joi, 15 noiembrie 2012

Naomi Ionică despre "Frânghia înflorită"


Naomi Ionică a scris, pentru Forumul studenţesc din Timişoara, o cronică nu doar empatică, ci de-a dreptul nepermis de generoasă. :)
Îi mulţumesc emoţionat atât pentru empatie, cât şi pentru generozitatea excesivă.
Iată, mai jos, cronica. 


L amor che move il sole e l’ altre stelle

            Ceea ce nu se poate învăța, se moștenește. Poetul sibian Radu Vancu a reușit să ridice poezia de azi la temperaturi prea puțin vizitate; poemele lui sunt mai mult decât expresia biografiei teribile, a versului scris cu sânge, a adevărului trăit fără comprese, sunt opera unei conștiințe poetice de excepție. Uimește viteza de sprinter a volumelor apărute: Monstrul fericit, (2009), Sebastian în vis, (2010), Amintiri pentru tatăl meu, (2010) și Frânghia înflorită, (2012). Radu Vancu se află cu certitudine într-o transă poetică. Trăind în vecinătatea poeziei lui Mircea Ivănescu și John Berryman, tânărul poet a moștenit de la maeștrii săi mai mult decât ar fi putut învăța un poet.
            E firesc ca, într-un volum de 76 de pagini, tensiunea să nu fie constant explozivă. Dreams songs-urile lui Radu Vancu atacă o temă hard a poeziei. Copleșită de refuzul spațiilor facile și artificioase, poezia nu are doar emoția șamanică „bătrânescă” a cântărilor străvechi, ci și metafizica unui cântec religios. Cum se poate scrie poezie religioasă în plin saeculum, privind cu „pleoapele tăiate” conviețuirea celui viu cu mortul pe care inima îl visează?
            Cele 24 de viziuni ale lui Vancu nu se pot citi ca un scenariu fantasmatic, pentru că nu te lasă metatextul din paranteză. Trebuie să îl iei pe poet în serios în toată tensiunea, visceralitatea, trăite exploziv la fiecare viziune, niciodată expulzate în circuitul inflamat/-nt creier-inimă: „creierul se tulbură”, „creierul nou” „inima se strânge”, „creierul legănându-se deasupra inimii”. Poezia despre tatăl mort îl duce pe Radu Vancu în familia unor poeți în care dorul, duioșia și revolta față de figura paternă tutelară sunt distilate în mod diferit. ( v. Sylvia Plath, John Berryman, Letiția Ilea) Dragostea care pe toate le rabdă, cu impulsul ei pacifist și unificator, reînnoadă toate rupturile de după dezastru și devine o Supernovă. Există o religie a iubirii în interiorul acestei poezii circumscrise morții: „poemele astea sunt bântuite de fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său” (p63)
Câteva argumente ar putea susține filonul religios al poeziei lui Vancu: 1.motto-ul de la început, din Faptele Apostolilor 2,17: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa.” ; 2. cultul celor morți; 3. imaginarul despre îngeri; 4. Dumnezeul umanizat; 5. Paradisul de aici.
            Prima viziune a lumii de dincolo emite adevărul credinței: „oamenii sunt buni”. Îngerii există și ei, dar nu sunt ca în Scripturi, ci ca în poezie, ei sunt sentimente, metafore ale realului: „îngerii aterizează într-o turmă de porci”, au „boticurile roșii-roșii”, se hrănesc cu „lături proaspete” din „trocuța de coaste” a celor morți. Întregul volum este construit oximoronic: „îmbrățișarea ta de mort proaspăt” (p10); „poeziile subconștientului” alătură „catastrofa” de „microarmonia” iubirii familiale. Nici nu se poate altfel, oximoronul  nu e numai o figură de stil, ci un mod de existență – din Paradisul CamiSebastian, poetul scrie poeme „tanatofore” - mortul și viul coexistă, învierea celor morți a avut loc, spre resuscitarea inimii fiului. Căci fără morții noștri dragi nu se poate trăi: cultul strămoșilor și credința în îmblânzirea mortului trec în poezie. Lexicul oximoronic: „am trăit totul închis într-un cadavru” (p18); hoit-cangrenă-rânced-larvă versus Dumnezeu, Paradis, înger, proaspăt, trandafir se intersectează natural ca în lirica lui Arghezi. Parafraza la versul: „Va veni moartea și va avea ochii tăi”, este acum „va avea ochii unei muște”; pe lângă tehnica oximoronului, poezia lui Vancu, estetă și bine controlată, se construiește pe o resemantizare și „hipersemantizare”. Trupul de aici, de dincoace de somn și de moarte, în care „sângele țese prin carne un giulgiu rece”, trebuie să „rabde” legăturile țesute, viziunile de dincolo, necunoscutul pulsatil: „Creierul zace peste corp ca o lespede” (p20)
            Acțiunea magică a poeziei este a dublei spovedanii: a celui mort către cel viu și a celui viu către sine, către cei iubiți și către cel plecat, căci lumea celui viu este mai strălucitoare și mai bogată. Așa cum „gura lumii macină morții”, „gura” poeziei ajunge să metabolizeze orice: „Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, cum voia Novalis (și, de fapt, toți câinii romantici), atunci asta nu poate consta decât în upgradarea ta ca persoană în așa fel încât să fii ceva mai OK pentru cei iubiți. Poezia e artă de familie.” (p47)
            Viziunile sunt dominate de un scenariu fix: incantația „Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/ când te lasă inima să-l visezi”; urmată de monologul adresat al tatălui: „Nu te speria, e teribil de simplu…” sau „Dragule, în ziua aia…”; apoi este ieșirea din viziune în „planul realității” domestice: „Aici te trezești cu obrajii arzând…”; cu „creierul aburind”,  „plângând în hohote neputincios”. Spațiul de interludiu dintre viziuni/ poezii este unul textualist, ocupat de un fel de jurnal de creație și de trăire a traumei din interiorul viziunii. Rușinea imoralității lamentărilor „din miezul auriu al lumii de chihlimbar” este asumată ca intruziune a vieții strict personale în spațiul privat al lectorului, până la afirmația că această carte este mai mult o carte de vise decât o carte de poezie. (p31)
„Ce e durerea și de ce o lași să mă doară?” este interogația care sfâșie aceste universuri Tată-Fiu, pe care Radu Vancu le reînnoadă cu funia înflorită a poeziei. Creând o poezie religioasă autentică, fără să vrea neapărat, Radu Vancu se clasicizează. Poezia visului devine sapiențială, fără a fi mai puțin emoționantă: „Visul ca pedeapsă pentru fericirea de a fi împreună.” (p76)

Frânghia înflorită, Radu Vancu
Casa de editură Max Blecher, 2012

2 comentarii:

Dragos 16 noiembrie 2012, 18:52  

"Ce e durerea si de ce o lasi sa ma doara?". Foarte frumoasa interogatia de la sfarsit!

Radu Vancu 17 noiembrie 2012, 10:21  

Mulţumesc frumos, Dragoş. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS