Festivalul internaţional de literatură de la Novi Sad

Ăsta e afişul.
Plec mâine spre Timişoara, acolo mă voi întâlni cu Marin Mălaicu-Hondrari, şi de acolo avem tren pe la cinci dimineaţa spre Novi Sad, via Belgrad.
E aproape enervant să vezi că sârbii au câteva festivaluri internaţionale de anvergură, iar noi cam nimic. Există Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, început în 2008 de Oana Boca, Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu, şi Festivalul de Literatură de la Neptun-Mangalia, care e aşa de bine organizat şi de vizibil, că nici măcar un site la care să pun link n-are. Şi asta-i tot.
(Se prea poate ca din octombrie să se arate semne bune, cineva se canoneşte să facă un festival internaţional profesionist, vom vorbi mai multe atunci.)
Abia aştept să ajung la Novi Sad, am auzit numai lucruri frumoase de la Claudiu Komartin şi Dan Coman, invitaţi la festival în anii anteriori.
Până mă întorc (căci nu ştiu dacă voi avea acces la net acolo), vă las cu un poem de Duşan Vukajlovic, poate sârbul meu preferat:

Pancevo

Privesc:
Oraşul în care trăiesc ca un câine
Aşezat într-o tigaie de şes
Îşi prăjeşte cu succes Locuitorii
Casele Istoria
E plivit sistematic Peste el ninge tot mai rar
Oraşul acesta creşte Duce o viaţă sportivă
Respiră adânc Are un scaun ca la carte

Mâini pricepute îl conduc
Aici poetul nu e doar poet
căci trebuie rentabilizată colivia

În oraşul unde trăiesc ca un câine
Scriu cu mâna nesigură poeme
Privesc în urmă Departe dealurile verzi
şi roşul apus de soare
Nu există

Adieri uşoare mă crăcesc
Îmi îndoaie spinarea Îmi mângâie faţa
Înţelept În lanţ
Latru de durere

Read more...

Lansare revista Transilvania & "Eminescu. Trei eseuri"

Joi, de la ora 5, la Biblioteca ASTRA, Corpul B, vor fi lansate cel mai recent număr al revistei Transilvania şi cartea mea, Eminescu. Trei eseuri, despre care va vorbi Dragoş Varga.
Vă aştept cu drag.

Read more...

Matei Călinescu & Mircea Ivănescu

E 21 august, a trecut deja o lună.

În postarea trecută am vorbit despre Cântec de adormit elefantul; iată acum ce credea Matei Călinescu despre poemul acesta "u-lu-i-tor de frumos", cum spune un comentator anonim al postării anterioare.

Cu Matei Călinescu, prietenul lui arhetipal, Mircea Ivănescu făcuse de altfel o înţelegere: cel care moare primul îşi va aştepta prietenul undeva lână steaua Sirius. Ştiu sigur că acum, lângă Steaua Câinelui, e kief mare, doi prieteni exemplari pun o bază, cum îi plăcea lui M.I. să spună.

Aşadar, Matei Călinescu despre Mircea Ivănescu, având în vedere cântec de adormit elefantul:

Interesant e că ritualurile citaţioniste se regăseau şi la nivelul oral, în vorbirea de toate zilele a poetului, cel puţin cu prietenii, care ştiau la ce să se aştepte. La întrebările banale, de felul lui "Ce mai faci?", el răspundea aproape invariabil: "Ce să fac? Sunt un nenorocit, toată lumea dă cu picioarele în mine". În idiolectul lui familiar intrau o seamă de expresii şi cuvinte, cum ar fi "a malaxa", "a pune o bază" (cu varianta masculină "un bazedoff"), "zeiţă" (pentru persoane de sex feminin de vîrste diferite, atrăgătoare dar nu neapărat) sau superlative ironice de tipul "X e de departe cel mai mare om" (conţinînd traducerea literală a colocvialismului englez "by far"). Unele din acestea trec în poezie. (...)

Aş lua drept exemplu pentru felul cum procedează Mircea Ivănescu unul din colocvialismele idiosincratice ale unui grup boem din anii 1960 - mă refer la trio-ul alcătuit din poeţii Leonid Dimov şi Teodor Pîcă, împreună cu desenatorul Florin Pucă, trio ale cărui drumuri se încrucişau adesori cu acelea ale lui Mircea Ivănescu. (În 1973, apărea în tiraj limitat şi în format mare, bogat ilustrat de Florin Pucă, unul din fructele acestor întîlniri: volumul amintiri de Mircea Ivănescu şi Leonid Dimov.) Adevăratul autor al memorabilei formule "Orişicîtuşi de puţin contează enorm de mult", care se folosea de cîte ori venea vorba în interiorul grupului de ceva a cărui "importanţă" trebuia subliniată, era Teodor Pîcă. Se apela aproape ritual la această formulă cînd un membru al grupului solicita un împrumut bănesc (în scopuri etilice) de la un cunoscut aflat prin preajmă. Mircea Ivănescu a făcut din această expresie gramatical ciudată refrenul unui frumos poem din primul său volum, versuri (1968), şi anume cântec pentru adormit elefantul. (...)

La baza metaforicii întregului poem stă citaţia formulei care insistă asupra importanţei deosebite a unui lucru sau a unei acţiuni, aici aceea de a cînta un cîntec pentru adormit elefantul, care se identintifică fantasmatic cu poetul însuşi. Deşi citatul e neexplicit, ascuns, imposibil de reperat de un cititor neavizat, simplul fapt că-mi aminteşte împrejurarea din care a fost extras îmi readuce în minte - eu fiind, ca prieten al poetului, un cititor privilegiat - o definiţie largă şi jucăuşă dată de Umberto Eco postmodernului, conceput mai mult ca o categorie stilistică sau tipologică decît ca un mod de periodizare sau de segmentare a unui continuum temporal. În Postscriptum la Numele trandafirului, Eco defineşte postmodernul plecînd de la o distincţie între un tînăr (inocent, premodern) care ar face o declaraţie candidă de dragoste (,Te iubesc") şi un altul, conştient de faptul că o asemenea declaraţie ar părea azi banală, desuetă, şi pe de-asupra brutal de sinceră, şi care ar spune: "Te iubesc, cum ar zice ...", rostind numele unei cunoscute autoare de romane sentimentale. În cazul al doilea, caracteristic pentru paradigma postmodernă, sunt desigur posibile tot felul de variaţiuni pe tema că inocenţa limbajului a devenit imposibilă şi că tînărăul şi tînăra ştiu asta şi mai ştiu că şi celălalt ştie. Acolo unde modernul ar fi tăcut sau ar fi vorbit despre cu totul altceva, postmodernul spune ce are de spus recurgînd la stratagema citatului. Esenţială, "salvatoare" e citarea - care poate fi, la o extremă, directă şi clară, la cealaltă, aluzivă şi obscură, cu o infinitate de posibilităţi intermediare. S-a spus despre postmodernism că ar favoriza o poetică "citaţionistă", adesea ironic intertextuală, intercronică (inclusiv anacronică), interlingvistică, alteori serios neserioasă, sincer nesinceră, subtil ambiguă, folosind ludicul ca pe o mască mai mult sau mai puţin transparentă.

Evident, scriind aceste rînduri, mă gîndesc la poezia lui Mircea Ivănescu, de la care am pornit. Că el, cînd a început să-şi scrie poemele, către sfîrşitul anilor 1950, habar nu avea de un postmodernism care abia se infiripa în poezia anglo-americană, mi se pare un lucru cert. Structural el era însă postmodern. De aceea ne apare el azi, în România, ca un precursor - un precursor care desigur se ignora, precursorul fiind creat retrospectiv (cum explică Borges în eseul "Kafka şi precursorii săi") de către succesori care, fie că au fost influenţaţi de el, fie că nu, se recunosc în el şi sunt recunoscuţi ca atare. Fapt e că Mircea Ivănescu a descoperit pe cont propriu, ca pe o necesitate internă, citaţionismul - literal şi în toate sensurile.

Matei Călinescu, Citatul ca inocenţă regăsită, România literară, nr. 20/2006 (sau aici: http://www.romlit.ro/citatul_ca_inocen_regsit)

Read more...

Şerban Foarţă & Mircea Ivănescu

Într-un mail trimis mie ieri (sau alaltăieri? nopţile se succed aşa de înşelător...), Şerban Foarţă îl descrie într-atât de exact şi de adevărat pe Mircea Ivănescu (ca de la un minunat poet la altul), încât mi-am zis că e păcat ca atâta exactitate & adevăr să rămână numai pentru mine.
Aşa că i-am cerut voie să postez pe blog scrisoarea; cunoscută fiind generozitatea poeţilor în genere şi a lui Şerban Foarţă în special, nu numai că mi-a dat acordul, dar mi-a trimis şi traducerea în franceză a frumosului cântec de adormit elefantul. Îi mulţumesc şi mă înclin.
Ce să mai lungim vorba - iată, în ordine, scrisoarea, traducerea & poemul original. 

Dragă Radu Vancu,

în legătură cu M. Ivănescu, – mi-am adus brusc aminte, ieri, la deşteptare, ce spune Borges despre a scrie vs. a citi. 

"A citi este o activitate ulterioară aceleia de a scrie: mai resemnată, mai politicoasă, mai intelectuală."

În original – pentru că sună admirabil – (cf. Prolog-ul la prima ediţie a Istoriei universale a infamiei):
"Leer [...] es una actividad posterior a la de escribir: más resignada, más civil, más intelectual."
Cred că asta a cam fost, în viaţă şi în poezie, M. Ivănescu, dragul nostru dispărut:

MAI RESEMNAT, MAI POLITICOS, MAI INTELECTUAL!

Din toată inima,

Şerban Foarţă

Mircea Ivănescu, Berceuse pour l'éléphant

 Soigneusement, d’abord, et non sans peur

on pose au creux du mur son ombre.

– Sois attentive aux diaphanes vapeurs

de sa pensée bien seul, au sombre

plissement – tout pachydermatique –

sur ses épaules, de sa peau lourde – et pense

à ce que mainte lunule hiératique

naît pour des doigts couleur orange de ses défenses.

            Pour peu qu’on bouge, si j’ne me trompe,

            ça compte, c’est énorme,

            les éléphants, même les plus calmes, remuent leur trompe

lors même qu’ils dorment.

Le jeu d’eaux du sommeil, sans fin,

auprès de toi – en attendant, si lasse,

que les grands cernes, les plus choisis et fins,

ceux d’une pensée ultime, s’effacent

jusqu’à ce qu’il s’endorme, et le profil

revienne et cligne, tout fatigué, sous sa capote,

tandis que s’arrondit le temps et file

l’heure qui clapote.

            Pour peu qu’on se remue,

            ça compte, c’est énorme,

            les éléphants écoutent, émus,

lors même qu’ils dorment.

Plus tard, surtout quand ta main lisse

la couverture, prends garde et veille

à ce que, tressaillante, ne glisse

– et en cachette – aucune de ses oreilles

Sur ses carreaux, non sans divers dessins,

sa diaphane écoute,

celle qui connaît tous les desseins

de la montagne éteinte – sans doute.

            Pour peu que cela compte, ça compte, c’est énorme

            tous ces éléphants-ci qui dorment.

 (Traducere de Şerban Foarţă, – apărută în

„la Revue roumaine”,  în toamna lui 1978)

cântec de adormit elefantul

                                                                       (din volumul de debut Versuri, 1968)

cu grijă întâi, să-i aşezi umbra

în nişa peretelui – fii

atentă la aburtii străvezii

ai gândului lui singuratec, la sumbra

încreţire a pielei pahidermatice

după umeri – să ştii

că din colţii lui, noiţe hieratice

urcă pentru degetele tale portocalii.

            orişicâtuşi de puţin te-ai mişca,

            să ştii, contează enorm,

            chiar şi cei mai calmi elefanţi

            îşi tremură trompa când dorm.

jocul apelor lângă tine

ale somnului, aşteptând

destrămarea celor mai fine

cearcăne ale celui din urmă gând

până adoarme, şi se întoarce

imaginea clipind obosit,

şi ceasul se rotunjeşte şi toarce

câte-un minut clipocit.

orişicâtuşi de puţin te-ai foi

contează enorm

elefanţii aud

şi când dorm.

când netezeşti cuvertura

mai ales, fii cu grijă

dacă-i tresare urechea, de-a dura

se va rostogoli – şi furişe –

pe carourile ei, cu cuprins

diferit, ascultarea lui străvezie,

ascunzişurile muntelui stins

el le ştie.

            orişicâtuşi de puţin contează enorm

            elefanţii când dorm.

Read more...

Poem

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

„Dragule, mi-e ruşine să intru în visul maică-tii,

mi-o aduc aminte cum tremura

pe scaunul din bucătărie

când eu zăceam în braţele tale

în camera mică, cu rafia de gât

şi cu zâmbetul pe faţă.

Aşa că spune-i tu, te rog,

că mă gândesc la ea ca la voi.

Şi mai spune-i aşa: Veroni,

când râdeai, aerul se umplea de fluturi.

Când tăceai, era o întindere uriaşă de zăpezi

pe care oameni agili târau foci însângerate

din care urmau să facă untură

pentru lumânările nopţilor boreale de amor.

Când făceam amor, foci cu ochi trişti ne priveau,

băteau din lăbuţele lor caraghioase

până când moviliţele de grăsime ce erau

se făceau lumină.

Când râzi, îngerii îşi deschid aripile de fluturi albinoşi

şi te privim toţi tremurând, atât de frumoasă,

încât Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal.”

Ies năuc din dormitor. Miroase a cafea.

Prin geamul deschis priveşti concentrată

către salcia golaşă. Printre crengile ei moi

se vede ceva. În locul Lui, te-aş transcrie

pe curat. În locul salciei,

aş înflori fulgerător.

Read more...

Casa de Editură Max Blecher, Colecţia Orfeu

Pe lângă toate lucrurile minunate pe care le face (propriul scris, revista Poesis Internaţional, Institutul Blecher, scouting-ul printre poeţii cei mai tineri), Claudiu Komartin a mai început un proiect de anvergură: colecţia Orfeu de la Casa de Editură Max Blecher (pe care, iată, am uitat s-o adaug în enumerarea parentetică anterioară). E vorba, ca şi la buna şi vechea colecţie Orfeu, despre cărţi de poezie bilingve, cu poeţi adevăraţi în traduceri la fel de adevărate, într-o prezentare grafică exemplară (copertele Anei Toma, ca şi afişele şi ca tot ce face ea, constituie deja un brand - puţine cărţi la fel de frumoase ca ale ei am văzut pe piaţa autohtonă). Au apărut până acum polonezul Darius Sosnicki, cu Familia P., sârbul Dragan Jovanovic Danilov, cu Homer la periferie, şi e în curs de apariţie Colonia poetică, o antologie cuprinzând poeţii suedezi tineri traduşi de congenerii lor români printr-un program al Institutului Cultural Român (L.E. Colonia poetică tocmai a apărut!). Şi vor mai urma şi alte lucruri, la fel de frumoase şi de bune şi adevărate.
Îl tot recitesc de câteva zile pe sârbul Danilov, în traducerea lui Ioan Radin Peianov. Am ajuns să învăţ anumite pasaje pe de rost, de fapt oriunde ai deschide cartea dai peste un poem memorabil dacă nu în întregime, atunci cel puţin pe anumite porţiuni. Iată un test - peste ce minunăţii poţi să dai deschizând Homer la periferie de cinci ori:

E vulgar să fii superior de calm.

*

Ieri am donat sânge
la sediul organizaţiei locale, iar azi mă gândesc
că acest lichid susură acum într-un alt
corp, poate mai puţin solitar ca al meu.

*

La cărţile poeţilor mă oploşeam ca la poala
mamei.

*

Nu există suferinţă, există doar cei care suferă.

*

Pământul încă ne mai ţine drepţi. Vom supravieţui
dacă vom reuşi să ne păstrăm mirosul de om.

Read more...

Bistriţa & co.

Citindu-i pe Marrou & Rougemont & Brenan, am încercat deseori să-mi imaginez cum arăta un turnir medieval de poezie cu trubaduri, jongleri, minnesangeri ş.a.m.d. Acum, după festivalul de la Bistriţa, cred că am o reprezentare îndeajuns de exactă. :)
Un interviu cu organizatorii (adică ducesele Toma, contele Ţ, marchizul de Great & el grande Marin), în Observator cultural.

Iar aici, două cronici, una de Şerban Axinte la Sebastian în vis, alta de Marius Chivu la Amintiri pentru tatăl meu.

Read more...

Eminescu. Trei eseuri

Tocmai am aflat că a ieşit din tipar.

Redau mai jos coperta şi un fragment din concluzii.

Am purces, aşadar, la recitirea poeziei eminesciene din trei puncte de vedere cât se poate de diferite: primul eseu examinează relaţia dintre poezia lui Eminescu şi reprezentarea poetului despre existenţă; al doilea e un exerciţiu de poetici comparate (iată, aşadar, cum poate fi evitată la limită cacofonia!), urmărind modalităţile de textualizare a tăcerii la Eminescu, Hölderlin şi Mallarmé; în fine, cel de-al treilea e un destul de lung (cel puţin prin comparaţie cu anterioarele) exerciţiu de reconstituire a dinamicii imaginarului eminescian, în descendenţă durandiană. Prin urmare, avem de-a face cu un punct de vedere situat pe limes-ul dintre text şi existenţă, cu un altul instalat în miezul poetic al textului şi, în fine, cu un al treilea plasat dincolo de textul propriu-zis, în energeia pre-textuală a imaginarului. Cum se va putea constata, toate cele trei unghiuri de atac duc la concluzia că Eminescu nu e atât un ultim poet romantic (e, fireşte, şi asta), cât un poet aflat în pragul unei modernităţi poetice în care nu apucă să intre (analogia cu Canaanul lui Moise e pe cât de inevitabilă, pe atât de facilă), dar pe care o anticipează în mai toate direcţiile ei ulterioare.

Contrase în rezumate poate prea simplificate, iată, în ordinea respectivă, concluziile fiecăruia dintre cele trei eseuri: cel dintâi deduce un Eminescu anticipând, în anumite zone ale poeziei lui, dar mai ales prin modul de a înţelege relaţia dintre poezie şi existenţă, „omul făcut concret” din poezia lui Bacovia şi, consecutiv, dezvoltările de peste un secol ale biografismului postbelic, de la Mircea Ivănescu la optzecişti şi după aceştia; cel de-al doilea, oarecum consonant cu antecesorul, observă că pentru Eminescu poetica tăcerii nu e, precum pentru ceilalţi doi poeţi, o metodă de izolare aseptică a discursului poetic într-un turn (real, nu de fildeş – Hölderlin dă seamă de aceasta...), de exilare a căldurii animale, plină de zgomot şi furie, din cuvintele cu sens purificat ale tribului, ci, dimpotrivă, doctrina aceasta estetică are corespondenţe cât se poate de concrete în plan ontologic; iar cea de-a treia lectură constată că imaginarul eminescian e alimentat de o energeia apocaliptică ale cărei motive structurante şi proces imaginativ corespund într-atât de exact schemei arhetipale respective, încât e limpede că imaginarul poeziei lui Eminescu e o reactivare a acelui „sistem al exegezei biblice inverse”, generatoare a analogiilor dintre gnoze şi mitemele romantice, despre care vorbea Ioan Petru Culianu în, dacă e să-i dăm crezare lui H.-R. Patapievici (şi nu văd de ce nu i-am da, Ultimul Culianu e o carte nu numai ataşantă, ci pe deplin credibilă), cea mai importantă carte a lui, Arborele gnozei: „Ca urmare, în zorii erei moderne, sistemul exegezei biblice inverse a fost reactivat şi el continuă să producă soluţii în conformitate cu aceleaşi reguli de joc (vezi capitolul 10), aproape ca şi cum nu ar fi avut loc nici o întrerupere, de la vechii gnostici şi până la romantici. Acest lucru explică impresionantele analogii dintre mitologiile dualiste şi naraţiunile mitice ale romantismului”.

Ei bine, după atâtea pagini de programatică reprimare a discursului empatic faţă de obiect, îmi acord, în aceste propoziţii finale, dreptul de a vorbi sentimental. Ceea ce m-a atins (şi, într-o bună măsură, m-a făcut să simt că a fost justificat tot acest efort de depersonalizare) nu e deloc faptul că, la finalul fiecărui eseu, Eminescu a reieşit ca un poet desprins decisiv din romantism şi apropiat, pe măsură de decisiv, de modernitate; era acesta nu numai un secret al lui Polichinelle, dar şi o observaţie absolut secundară (cum am mai spus deja, în ciuda prejudecăţii comune, pur romanticul Hugo nu-i cu nici un chip mai prejos decât complicatul modern Baudelaire), şi n-ar fi meritat cu nici un chip atâta zdroabă. Cu adevărat remarcabil mi se pare următorul lucru: atât prin proto-biografismul lui, cât şi prin imaginarul acesta apocaliptic, Eminescu se dovedeşte surprinzător de îndeaproape de biografismul şi de expectanţa apocaliptică douămiistă. Sigur, diferenţele sunt evidente şi majore – biografismul douămiist e hard, cel eminescian numai embrionar, apocalipticul eminescian e utopic, cel douămiist dis- sau chiar kakotopic ş.a.m.d. Însă, în pofida tuturor mutaţiilor genetice identificabile, eseurile acestea mi-au justificat convingerea că există încă anumite gene eminesciene suficient de vitale pentru a se reactiva în ADN-ul douămiist. Trebuie precizat numaidecât, fie şi numai din scrupul, că există şi o secvenţă a materialului genetic complet incompatibilă cu douămiismul; e vorba, se înţelege, de „poetica tăcerii”, cum nu se poate mai diferită de Schrei-ul neoexpresionist ori de anger-ul anarhist al poeţilor douămiişti. Însă acest Schrei, această anger, chiar fără s-o ştie, ba poate chiar à contre coeur, descind totuşi – pe alte filiere, nu încape discuţie – din visul şi armonia Poetului. Constatare care merită orice efort de reprimare.

Radu Vancu, Eminescu. Trei eseuri, InfoArt Media - Argonaut, Sibiu - Cluj, 2011, 171 p.

Read more...

Ştefan Manasia, "Motocicleta de lemn"

Am dat un mic semnal despre cartea lui Ştefan Manasia în România literară, nr. 31.
E tare liniştitor când poeţii acestei generaţii, pe care unii dintre seniori o detestă cu voluptate, dau cărţi aşa de adevărate.

Iată textuleţul meu: 

Poezia lui Ştefan Manasia de până la Motocicleta de lemn vine din trei surse teoretic nemiscibile: e vorba, mai întâi, de anarhismul pur şi dur, mai exact de acea variantă a lui numită de poetul clujean (după o ilustră sursă) „etica grunge”; apoi, de spiritul mereu viu (cu toate cadavrele lui delicioase) al suprarealismului – întreaga broderie de stranii şi eclatante imagini psihice (uneori de-a dreptul psihotice) aici îşi găseşte sursa; în fine, discursul acesta anarho-surrealist dezvăluie ochiului răbdător o surprinzătoare dimensiune mistică – fiind obsedată de natura răului, poezia lui Manasia e o variantă de teodicee blazată, încercând nu să justifice răul (pentru că asta nu mai e posibil), ci doar să-i surprindă (perversa? expiatoarea?) relaţie cu frumosul. Hibridul acesta, implauzibil în principiu, la Manasia nu numai că ţine, dar compune un discurs poetic hipnotic şi complicat (cel mai sofisticat din generaţia lui, în orice caz), amintind cumva de acea „tehnicitate intensivă” despre care vorbea un critic în legătură cu poezia lui Mazilescu. Spre lauda lui, Manasia nu alege, în acest al treilea volum, calea ceva mai simplă a pastişării manasianismului, ca să-i zic aşa, ci ţine cu tot dinadinsul să se reinventeze; cele patru cicluri care compun Motocicleta de lemn, şi anume Ceva dinspre umanitate, Antwerpen, Ostroveni. Viaţa şi contactele (o variantă upgradată a poemului din 2003) şi Alevin, complică şi mai mult formula amintită, radicalizând atât anarhismul (mai atent şi mai reactiv la realul imediat, cuprinzând practic totul în plaja lui de observaţie, de la supermarketuri la „ecranul global”), cât şi misticismul – care, în volumul de faţă, nu mai e deloc reprimat ori camuflat, ci ţâşneşte de câteva ori la suprafaţă, ca sângele prin tifon, ultima oară chiar în versurile de final ale poemului Alevin şi ale cărţii: „Sub sorii artificiali / În amiaza bimilenară / După războaiele chimice / După islamizare / Şi reconquista / Când bioroboţii vor fi fugit din hangarele Trustului / După Contact / După pisicile telepat / După planetele-spongier / După invaziile dureroase ca Roentgenul / După nimic / După ce Informaţia / se va fi-ntors / prin membrana / expiatoare / la Dumnezeu”. Motocicleta de lemn e una din cărţile de prim raft nu numai ale douămiismului poetic, ci ale poeziei contemporane în ansamblu. 

Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, Charmides, Bistriţa, 2011, 107 p.

Read more...

Doamna Stela & Mircea Ivănescu

Read more...