivănescu.

Ce părere ai despre literatura tinerilor din Republica  Moldova? Adică, care s-a scris în ultimii 10 ani şi se scrie chiar acum. Ai ţinut un atelier de scriere creativă la Chişinău, în cadrul cenaclului coordonat de Dumitru Crudu, ce crezi despre prozele scrise acolo?

Am scris deja asta undeva, şi am spus-o şi la Chişinău – literatura română are o însemnată datorie de recunoştinţă faţă de cea basarabeană; tinerii furioşi de după 2000 (fraţii Vakulovski şi Dumitru Crudu, în primul rând) au normalizat limbajul literar, l-au curăţat de falsele prejudecăţi şi pudori, dând oricărui cuvânt drept de existenţă în limbajul literar – adică, am putea spune, democratizând limbajul poetic. Desigur, fenomenul începuse deja cu avangarda românească interbelică, dar răutatea vremurilor istorice îl oprise. Acum, acesta e deja un bun câştigat, iar lucrul se datorează în bună măsură tinerilor scriitori basa. Iar ce se întâmplă la atelierul de proză al lui Dumitru Crudu îmi dă încredere că nu se va opri aici. La exerciţiul propus de mine, optsprezece oameni, dacă am numărat eu bine, au scris pe loc proze, deseori bune şi uneori foarte bune – ceea ce e o performanţă în sine. Care trebuie capitalizată printre succesele literare ale lui Dumitru, alături de cărţile lui în sine.

Eşti profesor la universitate. Nu te temi să ajungi cumva să scrii literatură academică, instituţionalizată? Pentru că există un fel de atitudine prezentă la mai mulţi oameni , că dacă predai la universitate rişti să te închizi într-un mediu academic foarte confortabil şi cumva închis în propriul sistem.  Ce părere ai despre aceasta?

Nu, sigur că nu mă tem de asta; în România poate părea astfel, dar în Statele Unite, de pildă, e o practică relativ curentă, aproape toţi poeţii importanţi erau şi profesori la universitate. Iar asta n-a dăunat literaturii lor, ba chiar dimpotrivă, cum o dovedeşte simpla răsfoire a unei antologii bune de poezie americană (a lui Ellmann şi O’Clair, de pildă). Sigur, la noi poetul nu învaţă studenţii să scrie poezie, aşa cum se întâmplă cu norocoşii din State, ci e sufocat de birocraţia universitară; dar chiar şi aşa are două avantaje: pe de o parte, îi rămâne destul timp pentru propriul scris, pe de alta, poate cunoaşte pe foarte tinerii scriitori aspiranţi. În ce mă priveşte, am norocul de a-i urmări îndeaproape pe cei câţiva studenţi care compun cenaclul „Zona nouă” – Ana Donţu, Irina Brumă, Anatol Grosu, Vlad Pojoga, Marina Palii, Krista Szocs, Andrei Şerban, Adrian Virgil, Alexandru Marinovici, Cosmin Popescu, Ioan Şerb şi alţii. Câţiva dintre ei vor ajunge scriitori remarcabili. (Iar patru dintre ei sunt basarabeni – poate că unii dintre ei vor întruchipa viitorul destin comun al literaturii de-a stânga şi de-a dreapta Prutului.)

 Mulţi dintre profesorii de română pe care îi cunosc sunt cumva în afara literaturii actuale. Ori nu o citesc şi nu au nici cea mai vagă idee, ori o neagă cu desăvârşire şi rămân la aceleaşi texte de Druţă şi Vieru.  La liceu, din literatura română postmodernă, îl studiem la sfârşitul anului doar pe Mircea Cărtărescu. Deja majoritatea textelor învăţate la lecţiile de română trezesc elevilor repulsie. Ai accepta să fie introduse textele tale în manuale ?

Ai dreptate, profesorii sunt în afara fenomenului literar contemporan. Mă tem că nu numai profesorii de liceu, dar şi destui dintre cei de la facultăţile de litere. În Sibiu, situaţia începe să se schimbe în bine, dacă e să ne luăm după faptul că două poete tinere precum Rita Chirian şi Teodora Coman sunt profesoare la şcolile de aici. Dar, pe ansamblu, clasa profesorală nu are idee despre literatura nouă. Am rămas eu însumi interzis când o profesoară de liceu se indigna de introducerea în manual a unui tinerel precum... Mircea Horia Simionescu (marele prozator avea deja peste 80 de ani). După cum se vede, reforma manualelor nu e totul – e nevoie şi de o reformare reală a corpului didactic. În manualele Humanitas sunt destui scriitori noi, trataţi cum se cuvine. Însă profesorimea conservatoare le ocoleşte, şi foloseşte tot manualele pe stil vechi. E nevoie de o nouă generaţie de profesori, adică, mai direct spus, e nevoie ca voi să deveniţi profesori pentru ca asta să se schimbe. Şi da, aş accepta ca un text de-al meu să fie în manual, cu condiţia ca voi să fiţi profesorii care să-l predea. Altfel, n-ar avea nici o importanţă.

Ştiu că l-ai tradus pe John Berryman. Ce anume te-a atras în „Dream Songs”?

E greu să răspund scurt la întrebarea asta. Berryman e unul dintre poeţii care au reuşit o performanţă rarissimă: poemele lui au o gravitaţie atât de uriaşă, încât absorb în ele întreaga existenţă a autorului lor. Intră în ele totul, de la faptele de viaţă la cele de lectură ale lui Berryman. De la euforii (bahice sau erotice) la disforii (asemenea), de la episoadele de spitalizare la cele privind călătoriile lui în Irlanda, de la uriaşele lui vinovăţii la pasaje de neaşteptate purităţi morale – pentru Berryman, nimic nu-i îndeajuns de neimportant ca să nu se prefacă în poezie. Şi totul filtrat prin teribila şi abstrusa lui erudiţie, bibliografia interioară a unui om care a citit practic tot ce contează şi încă ceva pe deasupra. Unde mai pui tehnica desăvârşită – toate cele 385 de Cântece-vis sunt compuse din trei sextine, în care cel mai adesea versurile 1-2 şi 4-5 sunt  pentametri, iar versurile 3 şi 6 trimetri. Mai pe scurt, Cântecele-vis sunt o epopee a unei umanităţi totale şi concrete, fără rest – o epopee biografistă.

Zi-mi câteva titluri de cărţi care nu se poate să nu le citeşti dacă vrei să scrii bine.

Nu există o listă ideală, un soi de reţetar; esenţial nu e ce şi cât citeşti, ci cum. Unii, precum Pound, Berryman, Mircea Ivănescu, citiseră practic totul; alţii citesc extrem de selectiv - Faulkner (ca să nu rămânem numai la poeţi – deşi proza lui Faulkner e poezie extraordinară), de exemplu, citea la nesfârşit Biblia şi pe Shakespeare. Esenţial e să-ţi găseşti autorii pe care să-i poţi reciti constant; dacă ai noroc, îi vei găsi repede, ca Faulkner, dacă nu, va trebui să parcurgi toată literatura lumii, ca ceilalţi. (Deşi nici ăsta nu-i tocmai un ghinion, nu?). Ca să spun totuşi câteva titluri, o să spun că au însemnat enorm pentru mine, pe la 17 ani, Nostalgia lui Cărtărescu, Ieudul fără ieşire al lui Ioan Es. Pop şi Arta Popescu a lui Cristian Popescu.

Şi ultima întrebare. Citeam undeva la Bukowski despre faptul că alcoolicii sunt mai reali, mai cu picioarele pe pământ decât consumatorii de droguri, care de obicei sunt high . Dacă vorbim despre ambele, ar putea aceste „tratamente ” să fie condiţii „favorabile” pentru scris (ca atmosferă)?  Ar fi atunci textele mai bune?

Nu cunosc experienţa altui drog în afară de alcool – şi pot spune (am spus-o deja, în Monstrul fericit) că lumea îmi părea reală numai atunci când beam, deci Bukowski are pe undeva dreptate. Însă ce ştiu sigur e că nimic din ce scriam în stare de tranport etilic nu era bun; alcoolul nu te face un scriitor mai bun, şi bănuiesc că nici drogul. Îţi poate oferi, e drept, material pentru scris, ca orice experienţă importantă, dar nu te poate învăţa să scrii mai bine. Pentru asta, tot scriitorii sunt cei mai buni maeştri. Venedikt Erofeev, ca să-i iasă aşa cum a ieşit Moscova – Petuşki, a frecventat la fel de asiduu crâşma şi biblioteca. E sinucigaş pentru un scriitor să frecventeze numai una dintre ele; dacă merge numai în crâşmă, va ajunge un simplu beţiv, dacă merge numai în bibliotecă, un simplu academist.


Mulţumesc mult de interviu şi te mai aşteptăm la Chişinău!


8 comentarii:

pushthebutton 8 ianuarie 2012, 12:27  

Mă bucur să citesc că Sibiul gândește sănătos, Radu.

marul 8 ianuarie 2012, 16:49  

altul care se autopromoveaza :)
caderea in auto-admiratie :))

Anonim,  8 ianuarie 2012, 16:52  

Mda...pe vremea mea nu aprecia nimeni poezia in sine...acum s-a trezit romanul la viata...hm.

Musulko,  8 ianuarie 2012, 17:33  

Un interviu relaxat, fără patimi inutile, nici dorință de autopromovare... E bine că mai există și scriitori care nu privesc literatura și viața literară ca și cum s-ar afla pe un câmp de luptă. Frumos interviul!!!

Radu Vancu 8 ianuarie 2012, 22:18  

Pushthebutton: Bucuria e şi a mea, mulţumesc.

Mărul: Aveţi perfectă dreptate, vreau să mă autopromovez (deşi refuz să răspund la întrebarea directă despre mine) cât mai deşănţat, alături de cei vrei 15 scriitori tineri pe care-i pomenesc. :)

Anonim: Nu ştiu ce să zic, aş tinde să cred că mai mereu au fost cel puţin câţiva oameni care apreciau poezia în sine - altfel cum ar fi supravieţuit biata de ea? :)

Musulko: Mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Şi mie-mi plac mai mult scriitorii care privesc câmpul de luptă ca literatură - mai ales când pe el zace un prinţ rănit şi-l priveşte pe Napoleon trecând printre cadavre. :)

Anonim,  9 ianuarie 2012, 09:35  

Da, da, război şi mai ales pace :)

Radu Vancu 9 ianuarie 2012, 12:34  

Aşa-i, mai ales pace - căci pentru pace, ca pentru toate utopiile, merită purtat orice război. (Recunosc, mereu m-a fascinat idiot-geniala formulă "lupt pentru pace" :) )

Anonim,  18 ianuarie 2012, 18:28  

nu inteleg de ce marul rade tamp intotdeauna dupa ce zice ceva si mai tamp evident!

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS