joi, 5 ianuarie 2012

Claudiu către Radu. A treia scrisoare

Dragul meu Radu,

aici nu poţi zări nici o stea, doar avioanele brăzdând cerul în toate direcţiile cât e ziua de lungă (mai puţin, poate, între miezul nopţii şi patru-cinci dimineaţa). Ori de câte ori le privesc, se activează în mine amintirea unor viziuni vechi şi dureroase, care mă vizitau când îmi era cel mai rău. Un fel de mistică a accidentului, la antipodul scenariilor rafinat sado-maso din Crash. Sentimentul atât de prezent al catastrofei, imaginile derulate cu repeziciune în faţa ochilor, atât de reale încât mă întrebam de unde vin şi ce vor mai smulge din mine. Avioanele în flăcări, panica din momentul impactului. Ţipete casante, corpuri fragile făcute pulbere. Ciudata eliberare simţită odată cu epuizarea scenariului morbid (pe care degeaba încercam să-l transcriu pentru a-i îmblânzi ecourile – nu ieşea niciodată mai mult decât o copie înceţoşată, o scenă privită printr-un geam împâclit). Nu mă pot abţine, acum că toate astea sunt în urmă şi a rămas doar un zaţ, să literaturizez ceea ce era atât de personal şi de presant încât orice gest care să le transfere în estetic, în artizanal părea o jalnică evaziune. Iar eu, omul cel mai demn de dispreţ.
M-am chestionat deseori în aceşti zece ani de când scriu poezie de ce o fac – şi până unde voi putea întinde coarda. Dacă nu voi ajunge cumva şi eu ca unul dintre acei scriitori pentru a căror operă de tinereţe avem cea mai mare admiraţie, dar care, la un moment dat, s-au blocat, aşezându-se confortabil într-o formulă care, cu timpul, le-a consumat forţa şi inventivitatea (sau acea disperată vitalitate pe care a ilustrat-o, prin tot ce a lăsat, Pasolini), devenind, după cum spune Angela într-un poem de o luciditate crâncenă: „profesioniştii rezistenţei la scris”. Pentru mine, când nu a fost ispăşire (un cuvânt mare, ştiu, şi poate mai încărcat religios decât mi-aş dori), poezia a funcţionat ca un instrument de mare precizie împotriva comodităţii şi a renunţării. Am început să scriu pentru că simţeam o urgenţă ce nu se lăsa negociată sau pusă deoparte şi am continuat să o fac dintr-un refuz de a mă îngropa de viu. Nu aş vrea să se înţeleagă că reiau clişeele (atât de folosite încă) legate de motoarele cele mai puternice ale scrisului (poezia care „se naşte din suferinţă” şi altele la fel de lipsite de relief), ceea ce ne împărtăşim noi are un sens pe care ar fi păcat să-l expediem atât de superficial. Am citit recent o carte de eseuri a lui John Berger al cărei titlu se potriveşte ca o mănuşă poeziei tale din ultimul timp, precum şi, poate, propriilor mele căutări: Hold Everything Dear. O formulă care vorbeşte despre supravieţuire şi rezistenţă, şi despre disperarea imposibil de îngenuncheat, chiar şi atunci când viaţa te-a jefuit de tot ce aveai mai scump (contextul este însă, la Berger, unul politic: drama palestinienilor şi, într-un sens mai larg, a celor „umiliţi şi obidiţi”). Năzuinţa asta de a ţine aproape ce ţi-e mai drag poate da sens, făcându-te să depăşeşti povara singurătăţii şi a plânsului de milă. Iar arta (y compris literatura) ca lucrare neîntreruptă asupra ta însuţi, se face nu din suferinţă, ci în pofida ei. Convertindu-se (nu poţi să nu simţi asta când citeşti mari poeţi chinuiţi ca Trakl, Sylvia Plath, Alda Merini sau Mariana Marin) într-un triumf asupra durerii şi suferinţei.
Scrisul nostru trebuie să însemne muncă şi perseverenţă în tot ceea ce scrutăm şi iubim. Dorian Branea m-a invitat săptămâna trecută la un lunch în care am discutat despre proiectul pentru care sunt aici, iar în mijlocul discuţiei politicoase şi tatonante cu David Constantine, care editează Modern Poetry in Translation, am fost tranşant şi i-am spus că poezia înseamnă autodisciplină şi muncă. Am mai spus eu şi alte lucruri directe şi, probabil, (din punctul de vedere al englezilor) la limita impoliteţii, dar am simţit că el – poet şi profesor la Oxford, prieten cu Marin Sorescu, al cărui partener de lecturi şi lansări i-a fost în Anglia anilor ’80 – vorbea, dincolo de inevitabilul balet al discuţiei formale (care pe mine mă cam irita), aceeaşi limbă. Asta cred că nu au înţeles mulţi oameni din generaţia noastră (ca şi, de altfel, din generaţiile care ne-au precedat): pentru a fi original e nevoie de muncă şi dedicare, de un efort continuu, îndârjit. Scrisul înseamnă perseverenţă. Chiar şi atunci când nu scrii cu lunile, scrisul îşi face treaba în tine. Şi mai e ceva: orice calitate tehnică în poezie trebuie câştigată cu sudoare. Când Cis a scris prin 2004 despre mine că scriu „cu sânge”, m-am gândit puţin încurcat la povestea microbistului care i-a scris lui Hagi (câştigând astfel nu ştiu ce concurs cinic şi stupid) o scrisoare cu sânge. Sânge adevărat, scos cu seringa din trupul lui tânăr pentru a convinge un fotbalist celebru că îl adulează. Vreau să rămân îndeajuns de treaz ca să nu ajung ca amărâtul acela fanatizat. Cu sângele care ne trece prin vene sunt lucruri mai bune de făcut. Cu celălalt sânge, însă, nu.

*

Îmi scrii despre prietenie cu aceeaşi pasiune cu care discutăm de fiecare dată despre M. Ivănescu, despre Madi, despre Virgil şi despre toţi oamenii care ne-au însoţit în devenirea noastră, şi e ca şi cum am sta de vorbă din nou despre toate lucrurile fără de care organizarea mea interioară ar fi mult mai şubredă şi mai lipsită de temei.
Trebuie să încep prin a-ţi spune că sunt puţin încurcat în faţa acestei sintagme oarecum improprii, „prietenie literară”, poate şi fiindcă pentru mine literatura nu poate fi desprinsă de prietenie. Nu cred că am prieteni apropiaţi, dintre aceia cu care comunici şi îţi împărtăşeşti descoperirile, frământările, mişcările de profunzime, în absenţa literaturii. Un cinefil înrăit care nu pune mâna pe cărţi nu mă interesează. Un muzician (sau un meloman) care nu citeşte defel poezie pierde ceva esenţial. Gândeşte-te la un artist multivalent ca Mitoş, pentru care scrisul, muzica şi artele vizuale nu pot fi despărţite. Toţi prietenii mei din ultimul deceniu sunt oameni în viaţa cărora literatura e vie, lucrează şi îi menţine treji. Cu ei pot vorbi orice, şi cred că nu e în asta neapărat un soi de exclusivism: doar în prezenţa limpezitoare a cărţilor citite, împrumutate şi dezbătute mă simt eu însumi. Iar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim cu sobrietate şi pedanterie despre scriitori dragi, despre personaje şi poeme care ne stăruie în minte. Nu oficiem nici un cult în care doar „iniţiaţii” pot pătrunde. E o sărbătoare, una dintre puţinele de care mă pot bucura de-adevăratelea, pentru că tot ceea ce culegem din cărţile altora şi ceea ce scriem la rândul nostru, lucrurile pe care le trăim şi încercăm să le păstrăm prin acea curioasă activitate numită artă (după cum ar spune Leonard Cohen) sunt întotdeauna mai bune decât noi.
Şi cred că mai e un motiv pentru care sunt mefient faţă de prietenia literară – iar acesta este foarte personal şi subiectiv. Aveam acum câţiva ani o lectură la cenaclul Euridice, care se mutase deja la Muzeul Literaturii. Era, deci, pe la începutul lui 2005. Stătusem o săptămână la m.i. după terminarea zilelor „Iustin Panţa”, prin noiembrie sau decembrie 2004, noi doi încă nu ne descoperiserăm încă, deşi cred că Andrei Terian ne-a făcut cunoştinţă chiar în toamna aceea. Tu păreai mai retras, eu eram vraişte afectiv şi nu mă puteam fixa pe nimic. Atunci am şi tras o ceartă cu Teodor, fiind amândoi încinşi destul de tare de vodcă, în băruleţul de pe Moscovei care astăzi nu mai există. Ei bine, la Euridice am citit poemul pe care i-l dedicasem lui m.i., scris voit în felul său, dar cu dicţia proprie poeziei mele de atunci. Îmi amintesc cum, în seara ploioasă, am ieşit în oraş (urma să mă întâlnesc cu Bogdan Arizancu), iar m.i. mi-a spus, cum stăteam în prag, cu zâmbetul său ironic-ştrengăresc: „Domnule Komartin, vă rog să scrieţi în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Ceea ce am şi făcut, i-am arătat poemul când m-am întors, iar bucuria lui a luminat întreaga încăpere, cu toate că nu era o odă, ci un poem simplu şi melancolic ce plutea prin ceţurile sibiene („ploaie, vorbe neînsufleţite”). După ce am citit la Euridice (unde ştii bine că Marin Mincu nu mi-a arătat în anii aceia nici cea mai mică simpatie, ba dimpotrivă), unul dintre primii care au luat cuvântul a fost Sociu, care venise montat împotriva mea, spunând că noi doi „am avut o prietenie literară” (subliniind cel din urmă cuvânt), dar că l-am dezamăgit şi că poemele pe care le-am citit nu au valoare, că m-a „înghiţit” şi pe mine, ca pe atâţia alţii, poezia lui Mircea Ivănescu. M-am simţit trădat, eu credeam că suntem prieteni, şi nu că avem o amiciţie bazată pe citit poezii şi băut la festivaluri, astea ştim amândoi cât valorează. Supărarea lui era că din cauza mea n-ar fi luat premiul pentru poezie la Luceafărul, fiindcă eu nu i-aş fi transmis lui Marius Tupan un grupaj pe care mi-l trimisese (ceea ce eu chiar făcusem, dar Tupan avea alte planuri)… Aşa că de atunci asta a sunat mereu pentru mine ca un pahar pe jumătate gol. Asemenea amiciţii am mai avut, dar s-au terminat mereu urât, cu reproşuri sau cu atacuri murdare şi de neînţeles pentru mine. Însă prietenia e opusul acestor alianţe sau apropieri conjuncturale. Cu prietenii poţi să nu te vezi cu lunile, iar când îi reîntâlneşti, afecţiunea şi firul gândurilor se reînnoadă din locul în care le lăsasei. Prietenii nu te atacă din senin în reviste sau pe site-uri, ca bietul Vlaşin, ci vin la tine şi lămuresc din trei vorbe ceea ce părea neclar sau alienant în raporturile dintre voi, şi totul continuă cu un şi mai mare ataşament. Prietenii nu cer nimic la schimb şi oferă întotdeauna fără să lase impresia că ar fi făcut-o. Şi fac toate astea cu dragoste, în conturul lor de răcoare.
Numai că aici intervine ceva omenesc, prea omenesc, cum este rivalitatea. Între doi scriitori, şi poate mai ales între doi poeţi tineri, există întotdeauna amestecul acela de solidaritate (fiindcă nimeni pe lumea asta nu te poate înţelege mai bine atunci când poezia e tot ce contează pentru tine, şi ai renunţa la orice pentru ea) şi concurenţă (deşi întrecerea asta e în primul rând cu tine, se întâmplă la un moment dat o ciudată proiecţie care te face să-ţi doreşti să fii mai bun decât ceilalţi alături de care înaintezi). Aşa a-nceput prietenia mea cu Dan Coman. Eram amândoi la Ipoteşti şi a fost nevoie de un poet mai vârstnic decât noi, şi un mare generos, pentru ca prietenia noastră, care ne ştiam până atunci doar din reviste, şi care împărţeam premiul „Mihai Eminescu” pentru debut, să pornească cu dreptul. Ioan Flora a stat o jumătate de noapte în camera noastră (afară erau nişte nămeţi uriaşi, iar câinii lui Eminescu se jucau prin zăpadă, făceau tumbe, săreau după fulgii cât pumnul), preferând compania noastră celei a vechilor lui camarazi, şi ne-a vorbit despre poezie, despre prietenia cu Nichita, despre întâlnirea cu Bogza, petrecută pe când avea vârsta noastră. Şi atunci am înţeles de ce ţinea atât de mult Madi la el. Ca şi în cazul ei, moartea lui Flora a lăsat un gol, toată energia aceea extraordinară, tot talentul pus în slujba poeziei, imensul depozit de întâmplări şi de amintiri pe care îl purtau cu ei s-au pierdut. Poate că nu e rău că avem schimbul ăsta de scrisori, în felul ăsta am putea fixa măcar câteva dintre lucrurile importante pentru noi, măcar nişte umbre chinezeşti ale faptelor noastre, ale întâmplărilor pe care le-am trăit – şi le vom mai trăi. Eu oricum nu aş fi în stare să ţin un jurnal, mi s-a părut mereu (în ciuda fascinaţiei pe care o exercită asupra mea jurnalele lui Pavese, Gombrowicz sau Pessoa, aceste mari cărţi ale literaturii universale) că nu e un gest care mi s-ar potrivi. Dacă aş fi avut suficientă răbdare pentru asta, m-aş fi apucat până acum să scriu proză.
Deplângi în scrisoarea ta lipsa de empatie şi de „organ” pentru prietenie a unor scriitori şi invoci exemplul unui mare ambiţios atras de funcţii şi demnităţi (al cărui elev zelos, arivistul pârâcios DCE, a arătat în ultimul timp cu vârf şi îndesat ce caracter are). În plus, mă fereşti de eroarea pe care aş fi fost tentat să o comit afirmând că, prin natura profesiei lor, criticii literari sunt mai puţin deschişi către profesarea prieteniei: exemplele salutare ale lui Matei Călinescu, Lucian Raicu şi Valeriu Cristea, atât de afectuoşi faţă de literatura prietenă, dar şi faţă de fiinţele în carne şi oase care o scriu, contrazic această prejudecată. Nu i-am văzut niciodată pe Matei Călinescu (pe care l-am întâlnit o singură dată, la Bucureşti) şi pe Mircea Ivănescu împreună, dar ştiu că prietenia lor a ţinut mai bine de o jumătate de veac şi că legătura dintre ei a rămas intactă până când Matei (cu câtă dragoste rostesc Raluca şi Teodor acest nume!) a plecat dintre noi. Iar după felul în care vorbesc şi astăzi scriitorii din generaţiile mai vârstnice, ca Nora, despre Lucian Raicu şi Valeriu Cristea (care nu au avut parte niciodată de cariera şi oportunităţile lui Manolescu şi Simion, iar asta poate că i-a salvat), am convingerea că ei au fost nişte oameni cu un cult al prieteniei şi, prin urmare, cu un devotament rar pentru literatură, deopotrivă ca profesiune şi ca vocaţie. Aşadar, nu numai poeţii pot să trăiască întru prietenie, după cum nu doar criticii pot fi incapabili să o simtă (doar citim amândoi cu pasiune blogul cusurgiului LIS).
Pentru mine, întâlnirea cu Mariana Marin – cele şase-şapte luni dinainte de dispariţia ei, de-a lungul cărora am simţit-o atât de aproape – a fost una dintre marile mele şanse. Tot ce am învăţat de la ea despre poezie, despre ce ai de făcut ca să rămâi tu însuţi, despre compromisurile care trebuie evitate, felul în care îmi vorbea despre prietenii ei plecaţi, Mazilescu şi Bossert, toate astea vor lucra în mine pentru totdeauna. Madi a fost însă, în mărinimia ei dusă la extrem, şi o mare risipitoare. O poetă născută cu morbul autodistrugerii. E, poate, o lege secretă la mijloc, căreia nici ea nu i s-a putut sustrage.
Înainte de Madi, am mai avut norocul unei întâlniri formatoare, pe care nu voi putea niciodată să o trec sub tăcere. Ceea ce a făcut pentru mine Octavian Soviany, profesorul meu de română din ultimii ani de liceu, nu poate fi măsurat obiectiv (şi unde mai pui că nu am aflat decât mai târziu ce scriitor valoros este O.S.). Fără el, care să-mi aducă să citesc tot felul de cărţi ale unor poeţi bizari despre care nu auzisem până atunci (şi astăzi ştiu pe de rost poemele din Întunecatul April de care eram atât de îndrăgostit), şi fără Mihaela Cosma, un dascăl în sensul deplin – şi poate pierdut – al cuvântului, prima răscruce a vieţii mele (când, la 18-19 ani am înţeles că destinul meu este să scriu şi să traduc, şi nu să fac teatru) ar fi fost traversată mai lent şi mai şovăielnic, şi poate că nu aş fi ajuns să ard etapele în felul în care am făcut-o la vârsta aceea; cu siguranţă nu aş fi debutat la nici 20 de ani cu o carte în care mai găsesc şi astăzi lucruri surprinzătoare. Dacă aş fi întâlnit în facultate măcar un profesor ca Soviany şi Cosma (franceza pe care o ştiu şi acum i-o datorez ei), aş fi continuat cu obstinaţie cursurile acelea care simţeam că îmi risipesc timpul şi mă ţin în loc. Apoi l-am descoperit pe Ioan Es. Pop şi antologia sa, Podul, care tocmai fusese publicată. Lui i-am trimis câteva poeme, iar Ioan a scris despre ele în Ziarul de duminică (imaginează-ţi mândria mea, încă nu terminasem clasa a XII-a şi un asemenea poet mă lăuda), unde aveam să scriu chiar eu câţiva ani mai târziu. Ani în care am călătorit ca un halucinat, şi am ajuns să umblu alături de poetul Ieudului fără ieşire în atâtea drumuri prin ţară (de neuitat slam-ul acela moderat de tine în aprilie 2006, cu Ioan Es., Ştefan şi cu mine ca protagonişti), dar şi la Madrid sau la Göteborg, descoperind cum se aranjează lucrurile de la sine chiar şi în mijlocul celui mai mare brouhaha.
Urmându-l pe Bloom, spui că „literatura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei”. Ştii oare cât m-a bucurat că ai scris (şi cât de aplicat şi de afectuos ai făcut-o) despre Errata lui George Steiner, pe care am purtat-o cu mine o vreme ca pe un talisman, citind şi recitind din ea cu creionul în mână, încântat de toate lucrurile pe care le aşezase acolo Steiner? La fel de mult pe cât m-a bucurat că, într-un e-mail recent, Răzvan îmi vorbea cu entuziasm despre Existenţa tragică a lui D.D. Roşca, o carte fundamentală pentru el, la care se întoarce acum, redescoperind că diferenţa dintre o mare viziune şi prostie stă numai la nivelul tensiunii insuportabile pe care prima o păstrează în subtext permanent, pe când prostia e doar senină şi agresivă. Iar de prostie m-am tot lovit în ultimele zile din 2011 citind ce scriu pe net tot felul de binevoitori din ţară. Oamenii ăştia parcă s-ar fi născut să urască tot ceea ce nu le seamănă. Ştiu că ar trebui să-i ignor, dar ego-ul, hélas...

*

Aici bate cumplit vântul, am lăsat deschis geamul în bucătărioară şi parcă ar lovi cineva de ore bune cu piciorul în uşă. Să-ţi mai spun, în câteva cuvinte, despre Crăciun, pe care l-am petrecut destul de seren împreună cu Stephen şi Cristina, cu volumele devorate în nopţile dintre 24 şi 27 (mai multe antologii de poezie britanică şi americană, Bro al lui Sorokin, autobiografia lui Gandhi şi alte lucruri de preţ), cu traducerile din Bogza, de care sunt mulţumit, apoi au urmat două zile în West Sussex, la conacul familiei Hamilton din Lordington, desprins parcă din Rămăşiţele zilei, şi Revelionul împreună cu Adina şi Gusti, care au stat la Londra, undeva pe Brick Lane, de vineri până luni, şi în compania cărora am avut nişte peripeţii pe care le vom ţine minte – urmate de o binemeritată recuperare.
Au fost zile pline şi extenuante, zile în care am umblat ca prin vis. Aşa se face că termin scrisoarea asta la aproape o săptămână după ce o-ncepusem, cu gândul la tine şi la ai tăi, şi îţi urez – ne urez – să avem un an în care să facem lucruri mai bune, mai frumoase & mai adevărate decât în toţi anii care au trecut.


4 ianuarie 2012

Londra


12 comentarii:

Daniel Cristea-Enache 5 ianuarie 2012, 16:40  

Dragă Claudiu,

Încă o dată, la mulţi ani!
Faci tu ce faci şi iar mă menţionezi în scrisorile tale liricoide.
Îţi atrag respectuos atenţia că eşti puţin incoerent. Ba zici că-s cel mai cunoscut critic al ultimului deceniu, ba mă numeşti Enache. Ba îmi spui Enache, ba îmi spui DCE (în opinia mea, acestea sînt iniţialele de la Daniel Cristea-Enache, nu de la Daniel Enache).
Radu, care este mult mai civilizat decît tine, îţi poate confirma că a scrie corect numele celui cu care polemizezi nu e opţional, ci obligatoriu.
În schimb, dragă Claudiu, a utiliza nickname-uri şi a insulta - de la ICR Londra - diferiţi autori români e opţional, nu obligatoriu.

Al tău, Daniel

ana alfianu 6 ianuarie 2012, 11:45  

frumos mai scrie Claudiu :)

Daniel Cristea-Enache 6 ianuarie 2012, 16:09  

Subscriu. Frumos mai scrie Claudiu de la Londra...
Breaking news:

"by akarul păun
On January 6, 2012 at 12:58 pm
răzvan, n-ai ce face, tati.
na, ți-a trebuit conversație cu ăsta, acuma n-o să mai scapi de el și de varanii lui cu săptămânile"

Daniel Cristea-Enache 6 ianuarie 2012, 16:37  

Prin urmare, dragă Radu,
eu port o discuţie civilizată cu Răzvan Ţupa pe blogul lui:
http://poetic.ro/archives/2254#comments

Şi prietenul tău literar, de la ICR Londra, simte nevoia să posteze un comentariu, cu nickname, în care profilul lui de poet sensibil îmi pare puţin modificat.

Nu-i destul că vorbeşte despre mine ca şi cum am fi păscut vacile împreună; dar e un gentleman perfect şi o insultă şi pe Sanda Văran, făcînd un foarte subtil joc de cuvinte ("varanii").

Acesta este prietenul tău literar, dragă Radu Vancu - şi noile lui fapte glorioase îţi confirmă "comèdia" epistolarului vostru.

Dar probabil că - inteligent cum eşti - vei găsi o explicaţie frumoasă şi pentru această nouă şi gratuită porcărie made by Claudiu Komartin.

Al tău, Daniel

Radu Vancu 7 ianuarie 2012, 01:25  

Ana Alfianu: Aşa-i, scrie atât de frumos încât mă simt mereu cam ca Oţelul Galaţi nevoit să joace cu Manchester. :)

Radu Vancu 7 ianuarie 2012, 01:27  

Însemnări din subterană: Păi, dacă şi subterana subscrie, înseamnă că-i chiar ca în fabulele gnostice: ce-i frumos deasupra, e frumos şi dedesubt. :)

Radu Vancu 7 ianuarie 2012, 02:04  

Daniel Cristea-Enache: Daniel, mă supraestimezi de două ori: o dată când spui că sunt inteligent, a doua oară când crezi că pot găsi explicaţii frumoase. :)

Acum, să vin la cestiune. Am citit comentariul de la adresa indicată; dacă dăţile trecute te-ai înşelat (ce scria kalul trojan nu era deloc o mizerie la adresa lui Mircea Dinescu, cum văd că susţii în continuare - deşi comentariul în sine nu-ţi susţine intepretarea), de data asta ai dreptate. Claudiu face o maliţie nereuşită la adresa numelui doamnei Văran - or, glumele nominale şi cele fizice sunt întotdeauna deplasate. (Cât priveşte desemnarea ta prin apelativul "ăsta", cred că aţi putea fi chit - dacă-i adevărat ce scrie Mihai Iovănel, anume că în discuţia aceea pe FB l-ai făcut pe Claudiu "papagal"; ceea ce, de asemenea, nu-i prea elegant.)

Proba ta, Daniel, îmi demonstrează ce ştiam deja: prietenii mei, oameni minunaţi, nu sunt oameni perfecţi. Şicanaţi, pot să se enerveze şi uneori chiar să devină răutăcioşi. Dar niciodată nu pot fi răi. De asta garantez eu. Cu ce anume? Păi, chiar cu prietenia însăşi.

Iar doamna Văran l-a şicanat intens pe Claudiu. De ce, nu-mi pot explica. După cum nu-mi pot explica de ce minte în legătură cu mine. Iată ce minunăţii îmi atribuie: "De ce un lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu , disprețuitor al sistemului producător de diplome inutile, nu părăsește sistemul pentru a ieși din zona provincialismului mental în care se află (conform tovarășilor de blog) și a se pune în acord cu sine însuși și cu teoriile etalate?". Unde aş fi spus eu că dispreţuiesc sistemul producător de diplome inutile, e un mister pentru mine. În ce mă priveşte, am ales să întrerup dialogul cu oamenii care fac asemenea procese publice plecând de la minciuni. N-o să-i mai răspund nici aici, nici pe "Agenţia de carte", unde văd că persistă în minciună.

Acum, înţeleg că ai colecţionat probele astea (dintre care una validă) în încercarea de a demonstra că e o fractură între lirismul confesiv al lui Claudiu şi dispoziţia lui pamfletară. Dar tu ştii mai bine decât mine că, în nu prea lunga istorie a literaturii noastre, există destule cazuri de scriitori temperamentali în pamflet şi lirici în epistolar; un caz emblematic e poate scrisoarea către Lovinescu a lui Arghezi (iartă prezumţia; e un exemplu tipologic, nu axiologic :) ). Şi mai sunt. Confesivul poate fi foarte bine şi reactiv, nu-i musai să fie un melancolic copt de acedie şi plictis.

Şi, ca să închei inteligenta şi, desigur, frumoasa mea explicaţie: mi-ar părea tare rău ca intervenţiile tale pe bloguleţul meu, cum elegant îl categoriseşte doamna Văran, să se limiteze la colecţiile astea de probe. Pentru că nu văd unde ar putea duce continuarea probatoriului tău; reacţiile nervoase ale lui Claudiu la diverse şicane nu-mi vor schimba admiraţia pentru tot ce face el în şi pentru poezie. Că a fost deplasat în glumiţa nominală nefericită, e una; că e un poet admirabil şi cel mai generos prieten al tinerilor poeţi, e cu totul altceva.

Toate cele bune,
Radu

Radu Vancu 7 ianuarie 2012, 02:25  

Erată: Nu pe "Agenţia de carte" persistă doamna Văran în minciună, ci pe blogul revistei "Cultura". Pe "Agenţia de carte" tocmai citisem despre premiul dat minunatului Ioan Es. Pop, de aici confuzia.

Daniel Cristea-Enache 7 ianuarie 2012, 09:26  

Dragă Radu,

Eu am crezut că te-am plictisit puţin cu comentariile mele de pe blogul tău. Fiindcă, la ultimele, nu mi-ai mai răspuns.

Chiar nu vreau să abuzez de timpul, de politeţea şi de ospitalitatea ta.

Vei fi avînd şi tu destule pe cap; voi fi avînd şi eu...

Cititorii au deja o bună reprezentare şi asupra lui Claudiu, şi asupra ta, şi asupra mea.

Regret şi retrag termenul "papagal" pe care l-am folosit, în legătură cu Claudiu Komartin, pe Facebook. Îi cer scuze lui Claudiu pentru secvenţa "esenţa de papagal a lui Claudiu".

Cînd greşim, dacă sîntem oneşti, o recunoaştem. Asta şi face diferenţa dintre o greşeală şi o chestie premeditată.

În final, să-ţi spun că Sanda Văran este unul dintre cei mai avizaţi şi mai subtili cititori din cîţi am văzut în ultimii ani. Şi am văzut mulţi :) Puteţi polemiza, dacă vrei. Vreau să zic: merită efortul. Dar asta vă priveşte pe voi.

Dragă Radu, îţi urez să rămîi aşa cum eşti şi să ai cît mai frumoase prietenii literare.

Toate bune!
Daniel

Radu Vancu 7 ianuarie 2012, 14:17  

Daniel,

Îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase şi, încă o dată, îţi doresc un an cât mai bun.

Cât despre discuţiile de pe blog, plăcerea a fost de partea mea. De asta există un blog - pentru comentarii.

Toate cele bune,
Radu

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS