Şerban Axinte, "Păpădia electrică", CDPL, 2012

Criticii o spun din ce în ce mai apăsat: 2012 e anul poeziei.
Au apărut o profuziune de cărţi bune de poezie, & frumoase, & adevărate.
Una dintre cele mai recente este Păpădia electrică de Şerban Axinte (CDPL, 2012); reproduc mai jos prefaţa semnată de mine.

Cel mai atipic douămiist

Şerban Axinte este, după cum ştie toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la Observator cultural, el este şi autorul uneia dintre cele mai ambiţioase sinteze recente – Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului românesc care merită cu prisosinţă o receptare en fanfare.

Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea ştie cine e criticul literar Şerban Axinte nu-i face un PR prea grozav poetului Şerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut şi la precedenta sa carte de poezie, Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut (Vinea, 2006) – recomandat de prefaţa empatică a lui Doris Mironescu, volumul n-a avut totuşi receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefaţă empatică, sperând din toată inima că Păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă.

Fiindcă şi-ar merita norocul cu prisosinţă. Este, o spun din capul locului, punctul cel mai înalt atins de scrisul lui Şerban Axinte. (De scrisul lui poetic, se înţelege). Am avut dintotdeauna încredere în poeţii cu traseu evolutiv ascendent, tot mai buni cu fiecare carte, infirmând tipologia generală a poetului care are explozia la debut şi apoi intră într-un recul quasi-permanent. Cu cele patru cărţi de poezie publicate până acum (Starea balanţei, 1996, Pragurile Apeiron, 1999, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, 2006 şi, iată, Păpădia electrică, 2012), Şerban Axinte e unul dintre aceşti poeţi-maratonişti despre care vorbesc mai sus, iuţind ritmul pe măsură ce se apropie de finiş. Fiecare carte e superioară celei dinainte, construind astfel o spirală ascendentă a cărei buclă ascendentă e de sperat că poetul o va urma şi mai departe.  

În cronica mea la Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, după ce enumeram calităţile dominante ale poeziei lui Şerban Axinte, remarcam că singurul ei cusur ar sta într-o anumită zgârcenie a imaginii poetice, folosită rar şi cumva cu inima strânsă, încât ai senzaţia că poetul se simte diminuat cu fiecare imagine livrată în text. Or, simplificând enorm, dar totuşi în limite plauzibile, se poate spune că mai toţi teoreticienii poeziei, de la Aristotel la Pound, cad de acord că, înainte de toate, condiţia necesară a poeziei e imaginea (necesară, subliniez, nu şi suficientă – de asta „miliardari de imagini” precum Voronca nu sunt implicit mari poeţi, iar brevilocvenţi care-şi construiesc poemul în jurul unei singure imagini trasă în tuş, precum Kavafis, da); din cauza aceasta, găsesc acum acele poeme (altfel remarcabile) ale lui Şerban Axinte din cartea anterioară cumva devitalizate, limfatice, organisme bine articulate, însă întrucâtva hipodinamice.

Cu atât mai mult mă bucură să constat că acest unic cusur al cărţii trecute nu mai e de găsit în cea de faţă. Păpădia electrică e construită din trei cicluri (ca şi Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis), intitulate decoct, bulb şi acele electrice; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt inervate de imagini remarcabile, deseori de-a dreptul memorabile – citez aproape la întâmplare: „să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă” (acele electrice), „ceva creşte acum din mine, / cineva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni. // aura / înfloreşte din bulbul creştetului meu / într-o uriaşă păpădie electrică” (păpădia electrică), „de ce îţi este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te poate atinge. // ce văd în tine, ce văd în tine, // un cimitir în care toţi dumnezeii pământului  / şi-au lăsat morţii să înflorească” (de ce îţi este frică) ş.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumuseţe, cu care empatizezi instantaneu şi te fac să stabileşti cu textul de sub ochi acel contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiţie sine qua non a lecturii de poezie.

Însă, şi asta e cu atât mai demn de apreciat, plusvaloarea Păpădiei electrice faţă de cartea precedentă nu vine numai din această infuzie masivă de imagine. Ci şi dintr-o limpezire decisivă a poeticii. Pe prima manşetă a volumului Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut, Liviu Antonesei remarca despre „poezia de începuturi” a lui Şerban Axinte că „avea o tăietură perfectă, cvasi-geometrică, dar şi răceala adiacentă”, pentru ca în cartea din 2006 să „scrie mult mai liber, mai puţin atent la perfecţiunea formală, deci mai liric”, şi valoriza „infinit mai mult această postură, pentru că e un lirism mult mai ataşant”. Iar Doris Mironescu, în prefaţa volumului, producea următoarea observaţie: „poetica de la care se revendica Şerban Axinte în volumele sale anterioare era una, să-i zicem, de factură modernistă, ermetică, prelungind influenţe rimbaldiene, dar şi dinspre Giuseppe Ungaretti (studiile universitare de italienistică ale poetului şi-au spus cuvântul”.  Aşadar, amândoi comentatorii sesizau descendenţa poeziei lui Şerban Axinte din marea familie a ermeticilor căutători de perfecţiuni poliedrale, hibridată cu maniera brevilocventă şi ultralimpidă a lui Ungaretti – aşa încât, are dreptate Doris Mironescu (el are întotdeauna dreptate când e vorba despre poezie, în treacăt fie zis), era audibil un son italienizant în dicţia aproape prea perfectă a poemelor lui Axinte. Ce trebuia subliniat mai apăsat era indecizia structurală a poeziei lui, venită din postularea simultană şi ireductibilă atât către „modul intelectual al lirei”, din care originează natura aceasta luminos-geometrică a textelor lui, cât şi către modul ei visceral – pentru că, scriind cerebral şi la rece, Şerban Axinte era încercat mereu de o irepresibilă nostalgie a lirismului biologic, aşa-zicând al „căldurii animale” pe care Mallarmé, părintele tuturor ermeticilor moderni, o voia alungată din poezie. După cum se vede, Şerban Axinte ilustra un caz aporetic în tipologia ermeticilor – era, care va să zică, un ermetic... eretic, un strănepot al lui Mallarmé sedus în egală măsură de răceala ideii pure şi de fierbinţeala impură a cărnii. Erezie din care decurgea o poetică mixtă, indecisă, lesne identificabilă în Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut.

Ei bine, Păpădia electrică aduce o clarificare decisivă şi sub acest aspect. Lumina intelectivă şi carnea mată nu mai sunt antinomice, ci devin coextensive, reprezintă secvenţe ale unei cauzalităţi comune, după cum ni se spune pe şleau în această splendidă imagine din poziția corectă în timpul morții, de pildă: „ai grijă ce spui când ți-e frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu vine din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac”. Ceea ce era până acum atipie congenitală se rezolvă, aşadar, printr-o sinteză paradoxală a intelectivului cu biologicul, cu organicul. Până şi titlul, Păpădia electrică, e semnificativ în acest sens – lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi animată a păpădiei, contrăgând astfel simbolic într-o imagine memorabilă conjuncţia dintre spiritul rece şi trupul călduţ. Numai conectat la o asemenea electricitate organică se poate ajunge la o atât de plastică sublimare a amintirilor precum cea din creştetul de 1000 °C: „atât de viu încât amintirile se lichefiază deasupra creştetului meu de 1000 de grade Celsius”.

Consider această găsire a echilibrului între antiteze o mare calitate a poeziei lui Şerban Axinte. După cum consider, de asemenea, o calitate de primă importanţă faptul că se poate discuta despre ea făcând complet abstracţie de orice încadrare generaţionistă. Cum se poate lesne constata, am vorbit până acum despre ultimele două volume ale lui Axinte fără să fac vreo referinţă la poeticile şi tendinţele douămiiste. Iar acest fapt e posibil pentru că, deşi bine integrat în metabolismul generaţiei sale, poetul Şerban Axinte n-are nici în clin, nici în mânecă cu douămiismul. În context generaţionist, poezia lui are o stranietate de fiinţă teleportată dintr-o altă galaxie, cu un organism construit după alte proceduri biologice şi existenţiale. Fireşte, încă din prima secţiune a cărţii dăm peste poeme excelente precum sublim, sublim sau undo în care găsim un univers traumatic şi o lume declasată la nivelul biologicului larvar care ne pot părea izomorfe cu Weltanschauung-ul traumatic şi visceral al douămiiştilor – cu atât mai mult cu cât scenografia e şi ea prezumabil douămiistă, fiind una a spitalului (în sublim, sublim, de pildă) ori a localului propice alcoolizării supreme (chiar în poemul care deschide cartea).

Dar, pe măsură ce citim, ne lămurim că, la fel ca majoritatea congenerilor săi, şi Şerban Axinte scrie într-adevăr tot o poezie a traumei, însă – şi asta îl singularizează în acelaşi context – la el trauma şi-a pierdut calitatea narativă. Ceea ce vrea să spună că, trauma rămânând un hapax existenţial, cu termenul lui Vladimir Jankélévitch (preluat şi glosat masiv de Michel Onfray în L’Art de jouir), adică o experienţă destinală radicală şi fondatoare, ea (adică trauma) nu mai este totuşi şi o naraţiune fondatoare, un epos clar articulat al respectivei experienţe radicale. Poemele celor trei cicluri ale Păpădiei electrice pot fi (chiar sunt) deseori narative, însă poveştile lor nu coagulează într-o Poveste macro, care să subîntindă în rama ei cartea întreagă – precum, să spunem, la T.S. Khasis ori la Dan Sociu. Între cele trei cicluri, precum şi între poemele lor componente există diverse trimiteri, o reţea de aluzii şi de imagini recurente (cititorul atent se va simţi răsplătit să le descopere); însă reţeaua aceasta atent elaborată nu compune o poveste, având o natură mai degrabă muzicală decât narativă. Chestiune care arată, pe de o parte, artistul matur şi atent la construcţia cărţii, iar pe de alta, o natură poetică radical diferită de aceea a douămiiştilor, pentru care poezia înseamnă înainte de orice narativizarea eului biografic, transformarea lui într-o poveste.

Aşadar, dacă ţinem să-l etichetăm generaţionist pe Şerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepţia obsesiei pentru hapax-ul existenţial, nimic nu-l leagă de generaţia sa: nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic; or, după cum se ştie, atipicii sunt întotdeauna câştigători pe termen lung.

Read more...

Lectură la Craiova. Vineri, alături de Dragoş Varga

Vineri, de la 5, Dragoş Varga şi cu mine o să fim la Craiova, la "Scriitori la Tradem" - proiectul iniţiat de Nicolae Coande în colaborare cu Casa de Cultură "Traian Demetrescu" a Municipiului Craiova.
O să ne prezentăm acolo cărţile - Dragoş monografia lui exemplară despre Radu Stanca, eu monografia mea despre viaţa de familie. :)
N-am mai fost niciodată la Craiova, o să iau o piatră în gură.

Read more...

Svetlana Cârstean & Rita Chirian în Zona nouă

Read more...

Divanul călător. Un film despre România de Josef Trattner

V-am mai povestit prin mai despre Divanul călător al lui Josef Trattner, un proiect foarte simpatic al artistului austriac, implicând nouă scriitori români - în ordine cronologică, Daniel Vighi, eu, Szabo Robert Csaba, Varujan Vosganian, Ruxandra Cesereanu, Florin Lăzărescu, Filip Florian, Carmen Puchianu, Mircea Dinescu.
Scriam în mai despre proiect aşa:

"Duminică o să mă plimb prin Sibiu, cărând după mine o canapea roşie din styrofoam.
Pe care o s-o trântesc unde mi-e lumea mai dragă şi o să mă aşez la taclale cu un uriaş blond şi surâzător.
Pentru ca, pe negândite, împreună cu uriaşul, să luăm din nou canapeaua în spate ca doi melci umanoizi şi să plecăm spre alt loc de taifas.
Prietenilor care mă vor vedea - nu mă ocoliţi, căinându-mă şi dând din cap cu prietenească îngrijorare. E o chestie serioasă, culturală, zău, cum ar veni. Scrie despre ea până şi în Observator cultural. Se cheamă Divanul cultural şi e un proiect al uriaşului blond, pe numele lui oficial Josef Trattner, artist plastic din Wiener Sezession. Josef se plimbă cu canapeaua asta prin câte nouă oraşe din fiecare ţară cuprinsă în proiect, se întâlneşte cu un scriitor din oraşele respective şi poveştile lor despre oraş, împreună cu pozele lui Mircea Struţeanu, care documentează fotografic chestiunea, sunt prinse într-o carte. Pentru România, partenerul proiectului e ICR Viena - de altfel, cartea va fi lansată în noiembrie la Viena".

Josef a montat pe canapea o cameră video şi a filmat câteva minute în fiecare dintre cele nouă oraşe vizitate, precum şi pe drumul dintre ele. După montaj, a rezultat filmuleţul de mai jos - care mi se pare o imagine foarte credibilă a României, aleph-ul ei borgesian.

Read more...

Svetlana Cârstean şi Rita Chirian, lecturi în Zona nouă. + Doris Mironescu & Hugo Pradelle, conferinţă despre Blecher

Luni, de la 12, în Aula Facultăţii de Litere şi Arte din Sibiu, Hugo Pradelle (de la Quinzaine littéraire, doctor în Max Blecher) şi Doris Mironescu vor vorbi despre Max Blecher.
Alături de ei vor fi Pierre Guiol (de la Lectoratul francez din Sibiu), Bertille Détrie, responsabila Biroului de carte al Ambasadei Franţei, şi Andreea Grinea Mironescu.

Iar marţi, de la 17, la Librăria Humanitas, Svetlana Cârstean şi Rita Chirian vor citi în cenaclul Zona nouă.
 O ediţie de colecţie a Zonei noi, aşadar. Nu cumva s-o rataţi. :)

[evenimente organizate de Lectoratul francez din Sibiu, Revista Transilvania (Centrul Cultural Interetnic Transilvania) şi Departamentul de Studii Romanice (Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu)]

Read more...

Revista "Zona nouă", primul număr. Lansare la Gaudeamus

Tocmai a ajuns de la tipografie primul număr al revistei Zona nouă.
Arată realmente foarte bine, exact aşa cum speram. Redactorul-şef (Vlad Pojoga) şi secretarul de redacţie (Krista Szӧcs) merită felicitaţi. 
După cum merită felicitată şi Revista Transilvania, care a ştiut pe ce dă banii. :)
Va fi lansat la Gaudeamus sâmbătă, de la 14.30, la standul editurilor Herg Benet & Max Blecher (standul 347B).
Şi va costa 5 lei. :)
Iată şi coperta:

Read more...

Iustin Panţa. Poeme din debutul antum & din debutul postum

Cineva, un mare iubitor de poezie, îmi atrage atenţia pe Facebook că am promis încă din ianuarie că o să postez pe blog câteva poeme de Iustin Panţa.
Are dreptate, întârzierea mea e impardonabilă. Şi, ca să nu mă prindă anul cu promisiunea neonorată, le postez acum.

Iustin Panța (1964-2001)

Ce frumos arde focul tău

Dupa ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,
Ce frumos arde focul tău, a spus ea.
Am stat un timp și am vorbit despre lucruri simple.
Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapiențial
și blând al capului, mai ales pronumele „tău” -
toate astea au rămas: liniștea și simplitatea adâncă a lucrurilor;
iarăși: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.

Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni întâmplarea 
face să locuiești chiar în piațeta unde se instalează parcul de distracții al copiilor, s-au montat mecanismele - mașinuțe electrice, cutia cu manetă, caruselul - o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuțele unde se așează copiii ca să fie rotiți în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcționează, femeia mecanică să imobilă și cu fața-i enormă privește fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleșit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului și privirii ei, de atunci nu mai aerisești dimineața, nu mai privești seara pe geam - știi că ea continuă să te priveasca ăst timp
întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea orașului
când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă.
Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața.
Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului -
figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistente ale țigării,
doar un halou, fața ei mai reprezenta doar privirea,
Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera din cartierul de la marginea orașului,
era replica mea la, Ce frumos arde focul tău. 


Vizita

Dupa ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat
mușcătura marului -
numești în loc de cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent
ca și cum ai bate un cui în aer.
Așa că nici despre ea nu ar fi trebuit să vorbim,
s-a îndepărtat, s-a ascuns, nu mai poate fi găsită.
I-am spus odată, Lângă dragostea noastra firul cu plumb
nu stă drept.
M-a întrebat, La ce te gândești?
La nimic, i-am răspuns.
Atunci a ieșit din cameră, a surâs blând,
știa că nimicul la care mă gândeam este cu totul altul decât
nimicul la care se gândește ea, când o întreb, La ce te gândești?

îi priveam, tocmai le deschisesem ușa, o femeie și un bărbat, cât de mulțumiți și de indiferenți sunt ei doi, e duminică, o zi în care stă să plouă, ce s-au gândit?, să-i facem ăstuia o vizita, altceva mai bun tot n-avem de făcut, îmi întind un buchet de flori, cum au dormit ei în dimineața asta de duminecă vreo jumătate de ora mai mult în plus, au lenevit în pat discutând ce cumpărături să mai facă, dacă au plătit telefonul, i-am servit cu cafea și coniac, vorbeam cu chef moderat, ea din când în când întreabă, Plouă afară?, uneori el îi răspunde, vorbim despre cunoștințe comune și indiferente, ei își amintesc despre ziua de mâine când trebuie să, s-au ridicat să plece, pe drum ea se gândește că o sa încălzeasca mâncarea, el se gândește
la ziua de mâine când trebuie să
și răspunde, La nimic.
Ea plânge mult. Se dezbrăca plângând,
lepăda veșmintele elegante și multe lacrimi -
niciodată nu am înțeles: vroia să fie și mai goală
dezvelindu-și ochii de lacrimi (o concupiscență inegalabilă)
sau lacrimile ei erau ca un voal care-i acoperea, ultimul, goliciunea,
pudoarea de nesedus a fecioarei?
Mă îndreptam înspre ea, plângea în hohot,
pășeam încordat înspre ea, mi se părea atât de îndepărtată,
am atins-o: cu vârful degetului arătător pe vârful degetului ei arătător.
Stăteam așa, împietriți:
vârful degetului arătător apăsat pe vârful degetului ei arătător. 

(din volumul de debut, Obiecte mişcate, 1991, editura Eminescu)

Copil în piaţa oraşului

Era un copil - îşi trăgea de sfoară
maşinuţa fără o roată şi plângea.
Mulţi trecători din piaţa oraşului
îl priveau surâzând, alţii încruntau sever din sprâncene
la zgomotul nesuferit al jucăriei pe asfalt
acum se plimbă prin piaţa oraşului
ţinându-şi gânditor mâinile la spate - 
fără să plângă.
Totuşi dacă-l priveşti mai atent 
îl vezi trăgând în urma lui de o invizibilă sfoară
un sentiment dureros, ca o maşinuţă fără o roată
scoţând un zgomot ascuţit pe asfalt.
De data asta trecătorii nici măcar nu-l privesc.

Destăinuiri

Orice, numai să nu fiu obligat să vorbesc
adică să îmbin sunetul vocii cu nişte cuvinte,
ca şi cum ai îmbina amestecul unei felii de pâine
cu muzica - vrând astfel să te exprimi.
Ar trebui găsit locul în care 
cuvintele se află amestecate
doar cu înţelesul pe care vrei să-l insinuezi;
e ca mersul pe nisip care te oboseşte plăcut,
iar oboseala se datorează nu faptului că te scufunzi
uşor în el, ci tocmai nisipului 
care nu-ţi opune o rezistenţă.
(Aş vrea să scriu odată ceva
care citit să dea impresia unui om
cu un zâmbet ciudat pe buze,
zâmbet ciudat ca al unui copil de câţiva ani
care îşi aranjează cu grijă o cută pe haine.
Şi tocmai pentru că zâmbetul ăsta nu a existat niciodată?)
Deci scrisul pe bucata de hârtie
e ca sentimentul nefiresc trăit când cineva
are grijă de tine şi-ţi găseşti pijamaua 
împăturită cu grijă pe pat. 
Chiar dacă tu deseori te culci fără să o mai îmbraci.

(din Intenţiile tăcerii, 2012, editura Charmides, ediţie şi prefaţă de Alexandru Uiuiu. 
Cartea asta, încheiată de Iustin în 1986, la 22 de ani, ar fi trebuit să fie volumul lui de debut.
E, ca să zic aşa, debutul lui postum.)

Read more...

Luna Miguel. Şase poeme

[Luna Miguel]

Aşa cum am mai spus, poetul care m-a impresionat cel mai mult la Bruxelles a fost o puştoaică de 22 de ani, Luna Miguel, ultracunoscută deja în Spania (ajunge să spun că cei de la El Mundo îi iau interviuri ca unuia dintre cei mai promiţători scriitori tineri) şi cu o bună cotă în Statele Unite. Am tradus mai jos câteva dintre poemele ei dure & fragile despre poezie & boală. (Or să apară în numărul proxim din Poesis Internaţional). 

Luna Miguel (n. 1990)

Comă diabetică

Tu mi-ai dat o gură.

Mama mi-a dat pancreasul ăsta.

Iar Ştiinţa mi-a dat insulina.

Dumnezeu nu mi-a dat nimic decât teroarea

                                               într-un pumn de zahăr.

Ştiu ce e

                        puritatea de care te-am întrebat

                                                           Maite Dono

Puritatea e pleoapa asta.

Puritatea e mâna asta bătrână, pe care apar pete când o mângâi.

Puritatea e sexul meu micuţ.

Puritatea e o jumătate de lună.

Puritatea e limba retezată a mamei.

Puritatea e poemul ăsta.

Puritatea e gândul impur.

Puritatea e respiraţia de dimineaţă.

Puritatea e o perie plină de păr.

Puritatea e o cadă neagră plină cu lapte.

Puritatea e paharul ăsta, vinul ăsta, carnea asta.

Puritatea e ostia.

Puritatea e imaginea mea în oglindă.

Puritatea e candidoză.

Puritatea e diabet.

Puritatea e teroare, teroare jegoasă ivindu-se.

Puritatea e medicină.

Puritatea e pula ta.

Puritatea e casa noastră iarna.

Puritatea e un boiler.

Puritatea îţi face greaţă.

Puritatea îţi face greaţă.

Puritatea îţi face greaţă ca o pasăre

care-şi face cuib în clopotul

unei biserici

în clopotul

unei bucătării

în clopotul

unui gât.

Ştiu ce e puritatea.

Puritatea e ţara asta puternică.

Puritatea e o cursă.

Puritatea e castul.

Puritatea e himenul.

Puritatea e pasărea şi himenul.

Puritatea face greaţă

e delicată

e scroafă

e unică.

Ştiu ce e puritatea.

Ştiu ce e.

 Scrisoare către mama

Mi-au spus că a şti retorică înseamnă a şti să iubeşti cu cuvinte exacte, să iubeşti un zeu sau un sfârc, chiar dacă de douăzeci de ani n-a mai dat lapte. Secat. Laptele lui de iasomie de toamnă. Natural. Însă tu deteşti iasomia. Însă tu deteşti atât mirosul de iasomie. Cât îmi lipseşti. Persuasive cuvintele ochilor ălora. Mi-au povestit. M-au convins. Că a şti să iubeşti nu înseamnă a şti să iubeşti. Sau da. Poate. Să iubeşti, însă mai intens.

Ultimul

Nu mă apăra de pereţii goi. Nu mă apăra de piunezele de pe podeaua de închiriat, din camera de închiriat, din viaţa asta dragă de închiriat pe care plămânii mei n-o suportă. Nu caut să-mi fac milă: încerc să-mi fac greaţă. Nu caut frumuseţea: îmi procur delirul. Nu caut tinereţea: îmi înţeleg infantilitatea trăsăturilor. Mă descurajează. Mă fac să plâng. N-o să mă mai ridic niciodată din patul ăsta. O să mănânc aici. O să-mi fac treburile exact aici. O să fac amor sub saltea. Aşa. Cu ochii ăştia. Aşa. Dimineaţa e perversă cu lumina ei. Nimeni n-o să-mi apere cotidianitatea neajutorată. Viaţa mea neajutorată, care, ştiu, uneori nici nu mai pare să fie ce promite.

Miros a moarte

Toate poetesele sunt moarte, zice.

Roberto Bolaño

Oglindă, oglinjoară.

Ce zici,

sunt tânără?

Ce zici,

miros a moarte?

Poetă suicidară

  

Totul bine ras:

la ultima pagină

din coşmarul ăsta monoton.

Totul bine ras.

Totul fals.

Imitaţia punk a unei poete moarte.

Dacă Pizarnik s-ar întoarce

ai face-o,

suicidară idioată

care te priveşti în oglindă?

Totul bine ras,

pizdă sau inimă?

ce mai contează, când amândouă miros a viaţă,

când amândouă sângerează şi le apucă amorul.

Totul bine ras, ca să simţi mai bine gheaţa.

Totul îngheţat.

Totul foarte îngheţat şi frumos.

Totul pustiu, pentru ultima oară.

Read more...

Anatol Grosu, "Epistola din Filipeni", la Casa de editură Max Blecher

Există o logică poetică a lucrurilor: Anatol Grosu a fost, alături de Ana Donţu, cel care mi-a propus, pe la începutul lui mai 2010, să facem un cenaclu. Tot el a găsit, la prima întâlnire (din 20 mai 2010), numele cenaclului: Zona nouă. Aşa încât, într-un fel, el e primul zonist. Iar acum, după doi ani şi jumătate, logica poetică despre care vorbeam face ca tot el să fie primul zonist care debutează editorial. (Urmează repede-repede Krista Szocs, care l-a entuziasmat pe Ion Mureşan într-atât încât s-o debuteze la Charmides - probabil tot la târg.)  

Redau mai jos blurb-urile de pe coperta a patra.

„Epistola din Filipeni e o revizitare tandră a primei copilării, petrecută în anii de pe urmă ai comunismului basarabean. Însă filmul narativ nu-i, ca să zic aşa, sovietizat, lumea aceea e doar o sumă de detalii (în care, desigur, stă ascuns diavolul) pe fundalul cărora se edifică experienţele fundamentale ale copilăriei dintotdeauna, de la cântecele de leagăn şi mersul la pescuit până la moartea celor dragi şi căratul unui Dumnezeu-copil în braţe (căruia dintre noi nu i s-a întâmplat vreodată aceasta?) – ca un fel de hibrid bizar şi cuceritor între nişte Cireşari sovietizaţi şiOstrovul lui Pavel Lungin. Ataşantul «nenica» e figura centrală a acestui poem maximalist şi mistic, camuflat sub superficia unei naraţiuni minimaliste şi autoironice. Între debutanţii de forţă ai ultimilor ani, de la Andrei Dósa la Alex Văsieş & Radu Nițescu şi de la Matei Hutopila la Teodora Coman, Anatol Grosu (primul debut editorial ieşit din Zona nouă) vine cu un sentiment basa al fiinţei într-o variantă pe cât de individualizantă, pe atât de remarcabilă.”

Radu Vancu

„Nu cred că veți întâlni în poezia românească de astăzi personaje mai interesante ca aici. Atmosfera pare preluată direct din picturile lui Chagall, lumea funcționează după regulile basmului, chiar și vietățile din preajma casei sunt pătrunse de credința naivă în Dumnezeu («viermii postesc în zilele de vineri»), iar trăirile oamenilor sunt traduse uneori prin metafore culinare. Până și identitatea celui care a scris această epistolă se pierde în legendă. Astfel ni se arată încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu autorul este important, ci lumea lui.”

Andrei Dósa

Read more...

Naomi Ionică despre "Frânghia înflorită"

Naomi Ionică a scris, pentru Forumul studenţesc din Timişoara, o cronică nu doar empatică, ci de-a dreptul nepermis de generoasă. :)

Îi mulţumesc emoţionat atât pentru empatie, cât şi pentru generozitatea excesivă.

Iată, mai jos, cronica. 

L’ amor che move il sole e l’ altre stelle

            Ceea ce nu se poate învăța, se moștenește. Poetul sibian Radu Vancu a reușit să ridice poezia de azi la temperaturi prea puțin vizitate; poemele lui sunt mai mult decât expresia biografiei teribile, a versului scris cu sânge, a adevărului trăit fără comprese, sunt opera unei conștiințe poetice de excepție. Uimește viteza de sprinter a volumelor apărute: Monstrul fericit, (2009), Sebastian în vis, (2010), Amintiri pentru tatăl meu, (2010) și Frânghia înflorită, (2012). Radu Vancu se află cu certitudine într-o transă poetică. Trăind în vecinătatea poeziei lui Mircea Ivănescu și John Berryman, tânărul poet a moștenit de la maeștrii săi mai mult decât ar fi putut învăța un poet.

            E firesc ca, într-un volum de 76 de pagini, tensiunea să nu fie constant explozivă. Dreams songs-urile lui Radu Vancu atacă o temă hard a poeziei. Copleșită de refuzul spațiilor facile și artificioase, poezia nu are doar emoția șamanică „bătrânescă” a cântărilor străvechi, ci și metafizica unui cântec religios. Cum se poate scrie poezie religioasă în plin saeculum, privind cu „pleoapele tăiate” conviețuirea celui viu cu mortul pe care inima îl visează?

            Cele 24 de viziuni ale lui Vancu nu se pot citi ca un scenariu fantasmatic, pentru că nu te lasă metatextul din paranteză. Trebuie să îl iei pe poet în serios în toată tensiunea, visceralitatea, trăite exploziv la fiecare viziune, niciodată expulzate în circuitul inflamat/-nt creier-inimă: „creierul se tulbură”, „creierul nou” „inima se strânge”, „creierul legănându-se deasupra inimii”. Poezia despre tatăl mort îl duce pe Radu Vancu în familia unor poeți în care dorul, duioșia și revolta față de figura paternă tutelară sunt distilate în mod diferit. ( v. Sylvia Plath, John Berryman, Letiția Ilea) Dragostea care pe toate le rabdă, cu impulsul ei pacifist și unificator, reînnoadă toate rupturile de după dezastru și devine o Supernovă. Există o religie a iubirii în interiorul acestei poezii circumscrise morții: „poemele astea sunt bântuite de fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său” (p63)

Câteva argumente ar putea susține filonul religios al poeziei lui Vancu: 1.motto-ul de la început, din Faptele Apostolilor 2,17: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa.” ; 2. cultul celor morți; 3. imaginarul despre îngeri; 4. Dumnezeul umanizat; 5. Paradisul de aici.

            Prima viziune a lumii de dincolo emite adevărul credinței: „oamenii sunt buni”. Îngerii există și ei, dar nu sunt ca în Scripturi, ci ca în poezie, ei sunt sentimente, metafore ale realului: „îngerii aterizează într-o turmă de porci”, au „boticurile roșii-roșii”, se hrănesc cu „lături proaspete” din „trocuța de coaste” a celor morți. Întregul volum este construit oximoronic: „îmbrățișarea ta de mort proaspăt” (p10); „poeziile subconștientului” alătură „catastrofa” de „microarmonia” iubirii familiale. Nici nu se poate altfel, oximoronul  nu e numai o figură de stil, ci un mod de existență – din Paradisul CamiSebastian, poetul scrie poeme „tanatofore” - mortul și viul coexistă, învierea celor morți a avut loc, spre resuscitarea inimii fiului. Căci fără morții noștri dragi nu se poate trăi: cultul strămoșilor și credința în îmblânzirea mortului trec în poezie. Lexicul oximoronic: „am trăit totul închis într-un cadavru” (p18); hoit-cangrenă-rânced-larvă versus Dumnezeu, Paradis, înger, proaspăt, trandafir se intersectează natural ca în lirica lui Arghezi. Parafraza la versul: „Va veni moartea și va avea ochii tăi”, este acum „va avea ochii unei muște”; pe lângă tehnica oximoronului, poezia lui Vancu, estetă și bine controlată, se construiește pe o resemantizare și „hipersemantizare”. Trupul de aici, de dincoace de somn și de moarte, în care „sângele țese prin carne un giulgiu rece”, trebuie să „rabde” legăturile țesute, viziunile de dincolo, necunoscutul pulsatil: „Creierul zace peste corp ca o lespede” (p20)

            Acțiunea magică a poeziei este a dublei spovedanii: a celui mort către cel viu și a celui viu către sine, către cei iubiți și către cel plecat, căci lumea celui viu este mai strălucitoare și mai bogată. Așa cum „gura lumii macină morții”, „gura” poeziei ajunge să metabolizeze orice: „Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, cum voia Novalis (și, de fapt, toți câinii romantici), atunci asta nu poate consta decât în upgradarea ta ca persoană în așa fel încât să fii ceva mai OK pentru cei iubiți. Poezia e artă de familie.” (p47)

            Viziunile sunt dominate de un scenariu fix: incantația „Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/ când te lasă inima să-l visezi”; urmată de monologul adresat al tatălui: „Nu te speria, e teribil de simplu…” sau „Dragule, în ziua aia…”; apoi este ieșirea din viziune în „planul realității” domestice: „Aici te trezești cu obrajii arzând…”; cu „creierul aburind”,  „plângând în hohote neputincios”. Spațiul de interludiu dintre viziuni/ poezii este unul textualist, ocupat de un fel de jurnal de creație și de trăire a traumei din interiorul viziunii. Rușinea imoralității lamentărilor „din miezul auriu al lumii de chihlimbar” este asumată ca intruziune a vieții strict personale în spațiul privat al lectorului, până la afirmația că această carte este mai mult o carte de vise decât o carte de poezie. (p31)

„Ce e durerea și de ce o lași să mă doară?” este interogația care sfâșie aceste universuri Tată-Fiu, pe care Radu Vancu le reînnoadă cu funia înflorită a poeziei. Creând o poezie religioasă autentică, fără să vrea neapărat, Radu Vancu se clasicizează. Poezia visului devine sapiențială, fără a fi mai puțin emoționantă: „Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună.” (p76)

Frânghia înflorită, Radu Vancu

Casa de editură Max Blecher, 2012

Read more...

Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski & cărţile lor noi, la Sibiu

Vineri, de la ora 18, la Librăria Humanitas din Sibiu, Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski vor citi din cărţile lor apărute recent la editura Tracus Arte: Sagarmatha (M.S.) şi Daţi foc la cărţi (A.V.).
După cum se vede, Moni & Sandu ţin să ne convingă, o dată în plus, că 2012 este un an foarte bun pentru poezie. Cele două cărţi ale lor ţin ştacheta undeva foarte sus, în polul plus.
Veniţi la lectură şi vă veţi convinge. (Dar insist, în numele prietenilor de la Humanitas: oricât de frumoase & convingătoare vi se vor părea poemele lui Sandu, nu daţi, totuşi, foc la cărţi. :) )

Read more...

Teodora Coman, "Cârtiţa de mansardă" - premiul Iustin Panţa pentru debut

Cârtiţa de mansardă, debutul Teodorei Coman la Casa de editură Max Blecher, a primit sâmbătă unul dintre cele mai importante premii pentru debut - anume premiul Iustin Panţa, acordat de revista Euphorion.

Fireşte, importanţa unui premiu e dată de juriul care-l acordă şi de impactul lui ulterior. În ce priveşte juriul, ajunge să spun că preşedintele lui e Ion Mureşan, iar dintre membri îi ştiu pe Andrei Terian şi Alex Goldiş. Cât despre impact - cei mai mulţi dintre recipienţii premiului Panţa au luat apoi premiul Eminescu de la Botoşani.

Despre Teodora am mai scris, şi o să mai scriu. Până una-alta, reproduc micul text pus aici pe blog după ce  Dilema veche i-a publicat primul poem.

În anul I de facultate, am remarcat la puţinele cursuri pe care le frecventam o fată ca un oximoron ambulant: era Delicateţea şi Timiditatea încotoşmănate într-o agresivă, hipermasculină geacă de motociclist. Taciturnă şi retrasă, nu participa la ciripelile policolore din pauze, stătea pur şi simplu în bancă şi privea pe geam. Dacă încercai să vorbeşti cu ea, îşi activa imediat suma de mecanisme retractile, aveai impresia că se retrage în geaca ei de piele ca o ţestoasă înţeleaptă în faţa unei plictiseli bâzâitoare.
În puţinele ocazii când era forţată să vorbească la vreun seminar, era remarcabilă - nu doar întrucât citise considerabil, dar vorbea pur şi simplu în cunoştinţă de cauză. Îmi aduc şi azi aminte discuţiile noastre despre Nietzsche, din anul II sau III, precum şi entuziasmul nostru comun pentru Cărtărescu - aşa am descoperit că Teodora Coman (căci despre ea e vorba, desigur) e şi o excelentă desenatoare, ilustrase admirabil câteva pasaje din Levantul. 
Apoi, după ce am terminat facultatea şi am ajuns redactor la Transilvania, am convins-o să-mi dea pentru revistă texte despre diverşi pictori - scrise excelent, la un nivel pe care puţini comentatori autohtoni al artelor plastice îl ating. După câţiva ani, a început să scrie despre poezie - cronici ale imaginarului material, de asemenea excelente - singurul eventual cusur fiind că, prea atentă la zisul imaginar material, risca uneori (rareori, mai precis) să piardă din vedere limbajul poetic. În fine, în vremea din urmă Teodora a scos la iveală teancuri de poezie, consistente în toate sensurile cuvântului; ştiam că scrie, îmi spusese soţul ei, Marian Coman (coordonatorul librăriei Humanitas din Sibiu), prietenul meu drag din anii liceului, dar refuzase până recent să-mi arate.
Anul ăsta, însă, Teodora a făcut pasul decisiv şi şi-a început existenţa de poet - a participat chiar la Tabăra de poezie de la Săvârşin, unde a făcut o impresie excelentă. Iar acum, în dimineaţa asta, dau pe site-ul Dilemei vechi de un frumos poem al ei. Semn că lucrurile merg în direcţia în care trebuie.
E tare reconfortant să vezi poezia lucrând în şi cu prietenii tăi. Îţi dă senzaţia că nu-i totul pierdut.

Read more...

Poezia e la Bistriţa e la Sibiu. Azi & mâine

[Iustin Panţa. 1964-2001]

Azi şi mâine, dragii & minunaţii poeţi bistriţeni (mai puţin dragul & minunatul de Florin Partene) sunt la Sibiu, la Zilele Poeziei "Iustin Panţa", a unsprezecea ediţie a colocviului anual de poezie organizat de revista Euphorion în amintirea excepţionalului poet nouăzecist mort aşa de stupid în 2001.

Invitatul special al ediţiei curente e editura Charmides, aşa încât Gavril Ţărmure, neobositul factotum cultural al Bistriţei & directorul editurii, i-a adus la Sibiu pe poeţii publicaţi în deja prestigioasa colecţie de poezie Charmides - în care urmează să apară şi zonista Krista Szocs, propusă editurii de Ion Mureşan, entuziasmat de poemele citite de Krista anul trecut, la ediţia precedentă a Zilelor Iustin Panţa. Iată ce frumos, bine & adevărat leagă poezia lucrurile. 

Colocviul Naţional

Zilele Poeziei “Iustin Panţa”

Ediţia a XI-a

9-10 noiembrie 2012

Programul Colocviului

Vineri, 9 noiembrie 2012, Biblioteca Astra - Corpul B

17.00  Cuvânt de deschidere : Dumitru Chioaru

17.15 – 18.30 – Conferinţe şi discuţii pe tema:

Poezia lui Iustin Panţa la o nouă lectură

precedate de un recital al actorului Emil Cătălin Neghină

Moderatori: Ion Mureşan şi Alexandru Uiuiu

18.30 – 20,00 Invitatul colocviului Editura Charmides – director Gavril Ţărmure

Lansări de carte:

-         Iustin Panţa, Intenţiile tăcerii (inedit)

Prezintă: Al. Uiuiu

-         Ana Dragu, Păzitoarea

Prezintă: Rita Chirian

-         Dan Coman, Anul cârtiţei galbene (anotologie)

Prezintă: Andrei Terian

-         Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă

Prezintă: Radu Vancu

-         Al. Uiuiu, Ţara ascunsă

Prezintă: Ioan Radu Văcărescu

-         Al. Vlad, Ploile amare

Prezintă: Ion Mureşan

-         Ion Mureşan , Cartea-alcool

Prezintă: Dumitru Chioaru

Sâmbătă, 10 noiembrie 2012, Biblioteca Astra - Corpul B

9.30 – 10.30 Masă rotundă pe tema Antologiile de poezie, azi

                        Moderatori: Dan Coman şi Aurel Pantea

10.30 – 11.30 Lansări de carte

     -    Ligia Csiki, Dereticarea spaţiului

            Prezintă: Dumitru Chioaru

-         Rita Chirian, Asperger

Prezintă: Andrei Terian

-         Aurel Pantea, Nimicitorul

Prezintă: Radu Vancu

-         Mihai Posada, Din euphoria, mândra grădină

Prezintă: Dumitru Chioaru

-         Emil Cătălin Neghină, Inima din creier

Prezintă: Ioan Radu Văcărescu

11.30 – 12.00 Decernarea Premiului “Iustin Panţa”

                           Prezintă: Ioan Radu Văcărescu şi Rita Chirian

12.00 – 13.00 Recitalul poeţilor prezenţi

                           Moderator: Ioan Radu Văcărescu

Read more...