luni, 2 aprilie 2012

Epistole pentru Camelia

Cam în perioada asta se fac zece ani de la debutul cu Epistole pentru Camelia. E o carte pe care practic n-a văzut-o cam nimeni - a apărut într-o sută de exemplare la o editură sibiană şi n-a fost distribuită deloc, aşa încât a avut doar două cronici, una a lui Doris Mironescu, cealaltă a lui Dragoş Varga. Îmi aduc aminte că, la lansare, Cami m-a obligat să-mi iau cămaşă şi sacou - singura lansare la care m-am prezentat în halul ăsta. Iar soacră-mea, după ce a citit câteva pagini, a întrebat-o pe Cami: "Şi astea le scrie Radu aşa, din capul lui?!".
Aşa că transcriu mai jos două poeme, ca să vedeţi de ce se mira soacră-mea.


poem cu hubba-buba (poemul mâinii stângi)

tu conţii seri ca asta în acelaşi mod misterios în care banalul iribal conţine mii de baloane:
e de ajuns ca vântul, venind puternic pe mihai viteazu înspre calea dumbrăvii,
să sufle în tăcerea ta, pentru ca pelicula ei fină să se curbeze
şi mii de baloane să îşi ia zborul dintre noi şi să coloreze seara,
încât am impresia că un sticlar suflă seara fierbinte într-un glob
şi că în interiorul lui misterios de neîntrerupt şi inversat ninge (iar obsesia asta?).
nu e nimeni în staţie la 17, cât e, şi trei minute, şi la cât vine, la şi cinci.
aşteptăm, tăcerea creşte între noi într-un mod plăcut,
vântul înnebuneşte şi se repede cu urgie şi o curbează într-un uriaş balon
de hubba-buba, de care ne prindem cu mâinile şi începem să ne ridicăm,
se vede staţia pustie, firele troleibuzelor curgând paralele,
firmele luminoase de la berghezan şi capa, suntem deasupra blocurilor cu zece etaje
şi se vede deja continentalul, pe balonul uriaş s-a aprins o firmă strălucitoare pe care scrie
                                                            hubba-buba
şi clipeşte demenţial, părul îţi flutură albastru, eu îmi întind mâna asupra pământului,
el se contrage din ce în ce mai mult şi iute, până ce devine, împreună cu sfera ce-l
                                                                                                înconjoară,
mic ca un mărgăritar albastru stropit cu stropi de aur şi cu un miez negru
şi ţi-l montez la inelul argintiu, ştii tu care, şi râzi, pari fericită,
într-o ierarhie a privirilor, privirea ta e stea.
neonul hubba-buba îţi luminează intermitent faţa, poate supărător,
căci îţi ridici mâna cu inelul în dreptul feţei, apărându-te-
ah, mâna ta prelungă şi străvezie! noaptea se evaporă în jurul ei,
în jurul tristeţilor inlacrimabile pe care pielea ei oranj le închide.
te prind de ea şi întind pumnul înainte, tu ţii balonul cu mâna dreaptă, zburăm
şi suntem superman şi lois; geaca mi se umflă şi flutură.
privirea ta, spumoasă ca vinul spumos dacia, mă îmbată,
gânduri coruscente ţâşnesc efervescent din mine şi radiază nebun, un nou pulsar se naşte
în jurul mâinii tale stângi,
de la el se aprinde tot universul – tu roteşti universul ca pe o artifică –
scântei ar putea sări pe balonul hubba-buba.
în jurul mâinii tale stângi se roteşte un uruit ca de autobuz.

  
ficţiuni (poem al unei absenţe de-ale tale)

da, sunt şi nopţi pe care le petreci dintr-un algocalmin într-altul,
durerea plutind în jur ca un nor multicolor şi izbucnind uneori în afară,
întinzându-se sub forma unui curcubeu dinspre rusciorului înspre mihai viteazu
şi proptindu-se de fereastra ta. la două ore algocalminul, cum ar zice berryman,
poor radu, he is at odds wif de world. se spune că stările de spirit au formele lor proprii,
forma sufletului meu ar trebui să fie acum una una de sabie, de excalibur,
şi în clipele astea îmi vine să izbesc cu ea năprasnic în trupul distanţei dintre noi,
la naiba cu nopţile astea când eşti orbitor de absentă,
măcar dacă eu aş fi hugo şi tu juliette drouet, să-mi trimiţi şaptişpe mii de scrisori
şi să construiesc din cuvintele tale, ca dintr-un joc lego, fiinţa ta cărnoasă ca miezul
                                                         trandafirilor,
să mă pot sui când îmi vin nebuniile în bmw-ul căprui al privirii tale
şi să gonim cu două sute la oră pe orice autostradă,
să ne doară în cot de lume şi de fiecare dată când îţi înfigi genele în privirea mea
să intre ca fond sonor un jingle, niciodată acelaşi, cu versuri din eminescu, dimov, ivănescu
sau, dacă suntem în afara ţării, din agnes nemes nagy, ori dacă suntem deja în cehia
                                                          din holub,
şi să gonim fără înce… mama ei de durere, mă măcelăreşte cu cruzimea unui corp de         
                                                               spahii,
degeaba mă lupt cu ea – acum sunt lagardère –, dacă aş avea morfină aş face gesturi
                                                                   melodramatice,
sau măcar mogadon. să gonim fără încetare, părul să îţi fluture – bmw ul bineînţeles că
                                                 trebuie să fie decapotabil –,
să mergem atât de repede încât lumea să pară că îţi ţâşneşte din păr ca o dispersie               
                                                    întunecată,
precum într-o pânză cunoscută din van durck, şi apoi, într-o combinaţie de arizona
                               dream şi sărmanul dionis, să urcăm cu bmw-ul în lună
şi să. se apropie dimineaţa, se aude un mărfar şuierând. mă ridic şi mă duc,
cu o nu surprinzătoare plăcere, să îmi iau algocalminul. oare nu e şi asta o ficţiune?


2 comentarii:

Zvârluga. Zvârluga Bond 4 aprilie 2012, 18:43  

"încât am impresia că un sticlar suflă seara fierbinte într-un glob
şi că în interiorul lui misterios de neîntrerupt şi inversat ninge (iar obsesia asta?)" - globul în care ninge şi suflătorul în sticlă sunt dintre cele mai frumoase poveşti din copilăria mea... mulţumesc.

Să ştii că eu le găsesc încântătoare pe astea scrise de Radu, aşa din capul lui... :)

Şi, dacă tot se fac 10 ani, La cât mai multe buchete de epistole!

Radu Vancu 5 aprilie 2012, 00:28  

Mă bucur tare mult că textele astea studenţeşti mai plac cuiva, după atâta vreme. :)
Mulţumesc frumos şi asemenea pentru urare!

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS