marți, 24 aprilie 2012

Soirs. Despre scris şi fericire

Preiau abuziv (sper să nu ajung în cremenal) o postare absolut desperantă, absolut minunată de pe blogul Soirs, pe care nu mai contenesc să-l laud.
[De fiecare dată când îl citesc, am aceeaşi senzaţie ca atunci când citeam unele dintre marile jurnale, de la Julien Green la Gombrowicz sau (ei, da!) Kafka.]
Iată, deci, textul postat azi:


D.: ‘Cred că nu poţi avea o viaţă şi să şi citeşti. Cred că între cele două e o incompatibilitate. Mergea înainte, când aveai atâta timp liber şi nimic de făcut, ne plimbam toţi în cerc ca într-o curte de închisoare. Azi e imposibil. Un tip care ar mai avea lecturi, nu întâmplătoare, ‘beletristice’, ci lectura densă, sistematică, adevărată, care exista înainte, nu are o viaţă, e un tip terminat – clar’.


Curios, e lucrul pe care l-am crezut întotdeauna despre scris. De pildă că nimeni nu scrie, dacă are totul rezolvat în viaţa lui. Plenitudinea vieţii, universul senzaţiilor îi sunt de ajuns. Scrisul probează o insuficienţă, un fel de fisură esenţială şi aproape ruşinoasă. Nu scrii dacă eşti fericit – sau atunci, produci un delir de mâna a patra. Toate marile cărţi corespund unui deficit de existenţă.

Să citeşti toată viaţa, sunt sigur, înseamnă să fii obsedat de moarte.

Dacă vrem să ştim cine câştigă pe termen lung, literatura sau realul, n-avem decât să ne uităm rapid la ultimii cincizeci de ani. Nu ne mai amintim de oamenii politici, care au dispărut cu toptanul ca şi când n-ar fi fost, dar ne aducem aminte de scriitori, de un număr de cărţi. Dovadă că tot ce e mai important în viaţă, în realitate, se regăseşte în roman. Mai am puţin şi-mi dau lacrimile.

Mă simt ca la o despărţire, când îţi spui din pragul uşii adevăruri atroce. Ca de fiecare dată când vine vorba despre lectură.


Cel mai mult mă sâcâie pasajul cu "nu scrii dacă eşti fericit" - sunt destule contraexemple care-mi vin în minte; Emil Brumaru, de pildă, mărturisind adesea că, într-o literatură de poeţi care scriu pe depresie, el scrie exclusiv pe fericire (în Suplimentul de cultură de aici, la pagina 12; în discursul de recepţie al premiului Opera Omnia al Observatorului cultural, de la minutul 3:50 încolo.)
Însă, dincolo de distinguo-uri şi neaderenţe, empatizez aproape dureros cu pasajul ăsta. Ca şi cu altele, multe, din blogul/jurnalul ăsta aşa de pasionant. Dacă aş fi editor, m-aş face luntre şi punte să fac din blogul Soirs o carte. :)

6 comentarii:

eva 25 aprilie 2012, 21:06  

io-s sigură, pe ăsta mi-l însuşesc în blogroll. Vezi cât te creditez? :)

Radu Vancu 25 aprilie 2012, 23:01  

Văd - şi mă îngrijorez. :)

Anonim,  26 aprilie 2012, 09:57  

Credeti ca prietenii dvs. ma vor ierta ca in chestia 'lacrimilor' a fost o ironie?
M

Radu Vancu 26 aprilie 2012, 10:15  

Prietenii mei ştiu că ar fi fost implauzibil să nu fie o ironie. :)
Iar unui astfel de scriitor i se iartă, la urma urmei, chiar şi lucrurile implauzibile. Ba poate mai ales ele. :)

Veronica,  28 aprilie 2012, 12:56  

Azi în librărie am descoperit o carte minunată. V-o recomand şi vouă:
http://www.humanitas.ro/files/media/singuratatea-lui-adam.pdf

Radu Vancu 28 aprilie 2012, 14:10  

Mulţumesc pentru recomandare, Vera, o să caut. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS