vineri, 20 ianuarie 2012

Iustin Panța. Trei lecții

Cel mai recent număr al revistei Euphorion e dedicat lui Iustin Panța.
Reproduc mai jos textul meu la temă.

Iustin Panţa. Trei lecţii

Nu-mi aduc aminte exact când l-am cunoscut pe Iustin Panţa, însă ştiu foarte bine când am avut prima interacţiune: se întâmpla în primăvara lui ’97, la cenaclul Filialei Sibiu a USR. Poetul Dumitru Chioaru, care îmi era profesor de literatură comparată, mă dusese să citesc poezie acolo; însemna mult pentru mine încrederea asta, poate chiar mai mult decât unele dintre cărţile minunate pe care le descoperisem graţie lui. Şi-a pierdut multe ore cu mine atunci, în anul întâi, văzând promisiuni în nişte texte pe care fireşte că, mai apoi, am avut decenţa să le distrug.
Destrucţie în a cărei decizie şi Iustin Panţa a jucat rolul lui; cum spuneam, am citit în acea primăvară friguroasă câteva texte la cenaclul USR. După ce Dumitru Chioaru şi Ion Mircea au vorbit cu generozitatea cunoscută, Iustin (pe care în timpul vieţii lui nu l-am tutuit niciodată; sper că nu-l deranjează asta acum, când suntem practic de o vârstă) şi-a suflecat mânecile, gospodăreşte, ca un ardelean pregătindu-se de o muncă cumsecade, şi a purces la lectura vers cu vers a textelor. Metodic şi fără milă. Erau, fără excepţie, proaste; şi îmi dădeam seama, pe măsură ce citea şi masacra, că are perfectă dreptate.
Nu l-am cunoscut atunci, îl ştiam, cel puţin după reputaţie, dinainte, din miturile colportate de diverşi admiratori şi admiratoare de prin crama Naţional de pe Podul Minciunilor; însă atunci l-am recunoscut. Am văzut în el adică nu numai poetul pur-sânge, ci şi cititorul de forţă, mai exact cititorul a cărui forţă stătea în luciditatea aproape mefientă faţă de text. A fost prima lecţie importantă pe care am învăţat-o de la Iustin Panţa, şi îi sunt încă recunoscător pentru ea (ca, de altfel, pentru toate celelalte) – deşi acum ştiu că, pe lângă luciditatea mefientă, trebuie să ai, exact în acelaşi timp, puterea de a da credit nelimitat textului pe care-l citeşti. Însă asta e altă poveste (chiar dacă despre exact acelaşi lucru).
Din scrupule ce ţin mai degrabă de exactitatea istoriei literare decât de nevoia de a obloji plăgile deschise ale vanităţii literare (dar nici nevoia asta nu se cade subestimată), se cade să precizez existenţa unei consemnări sensibil diferite a acelei şedinţe de cenaclu. Le povesteam acum puţine veri cele de mai sus – adică despre corecţia aproape fizică administrată cenacular de Iustin – minunatelor scriitoare Adela Greceanu şi Vera Niculescu; a doua zi, întâlnindu-ne la aceeaşi terasă din parcul Sub Arini, Adela a scos la iveală o pagină de ziar care reprezenta debutul ei în publicistică: era ziarul universitar scos în ’97 de studenţii de la Jurnalistica sibiană, printre care se număra şi ea, iar un colţişor era ocupat de cronica semnată de ea a acelei ediţii a cenaclului – în care cita (cu ghilimele, vreau să spun) cuvintele lui Iustin Panţa despre un remarcabil talent tânăr ş.a.m.d. Dincolo de diferenţa dintre felul în care îmi aminteam eu lucrurile şi relatarea Adelei, m-a tulburat coincidenţa quasi-naumiană, felul în care memoria mea chemase la suprafaţa realităţii pagina aceea îngălbenită de care nimeni nu mai ştia, nici măcar autoarea notiţei. Era, cu termenii lui Iustin, unul dintre „obiectele mişcate” – puse în mişcare de forţe precum memoria şi emoţia.
Îmi câştigase, deci, încrederea, şi l-am citit atent, cu o dublă invidie; eram gelos mai întâi pe evidentul lui talent, pe naturaleţea textelor lui, dezinvolte precum el însuşi, făcând fluide graniţele dintre genuri, vorbind pe tonul relaxat al tipului în geacă de blugi despre exact aceleaşi lucruri pe care Montaigne nu cuteza să le abordeze decât după ce arbora ţinuta de gală. Lucruri care ţineau de ceea ce un poet francez contemporan numea „imensitatea interioară”; descopeream în Iustin Panţa un moralist care-şi greşise veacul şi care, nedispus să-şi dea pe faţă, de-a dreptul, complicata cazuistică morală (pe care belferii ar fi taxat-o numaidecât de anacronică), o camuflează în poeme/proze/prozopoeme de aparenţă ivănesciană, cu motouri din Proust şi cu frecvente referinţe dostoievskiene. Apoi, invidia aceasta aşa-zicând profesională era dublată de una sentimentală, un soi de gelozie aproape erotică – îi citeam textele ca pe ale unui poet care se întâlnise înaintea mea cu Mircea Ivănescu, căutam în ele urme ale întâlnirii lor aşa cum o femeie geloasă caută urme subtile ale rivalei: disperată când le găseşte, dar şi mai disperată când nu le află. Erau palimpsestele unei întâlniri admirabile, cum le numeşte Anton Dumitriu, sau ale unei prietenii îndrăgostite, cum le-ar fi spus altcineva – şi fireşte că cel mai gelos eram pe romanul lor rusesc comun, Limitele puterii sau Mituirea martorilor, despre care Al. Cistelecan scrie atât de frumos în textul reluat în Top ten: „Limitele puterii nu e doar o carte cu trei viteze (de reacţie, de percepţie, de imaginare), cu două scriituri (în care una, a lui Panţa, s-a lăsat programatic contaminată de lentoarea rituală a celeilalte), ci şi una cu două viziuni: una eleată, a lui Mircea Ivănescu, incapabilă să sintetizeze secvenţele, ba, din contră, absolutizîndu-le în discontinuitatea lor, şi una heracliteană, a lui Panţa, fremătînd de nerăbdare atunci cînd poetul însuşi o obligă la popasuri infinitezimale... Înnădită din acorduri de ton şi din dezacorduri de viziune, Limitele puterii sau mituirea martorilor e o carte în care fiecare poet aleargă în timpul său. Atît Ahile cel iute de picior cît şi broasca ţestoasă se mişcă, nutrind iluzia că aleargă împreună, în ritmuri independente: unul într-o temporalitate precipitată, celălalt în atemporal”.
Întâmplarea – întâmplarea? – a făcut ca, peste câţiva ani, prima mea cronică publicată să fie chiar la o carte de-a lui Iustin. Era în anul 2000, iar textul meu despre Banchetul apărea în primul (şi singurul) număr din acel an al Transilvaniei. Cartea îmi plăcuse mult, avea, cum am scris, „frumuseţi aproape dostoievskiene”, dar existau şi două fraze scăpate de sub control gramatical şi, atât din scrupul, cât şi din teama de a nu părea un debutant prea cuminte, n-am rezistat să nu le amintesc în finalul cronicii, poate chiar prea apăsat. Iustin a venit la lansare, în timpul discursurilor oficiale a citit concentrat textul (de ce dă atâta atenţie textului unui neica nimeni?, mă întrebam cu inima-n gât), iar la partea de protocol, înainte să se îndrepte spre zona cu vinuri şi saleuri, m-a căutat ca să-mi mulţumească şi să-mi strângă mâna. A fost a doua lecţie deprinsă de la el.
A treia, şi poate cea mai importantă, avea legătură tot cu Banchetul. Într-un anume pasaj de acolo, Iustin scria că el n-ar vrea să fie altceva decât un scriitor creştin de Ev Mediu. Am înţeles imediat că nu-i doar o volută retorică printre altele; dădusem peste o frază-cheie, care explica acumularea tot mai masivă de referinţe teologice de la o carte la alta – atât de masivă, încât i se potrivea ca o mănuşă caracterizarea de „teolog privat” a Ruxandrei Cesereanu (aplicată, ce-i drept, mult mai târziu). Sublicitasem când văzusem în Iustin Panţa un moralist; el ajunsese, pe un traiect care-l dusese dinspre Platon, influenţa primă, înspre Părinţii Bisericii, de-a dreptul un mistic, convins ca orice mystikos (care în greacă înseamnă „ascuns”) că cele nevăzute sunt infinit mai importante decât cele văzute, dând atâta importanţă luptei dintre Bine şi Rău încât diavolul ajunge chiar personaj principal în epigrafele cărţilor lui. Peste mulţi ani (adică acum vreo lună), într-un film emoţionant făcut de Alexandru Uiuiu, care-l înregistrase pe Iustin Panţa (Enghidu-ul lui) citind texte proprii în apartamentul sibian de pe strada Rahovei, aveam să constat că Iustin îşi aşezase calendarul ortodox deasupra rafturilor bibliotecii; iar unul dintre poemele citite în film era chiar despre plasarea calendarului ortodox nu în bucătărie, printre aburii mâncării, ci între cărţi, printre aburi ai unei alte distilări. Un argument în plus, aşadar, pentru a vedea în Iustin un teolog (din ce în ce mai puţin) privat, un poet confesiv din ce în ce mai atent la cele ascunse de la facerea lumii; iar a treia lecţie tocmai asta era – atât literatura, cât şi viaţa lui erau un fel de manuale practice despre posibilitatea de a fi mistic în cel mai firesc mod, fără emfază şi fără ostentaţie (dar şi fără asceză, e drept), fără limbaj teologal şi chiar fără limbaj sacral, în fine, fără nimic din scenografia ritualică uzuală. Şi cu toate acestea la fel de monomaniacal în căutarea Celor Ascunse.
Am învăţat, deci, de la omul şi poetul acesta trei lucruri pe care, iată, după mai bine de zece ani le am încă limpezi în minte. Cu omul m-am întâlnit totuşi de relativ puţine ori, iar între patru ochi, la o discuţie de câteva ore, nu-mi amintesc să fi stat decât o singură dată, la o legendară crâşmă numită „La doi colonei”, în care am vorbit îndelung despre Mircea Ivănescu. Cu poetul mă întâlnesc din ce în ce mai des – e unul dintre nouăzeciştii pe care-i recitesc cel mai recurent, alături de Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, O. Nimigean şi Daniel Bănulescu. Încât, chiar dacă am ratat, din motive evidente, întâlnirea admirabilă cu el, constat că am reuşit totuşi o întâlnire memorabilă. În cel mai strict sens al cuvântului: ţin minte, cum spuneam, trei lucruri importante învăţate de la el. Ţin să-i mulţumesc, tardiv şi inutil, pentru asta.

10 comentarii:

Anonim,  20 ianuarie 2012, 12:46  

daca la ivanescu e reprezentativ poemul si eu am umblat odata cu o amintire in maini, sunt curios, ce poem gasesti la panta, cel putin in aceeasi masura de reprezentativ?

Radu Vancu 20 ianuarie 2012, 14:18  

Foarte bună idee, o să public curând o postare cu câteva texte ale lui Iustin.

biancas,  16 octombrie 2012, 22:56  

Da, dar si cu sensul de "ucenic". Un myst e o potenta, nu e o confirmare. Sunt sigura ca stii de "Vinatorul negru".

P.S. Nu sunt convinsa ca am gasit/voi gasi atitea valente in textele pe care le citesti/citezi tu. Nu stiu de unde ti se trage, dar generozitatea ta e cumplita. In sensul frumusetii din "Cintarea cintarilor", desigur.

Radu Vancu 17 octombrie 2012, 09:55  

Aşa e, ai dreptate, mai degrabă un ucenic în staza finală.
Bianca, ştii ce e mai cumplit decât generozitatea? Prezumţia de generozitate. :)

Stela,  12 mai 2014, 17:22  

Radu, iti multumesc pentru ca l-ai descris atat de bine pe Iustin. Azi se implinesc 19 ani de cand l-am intalnit prima data pe Iustin. Il citisem, dar nu il vazusem niciodata. In 12.05.1995 l-am intalnit urcand treptele de la Cercul Militar unde se tineau Zilele "Lucian Blaga". Cand l-am vazut am stiut instant, in toata fiinta mea, ca el este Iustin Panta:"Si din adanc necunoscut/ Un tanar mandru creste."
Am stiut cu toata simtirea mea ca ma aflu in prezenta unui Zeu.
Ultima data l-am vazut in momentul eclipsei totale, in 11.08.2001.
Din 27.09.2001 ma incearca o mare durere, un mare dor nestins, dar, crestina fiind, si o permanenta incredere a unei revederi.
Pana atunci, "o plecaciune (si nu numai)" - ultimele cuvinte scrise: de el pe "Banchetul"; de mine pe o panglica.
Odihneste-te in pace, dragul meu poet!

Radu Vancu 13 mai 2014, 08:34  

L-ai cunoscut așadar cu vreo doi ani înaintea mea, Stela - și mult mai bine decât mine.
Și mie-mi pare teribil de rău pentru accidentul acela stupid & oribil - în primul rând pentru că au murit câțiva oameni, apoi pentru că unul dintre acei oameni era un poet exemplar, iar în al treilea rând pentru că Sibiul literar ar fi arătat cu totul altfel azi dacă Iustin Panța ar fi trăit. (Azi, la evenimentele poetice din urbe, nu vezi picior de optzecist sau nouăzecist - am ajuns practic cel mai bătrân dintre participanți; energia lui Iustin ar fi corijat asta.)

Stela,  13 mai 2014, 10:19  

Radu, poate imi fac curaj si vin si eu la aceste evenimente, nu am
venit pana acum (si nici nu stiu daca am sa pot) pentru ca, Radu, atat de bine vedem ce spunea Iustin: "absenta invata mai mult decat prezenta"... Stii cum se numea localitatea in care Iustin s-a facut nevazut? Dor Marunt.

Stela,  13 mai 2014, 10:37  

Da, nu doar un poet coplesitor, ci si un excelent manager, energia lui organizatorica este un alt foarte bun exemplu al generozitatii sale. Ma intrebam: e mai greu sa ne intalnim si sa nu il vedem sau sa ne intalnim si il
asteptam? Si, daca mi-as raspunde, m-as mai intreba: ce e de facut, in continuare? Nu stiu. (Mint, desigur.)

Radu Vancu 15 mai 2014, 17:34  

Stela, vino, o să vezi că merită.

Stela,  19 mai 2014, 13:22  

Radu, vin. Multumesc, inca o data!

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS