Luna Miguel. Şase poeme

[Luna Miguel]

Aşa cum am mai spus, poetul care m-a impresionat cel mai mult la Bruxelles a fost o puştoaică de 22 de ani, Luna Miguel, ultracunoscută deja în Spania (ajunge să spun că cei de la El Mundo îi iau interviuri ca unuia dintre cei mai promiţători scriitori tineri) şi cu o bună cotă în Statele Unite. Am tradus mai jos câteva dintre poemele ei dure & fragile despre poezie & boală. (Or să apară în numărul proxim din Poesis Internaţional). 

Luna Miguel (n. 1990)

Comă diabetică

Tu mi-ai dat o gură.

Mama mi-a dat pancreasul ăsta.

Iar Ştiinţa mi-a dat insulina.

Dumnezeu nu mi-a dat nimic decât teroarea

                                               într-un pumn de zahăr.

Ştiu ce e

                        puritatea de care te-am întrebat

                                                           Maite Dono

Puritatea e pleoapa asta.

Puritatea e mâna asta bătrână, pe care apar pete când o mângâi.

Puritatea e sexul meu micuţ.

Puritatea e o jumătate de lună.

Puritatea e limba retezată a mamei.

Puritatea e poemul ăsta.

Puritatea e gândul impur.

Puritatea e respiraţia de dimineaţă.

Puritatea e o perie plină de păr.

Puritatea e o cadă neagră plină cu lapte.

Puritatea e paharul ăsta, vinul ăsta, carnea asta.

Puritatea e ostia.

Puritatea e imaginea mea în oglindă.

Puritatea e candidoză.

Puritatea e diabet.

Puritatea e teroare, teroare jegoasă ivindu-se.

Puritatea e medicină.

Puritatea e pula ta.

Puritatea e casa noastră iarna.

Puritatea e un boiler.

Puritatea îţi face greaţă.

Puritatea îţi face greaţă.

Puritatea îţi face greaţă ca o pasăre

care-şi face cuib în clopotul

unei biserici

în clopotul

unei bucătării

în clopotul

unui gât.

Ştiu ce e puritatea.

Puritatea e ţara asta puternică.

Puritatea e o cursă.

Puritatea e castul.

Puritatea e himenul.

Puritatea e pasărea şi himenul.

Puritatea face greaţă

e delicată

e scroafă

e unică.

Ştiu ce e puritatea.

Ştiu ce e.

 Scrisoare către mama

Mi-au spus că a şti retorică înseamnă a şti să iubeşti cu cuvinte exacte, să iubeşti un zeu sau un sfârc, chiar dacă de douăzeci de ani n-a mai dat lapte. Secat. Laptele lui de iasomie de toamnă. Natural. Însă tu deteşti iasomia. Însă tu deteşti atât mirosul de iasomie. Cât îmi lipseşti. Persuasive cuvintele ochilor ălora. Mi-au povestit. M-au convins. Că a şti să iubeşti nu înseamnă a şti să iubeşti. Sau da. Poate. Să iubeşti, însă mai intens.

Ultimul

Nu mă apăra de pereţii goi. Nu mă apăra de piunezele de pe podeaua de închiriat, din camera de închiriat, din viaţa asta dragă de închiriat pe care plămânii mei n-o suportă. Nu caut să-mi fac milă: încerc să-mi fac greaţă. Nu caut frumuseţea: îmi procur delirul. Nu caut tinereţea: îmi înţeleg infantilitatea trăsăturilor. Mă descurajează. Mă fac să plâng. N-o să mă mai ridic niciodată din patul ăsta. O să mănânc aici. O să-mi fac treburile exact aici. O să fac amor sub saltea. Aşa. Cu ochii ăştia. Aşa. Dimineaţa e perversă cu lumina ei. Nimeni n-o să-mi apere cotidianitatea neajutorată. Viaţa mea neajutorată, care, ştiu, uneori nici nu mai pare să fie ce promite.

Miros a moarte

Toate poetesele sunt moarte, zice.

Roberto Bolaño

Oglindă, oglinjoară.

Ce zici,

sunt tânără?

Ce zici,

miros a moarte?

Poetă suicidară

  

Totul bine ras:

la ultima pagină

din coşmarul ăsta monoton.

Totul bine ras.

Totul fals.

Imitaţia punk a unei poete moarte.

Dacă Pizarnik s-ar întoarce

ai face-o,

suicidară idioată

care te priveşti în oglindă?

Totul bine ras,

pizdă sau inimă?

ce mai contează, când amândouă miros a viaţă,

când amândouă sângerează şi le apucă amorul.

Totul bine ras, ca să simţi mai bine gheaţa.

Totul îngheţat.

Totul foarte îngheţat şi frumos.

Totul pustiu, pentru ultima oară.