vineri, 5 august 2011

Eminescu. Trei eseuri

Tocmai am aflat că a ieşit din tipar.
Redau mai jos coperta şi un fragment din concluzii.




















Am purces, aşadar, la recitirea poeziei eminesciene din trei puncte de vedere cât se poate de diferite: primul eseu examinează relaţia dintre poezia lui Eminescu şi reprezentarea poetului despre existenţă; al doilea e un exerciţiu de poetici comparate (iată, aşadar, cum poate fi evitată la limită cacofonia!), urmărind modalităţile de textualizare a tăcerii la Eminescu, Hölderlin şi Mallarmé; în fine, cel de-al treilea e un destul de lung (cel puţin prin comparaţie cu anterioarele) exerciţiu de reconstituire a dinamicii imaginarului eminescian, în descendenţă durandiană. Prin urmare, avem de-a face cu un punct de vedere situat pe limes-ul dintre text şi existenţă, cu un altul instalat în miezul poetic al textului şi, în fine, cu un al treilea plasat dincolo de textul propriu-zis, în energeia pre-textuală a imaginarului. Cum se va putea constata, toate cele trei unghiuri de atac duc la concluzia că Eminescu nu e atât un ultim poet romantic (e, fireşte, şi asta), cât un poet aflat în pragul unei modernităţi poetice în care nu apucă să intre (analogia cu Canaanul lui Moise e pe cât de inevitabilă, pe atât de facilă), dar pe care o anticipează în mai toate direcţiile ei ulterioare.
Contrase în rezumate poate prea simplificate, iată, în ordinea respectivă, concluziile fiecăruia dintre cele trei eseuri: cel dintâi deduce un Eminescu anticipând, în anumite zone ale poeziei lui, dar mai ales prin modul de a înţelege relaţia dintre poezie şi existenţă, „omul făcut concret” din poezia lui Bacovia şi, consecutiv, dezvoltările de peste un secol ale biografismului postbelic, de la Mircea Ivănescu la optzecişti şi după aceştia; cel de-al doilea, oarecum consonant cu antecesorul, observă că pentru Eminescu poetica tăcerii nu e, precum pentru ceilalţi doi poeţi, o metodă de izolare aseptică a discursului poetic într-un turn (real, nu de fildeş – Hölderlin dă seamă de aceasta...), de exilare a căldurii animale, plină de zgomot şi furie, din cuvintele cu sens purificat ale tribului, ci, dimpotrivă, doctrina aceasta estetică are corespondenţe cât se poate de concrete în plan ontologic; iar cea de-a treia lectură constată că imaginarul eminescian e alimentat de o energeia apocaliptică ale cărei motive structurante şi proces imaginativ corespund într-atât de exact schemei arhetipale respective, încât e limpede că imaginarul poeziei lui Eminescu e o reactivare a acelui „sistem al exegezei biblice inverse”, generatoare a analogiilor dintre gnoze şi mitemele romantice, despre care vorbea Ioan Petru Culianu în, dacă e să-i dăm crezare lui H.-R. Patapievici (şi nu văd de ce nu i-am da, Ultimul Culianu e o carte nu numai ataşantă, ci pe deplin credibilă), cea mai importantă carte a lui, Arborele gnozei: „Ca urmare, în zorii erei moderne, sistemul exegezei biblice inverse a fost reactivat şi el continuă să producă soluţii în conformitate cu aceleaşi reguli de joc (vezi capitolul 10), aproape ca şi cum nu ar fi avut loc nici o întrerupere, de la vechii gnostici şi până la romantici. Acest lucru explică impresionantele analogii dintre mitologiile dualiste şi naraţiunile mitice ale romantismului”.
Ei bine, după atâtea pagini de programatică reprimare a discursului empatic faţă de obiect, îmi acord, în aceste propoziţii finale, dreptul de a vorbi sentimental. Ceea ce m-a atins (şi, într-o bună măsură, m-a făcut să simt că a fost justificat tot acest efort de depersonalizare) nu e deloc faptul că, la finalul fiecărui eseu, Eminescu a reieşit ca un poet desprins decisiv din romantism şi apropiat, pe măsură de decisiv, de modernitate; era acesta nu numai un secret al lui Polichinelle, dar şi o observaţie absolut secundară (cum am mai spus deja, în ciuda prejudecăţii comune, pur romanticul Hugo nu-i cu nici un chip mai prejos decât complicatul modern Baudelaire), şi n-ar fi meritat cu nici un chip atâta zdroabă. Cu adevărat remarcabil mi se pare următorul lucru: atât prin proto-biografismul lui, cât şi prin imaginarul acesta apocaliptic, Eminescu se dovedeşte surprinzător de îndeaproape de biografismul şi de expectanţa apocaliptică douămiistă. Sigur, diferenţele sunt evidente şi majore – biografismul douămiist e hard, cel eminescian numai embrionar, apocalipticul eminescian e utopic, cel douămiist dis- sau chiar kakotopic ş.a.m.d. Însă, în pofida tuturor mutaţiilor genetice identificabile, eseurile acestea mi-au justificat convingerea că există încă anumite gene eminesciene suficient de vitale pentru a se reactiva în ADN-ul douămiist. Trebuie precizat numaidecât, fie şi numai din scrupul, că există şi o secvenţă a materialului genetic complet incompatibilă cu douămiismul; e vorba, se înţelege, de „poetica tăcerii”, cum nu se poate mai diferită de Schrei-ul neoexpresionist ori de anger-ul anarhist al poeţilor douămiişti. Însă acest Schrei, această anger, chiar fără s-o ştie, ba poate chiar à contre coeur, descind totuşi – pe alte filiere, nu încape discuţie – din visul şi armonia Poetului. Constatare care merită orice efort de reprimare.

Radu Vancu, Eminescu. Trei eseuri, InfoArt Media - Argonaut, Sibiu - Cluj, 2011, 171 p.


8 comentarii:

fata cu filme frumoase 5 august 2011, 20:14  

Abia aştept cartea, ce-am citit mai sus mi-a plăcut(nefericit ales verbul, dar n-am găsit , în pripă, altul!)şi abia aştept să ciesc observaţiile făcute cu sus-menţionaţa obiectivitate despre tăcerea eminesciană...
Felicitări, mai ales că v-aţi oprit, în veacul acesta douămiist şi globalizator, la Eminescu, cel atât de român...
P.S. Îmi dau seama, sună plat şi cu iz patriotard de două parale ceea ce-am scris, dar, măcar în intenţie, nu s-a vrut aşa... Încă o dată, felicitări pentru carte!!!

Radu Vancu 6 august 2011, 00:23  

Mulţumesc pentru cuvintele frumoase.
Şi zău că nu m-ar supăra ca veacul acesta globalizator să fie, în întregimea lui, douămiist! :)

Veronica,  6 august 2011, 20:17  

Radu, mereu surprinzator! Felicitari si o rugaminte: daca ai spart cumva magazinul de timp, n-ai ceva marfa de vinzare?

Radu Vancu 7 august 2011, 22:36  

Veronica: E o iluzie, Veronica, dacă aş avea timp aş scrie mai bine. Aşa, n-am timp şi, ca toţi grafomanii, scriu mult. :)

Anonim,  8 decembrie 2011, 17:47  

DOMNULE RADU VANCU,
CUM AS PUTEA INTRA IN POSESIA ACESTEI CARTI,DEOARECRE LOCUIESC IN BUCURESTI,IN LIBRARIILE BUCURESTENE NU AM GASIT-O!
MI-O PUTETI TRIMITE PRIN POSTA CU RAMBURS?
CU RESPECT,
MIHAI IACOB-BUCURESTI

Radu Vancu 11 decembrie 2011, 01:58  

Mihai Iacob: Trimiteţi-mi un mail cu adresa dumneavoastră, pe adresa rvancu@yahoo.com.

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS