joi, 26 ianuarie 2012

Radu către Claudiu. Al patrulea răspuns

Dragule,

Atât de răvăşitoare e imaginea lui George din scrisoarea ta anterioară, încât mi-a luat, iată, aproape o săptămână să mă adun ca să-ţi pot răspunde. L-am cunoscut mai puţin chiar decât superficial, am stat de câteva ori împreună la câteva mese generaţioniste, am vorbit ceva mai mult doar la recitalul de la Radio Cluj din 2007, când s-a ţinut acolo o ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori – de fapt a vorbit mai mult el, manifestând o generozitate bulversantă faţă de unele texte citite atunci de mine. M-a frapat atunci puritatea febrilă a privirii lui, toată numai candoare şi neastâmpăr, era foarte greu să nu te laşi cucerit. Se vede şi din scrisoarea ta că, la rândul tău, ai fost cucerit de candoarea lui explozivă, de ingenuitatea aia forfotitoare pentru care şi-a pierdut viaţa aşa cum alţii şi-o pierdeau, strict metaforic, din delicateţe. Or, ce-i poţi răspunde unui prieten care-ţi povesteşte despre un prieten tragic? Nu poţi decât să asculţi, cu inima înfundată în gât ca un căluş, şi să participi tăcut la lumea plină de nebunie şi de lumină pe care o excavează.
Aşa încât a fost nevoie să tac câteva zile pentru a putea înţelege de unde se cade să încep răspunsul ăsta. Mai exact, a fost nevoie să ies ieri dimineaţă cu Cami şi Sebastian în zăpezile de lângă Avrig, din preajma cabanei Ghiocelul, la vreo treizeci şi ceva de kilometri de Sibiu, pentru ca, în pacea aia albă şi orbitoare prin care-l trăgeam pe Sebastian cu sania, să înţeleg că trebuie să încep prin a-ţi scrie despre pacea albă şi orbitoare din sufletul bieţilor şi minunaţilor poeţi. Adică, fireşte, despre revoltă.  
S-ar fi căzut, de altfel, să-mi dau seama de la bun început că de aici trebuie să încep, pentru că e un pasaj în scrisoarea ta în care, judecând cu asprimea excesivă cu care-i judecăm de regulă pe cei pe care-i iubim, scrii despre poeţii optzecişti: „cultura, complexitatea scriiturii, avansurile teoretice ale literaturii nu își găsesc decât rareori o împlinire în etica acestor scriitori și artiști de multe ori ireproșabili din punct de vedere tehnic, dar căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate, de publiciști, comentatori, universitari plictisiți și părerologi de serviciu”. Aici era capătul ghemului, de aici se cuvenea să încep, fie şi numai pentru că, de fapt, câţiva dintre ghimpii asprimii tale înţeapă adânc şi în pielea mea. Mă înseriez şi eu fără rest la categoria „universitari” – chiar dacă, admit, nu şi în subcategoria „plictisiţi”, fiindcă e destul de greu să te plictiseşti câtă vreme mai există printre studenţi oameni care-şi pun grumazul între poem şi cauza lui, cum spune Muri. Şi, slavă Domnului, există încă la Sibiu tinerii ăştia neverosimili din Zona nouă, pe care-i cunoşti şi tu din ce în ce mai bine; am văzut de altfel anul trecut în noiembrie, la Zilele Poeziei „Iustin Panţa” ale colegilor de la Euphorion, cât de acasă te simţeai printre ei, se vedea cum te alimentezi din energia lor ca o baterie pusă la încărcat. Mă întâlnesc cu ei din mai 2010 săptămânal, câţiva dintre ei sunt deja poeţi maturi, unii au citit deja la Institutul Blecher, au debutat în Poes:s Internaţional sau în Tiuk! sau în alte reviste de primă mână, au fost invitaţi la diverse festivaluri şi lecturi prin ţară… Oricât de birocratizat ar fi sistemul universitar, posibilitatea întâlnirii unor asemenea oameni, posibilitatea unui asemenea cenaclu răscumpără cu asupra de măsură totul. Aşa încât, se înţelege, oricât de universitară ar fi sudoarea cu care-mi câştig zilele, zău că nu e câtuşi de puţin plictisită! 
Dar ghimpele care a intrat până în ţesuturile subcutanate ale sufletului meu e cel în care vorbeşti despre scriitorii „căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate”. Ei, da, aici nu pot pleda decât vinovat. Conformism voiesc, viaţă aşezată aşijderea! Şi, judecând după adiţiunile adipoase nu tocmai firave, s-ar zice că le-am găsit şi că-mi priesc de minune. Mai mult chiar: nu-mi mai pot închipui scrisul meu în afara dulcissimei rutine domestice impuse de elementele fixe din programul lui Sebastian şi al lui Cami. Pe când eram un adolescent de şaizeci şi ceva de kile, adică până pe la douăzeci şi ceva de ani, mă mândream că pot scrie oriunde şi în orice condiţii. Aşa era, într-adevăr; dar la fel de adevărat era că scriam din cale afară de prost. Acum, terenul solid al rutinei domestice îmi dă o anumită siguranţă care mi-ar plăcea să ştiu că se poate simţi şi în scris. Mai pot, desigur, scrie oricând – ziua, noaptea, la orele mici sau la cele mari; dar nu în orice condiţii. Dacă ştiu că microarmonia domestică e tulburată, nimic nu se mai leagă. Scrisul se taie ca maioneza când lingura nu se învârte liniştit şi spornic.
Aşa încât înţelegi acum de ce pacea aia teribilă m-a făcut să mă gândesc la revoltă. Există destui scriitori în care cred fără rest la care pacea domestică şi revolta, demenţa, nebunia coexistă, ba chiar aş zice că se alimentează una din alta ca doi condensatori. Primul care-mi vine-n minte e Thomas Mann, burghezul perfect, atins de maledicţia goetheană a prosperităţii, încheindu-se la toţi nasturii costumului înainte de a se aşeza la masa de scris la ora nouă a fiecărei dimineţi – de fapt nu chiar a fiecărei dimineţi, ci numai douăzeci şi opt de zile pe lună –, pentru a scrie metronomic până la ora unu. Coborând apoi pentru a citi familiei ce scrisese genial-burghezul ei cap. Ei bine, câtă nebunie e de găsit dincolo de poza asta a scriitorului funcţionând cu regularitatea unui ceas nemţesc cu cuc! Uneori, când mă enervează ceva mai tare scrobeala prea de tot ţeapănă a costumului lui Mann, o reacţie aproape adolescentină (ca a elevilor care-şi imaginează directorul sever făcându-şi nevoile) mă face să-mi amintesc o scenă citită, cred, în uriaşa monografie Thomas Mann a lui Klaus Harpprecht: se povesteşte în nişte pagini de acolo despre un obicei relativ curent în internatele de băieţi din vremurile în care Mann frecventa liceul; cum singura posibilitate de comunicare erotică era cea cu prostituatele, şi cum riscul de a contacta sifilisul pe calea asta era remarcabil de crescut, junii liceeni preferau diverse jocuri homoerotice, printre care cel mai agreat era acela de a ieşi cu barca pe un lac din apropierea internatului; odată ajunşi în larg, băieţii se dispuneau în cerc pe marginea bărcii şi începea un concurs de masturbare din care ieşea cîştigător cel care termina primul. Harpprecht găseşte aici explicaţia pentru pulsiunile homoerotice reactivate periodic în decursul vieţii lui Mann, dintre care probabil cea mai intensă va fi cea care va duce la distrugerea acelei părţi a jurnalului în care scriitorul o consemnase. Tabloul pulsiunilor sexuale ale lui Mann nu e însă complet dacă nu-i adăugăm, cumva contrapunctic, scena hetero de la bătrâneţe, notată în Cum am scris Doktor Faustus, în care romancierului septuagenar i se extirpă în Statele Unite a şaptea coastă şi, imediat după  operaţie, hăcuit de o tăietură lungă de un metru, bătrânul vrăjitor începe de cum deschide ochii să flirteze cu frumuşica asistentă Jane. Fireşte, fiind asta o scenă straight, nu face obiectul atenţiei unor altfel merituoşi monografi precum Harpprecht…
Însă, fără doar şi poate, nu din furorul acesta erotic se alcătuieşte substanţa nebuniei lui Mann, biet copil în chestiuni libidinale dacă e să-l comparăm cu atâţia dintre contemporanii lui. Burghezul acesta prea scrie cu crîncenă empatie despre artiştii demonici pentru a nu avea el însuşi o coastă de drac (nu, nu cea extirpată, căci după operaţie scrie intens la Doktor Faustus); şi poate cel mai crud lucru pe care l-a scris, care dă bine măsura a ceea ce numesc nebunia lui, sunt paginile din amintitul roman care descriu moartea micului Nepomuk Schneidewein, încântătorul nepoţel al lui Adrian Leverkühn, cel mai angelic nepoţel din toată literatura citită de mine. După cum se ştie, Leverkühn obţinuse de la diavol anii necesari creaţiei cu preţul interdicţiei de a iubi vreodată pe cineva. Pierde astfel câteva persoane, însă singura lovitură cu adevărat teribilă e pierderea lui Nepo, copilul acesta fiind singurul om pe care-l iubise vreodată cu adevărat. Aşadar, pentru vina de a fi iubit de damnatul Leverkühn, Nepo moare în chinuri atroce, răpus de o boală care-i desfigurează feţişoara într-un rictus demonic. Ei bine, partea teribilă e că prototipul lui Nepo e însuşi nepoţelul lui Mann, Frido (ce presiuni livreşti mai face şi marea cultură cinematografică – era să scriu Frodo), pe care-l iubea mai ceva decât Leverkühn pe Nepo; burghezul acesta liniştit şi domestic, pentru a fi sigur că-i iese atrocitatea aşa cum trebuie, se interesează la un medic care sunt fazele şi simptomele unei meningite letale la un copil de 4-6 ani. Apoi îl omoară metodic pe nepoţel urmând indicaţiile medicale, după care coboară şi citeşte familiei întâi înmărmurite, apoi bocinde, scena. (E drept, are atâta inimă încât să ţină totul ascuns fiicei lui, mama lui Nepo-Frido). Iată, aşadar, câtamai demenţa se poate ascunde în însuşi sânul celui mai burghez şi mai domestic dintre scriitori.
Sau, ca să venim mai înspre ai noştri: Mircea Ivănescu era, fără îndoială, tot ce poate fi mai depărtat de tipul revoltatului, al artistului care-şi prezintă public tumefacţiile şi plăgile ca pe tot atâtea scrisori de acreditare ale unui ambasador perpetuu şi plenipotenţiar al suferinţei şi revoltei. La el, dimpotrivă, rănile şi revoltele, cât se poate de reale de altfel, erau întotdeauna private; dacă ar putea vorbi, tocurile uşilor din casa lui, de care-şi izbea câteodată repetat fruntea până la sânge, ar face mărturisiri dintre cele mai cumplite. Însă aparenţa lui publică era cât se poate de burgheză, de o corectitudine manniană, dacă judecăm după pozele din perioada bucureşteană; la fel, tonul poeziei lui e cât se poate de liniştit şi de lipsit de orice pathos al revoltei sau al supraexpunerii de sine. Dimpotrivă, într-o vreme în care congenerii ţineau să se definească pe cât posibil mai excepţionalist (Nichita: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”; Labiş: „Eu sunt spiritul adâncurilor, trăiesc în altă lume decât voi” ş.a.m.d.), Mircea Ivănescu se defineşte încă din poemul prim al volumului de debut în cel mai comun mod cu putinţă: „Şi eu am umblat odată cu o amintire” etc. Sunt doar un everyman, nu mă băgaţi în seamă, pare a zice; dar everyman-ul ăsta e cel care, mai mult decât toţi revoltaţii, a destructurat un întreg limbaj poetic transcendentalist şi oracular şi a impus limbajul poetic dominant încă azi, adică acela imanentist şi colocvial. Revolta lui, aproape invizibilă pentru ochiul neatent, a avut forţa eficace a acelei solicitări lipsite de revoltă prin care creierul cere mâinii să se mişte, iar ea se mişcă. Mircea Ivănescu a cerut poeziei să se facă firească şi umană, iar poezia l-a ascultat. Pur şi simplu. E în puritatea şi în simplitatea asta ceva care mă tulbură mai adânc decât orice revoltă.
Am mai pomenit vorba aceea a lui Andrei Pleşu  după care n-ar trebui creditaţi artiştii care arată a artişti; la fel, nu prea-mi vine să cred pe cuvânt revoltaţii care prea arată a revoltaţi. M-au atras întotdeauna surprinzătorii de genul lui Miyagi-san, maestrul teenager-ului Daniel LaRusso din Karate Kid, chinezul rotofei şi chelios camuflând un veritabil maestru ninja. (Mircea Ivănescu era, în bună măsură, un astfel de maestru camuflat.) În schimb, pe revoltaţii de profesie i-am bănuit mai întotdeauna deznădăjduiţi ca nu cumva să se observe că dincolo de strigătele lor nu se mai află nici o revoltă. Din revolta teribilă, atât de autentică încât e contagioasă, a lui Marius Ianuş nu mai rămâne adesea în Ştrumfii afară din fabrică! decât gesticulaţia unui spirit certăreţ, care a dat revolta pe gâlceavă  (excepţie făcând câteva poeme în care extraordinara forţă iniţială se regăseşte intactă, volatilă, gata să explodeze la cea mai mică atingere, precum Cel bun, cel rău, cel urât, de pildă). Ce să mai vorbim despre ultimul Ginsberg, de găsit în filmuleţele ridicole de pe Youtube care-ţi strâng inima când vezi ce a ajuns „una dintre cele mai bune minţi ale generaţiei sale”, lălăind mantre cu seriozitatea agelastă a neofitului MISA. Pentru poeţii ca ei, fără îndoială foarte buni în cărţile de început, revolta a ajuns să însemne un discurs despre revoltă, anesteziat chiar de teama lor de a nu părea că se domesticesc. Îmi aduc aminte de vrăjitorul din Oz, ţipând cât mai abitir cu voce îngroşată de după paravan, doar-doar o înfricoşa pe cineva. Şi zău că, de dragul lor, aş dori să nu apară nicicând un căţeluş Toto care să doboare paravanul.
M-a tulburat şi pe mine mult propoziţia scriitorului admirat de tine în adolescenţă, pe care eu şi acum îl admir aproape fără rezerve: „aţi luat totul prea în serios”, îţi scria el pe Messenger după sinuciderea unui poet douămiist (iar în jurnalul lui ne caracterizează astfel: „o generaţie plină de sinucigaşi şi călugăriţi”). Înţeleg prea bine ce te-a durut aici, dar cred că e conţinut aici şi un elogiu, poate involuntar, dar cu atât mai preţios: căci un scriitor care ia totul prea în serios nu-i de colo. Şi e oricum de preferat unuia care prea ştie exact ce să ia în serios şi ce nu. De altfel, chiar cel ce ne mustra astfel e unul dintre aceia puţini care au luat totul prea în serios – şi bine a făcut, căci nu altfel decât cu excesivă seriozitate se poate duce la capăt o trilogie hipnotică cap-coadă. Asta sper şi eu: că vom putea lua totul prea în serios, până la capăt. Şi în plus, dacă va fi cazul, că nu ne vom teme nicicând de căţeluşii Toto. Ci, dimpotrivă, îi vom iubi. În fond, bietul circar Oz e o scumpete. Care şi el, la rândul lui, lua totul mult prea în serios.

Al tău,
Radu

Sibiu, 24 ianuarie 2012 

4 comentarii:

Veronica 26 ianuarie 2012, 13:36  

Dă-mi voie, Radu, să-ţi spun - la temă sau nu, cred totuşi că da - că mi-a luminat această dimineaţă Sebastian, dîndu-se cu sania în Sub Arini, strigînd limpede "Pîitie!", tăind lumea în două, cu bunicul în spate.

Radu Vancu 26 ianuarie 2012, 15:08  

Veronica, aşa face el de când îl ştiu: strigă "Pâitieeeeee!" şi viaţa ţi se iluminează! :)

mihaelaursa 26 ianuarie 2012, 17:22  

Draga Radu, nu ma pot abtine sa nu te pup pe pixeli pentru darul de seninatate si de sanatate pe care-l gasesc intotdeauna pe blogul asta. Imi amintesc ce caut io pe-aici. Multumesc frumos!

Radu Vancu 26 ianuarie 2012, 22:16  

Plăcerea e de partea mea (mai ales că, aşa cum se spune, frumuseţea stă în internaut & omul bun vede frumosul până şi-n cel mai neînsemnat pixel :) )!

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS