După cum am spus deja, sunt un admirator al blogului Soirs - mi se pare la fel de pasionant ca marile jurnale. Aş putea să pariez că va apărea cândva pe hârtie, iar critica oficială va vedea în sfârşit în el un document existenţial (y compris literar, intelectual etc.) de prima mână. Dar nu vreau să fac pe Mafalda. Cel puţin nu aici - pentru că am făcut deja pe Mafalda chiar pe blogul misteriosului diarist; plecând de la o emisiune în care era invitat Beigbeder, postase o însemnare în care anticipa dispariţia lecturii, a cărţii şi chiar a scriitorului. Mi-am dat şi eu cu părerea la comentarii şi, cum mi s-a părut că discuţia poate continua mult şi bine, i-am cerut acordul s-o postez şi aici - sperând că măcar unul-doi dintre eventualii cititori o vor duce mai departe.
Redau, deci, postarea iniţială:
„Mă întreb dacă poţi deplânge doar dispariţia cărţii pe hârtie. Ceea ce dispare, ceea ce e interesant să vezi că poate dispărea în proces e însăşi lectura, un anumit tip de lectură. Lectura de lungă durată, tremurul acela special, interior, cu o carte în mână. Pur şi simplu nu pot vedea generaţiile următoare (să facem un salt peste două, trei generaţii, să mergem cu gândul un pic mai departe) pasionate de lectură, chiar dacă librăriile ar supravieţui, una pe oraş, înghesuită într-o fantă de gang. Nu văd pe cineva născut şi crescut în civilizaţia ecranelor făcând o pasiune pentru lectură. Nu mă refer la câţiva ochelarişti şi la constanta iluzorie a obiectului (argumentul nul al lui Eco etc.), ci la rudimentul general al lecturii care ar marca o generaţie. Cu neputinţă, cine întrevede puţin în viitorul apropiat cu premisele prezentului îşi dă seama că e cu neputinţă. Găsesc că venim dintr-o civilizaţie a cărţii, puternic marcată de lectură, de timpii lungi, că toţi suntem obişnuiţi cu ea, şi mi-e imposibil să cred că aşa ceva mai poate dura. Mă îndoiesc că scriitorii vor mai fi scriitori şi vor mai câştiga multă vreme din carte. În timp ce ne preocupăm de dispariţia cărţii pe hârtie, de obiect, o întreagă paradigmă dispare de fapt; subit cum se surpă un eşafod, sau cu o stingere lentă, suficient de lungă să ne amortizeze narcotic căderea.
Poate că va fi okay. Poate că va fi altceva. Către sfârşit, poate că nu va fi nimic, doar un simplu şi elegant parastas. Să rămânem în inanalizabil.”
Iată şi comentariile; m-aş bucura să le continuaţi, cum ziceam. Ca să nu fie nelămuriri, primul e al meu:
· E, totuşi, cam riscată inducţia de la “un anumit tip de lectură” la “lectura însăşi”. Cu siguranţă dispare tipul lecturii-maraton, dar lectura an sich nu văd cum ar putea să dispară – informaţia, la urma urmei, trebuie să treacă într-un mod sau în altul. E posibil ca lectura să se reorienteze eidologic, ca să zic aşa: vezi surprinzătoarea explozie a blogurilor de/spre poezie, remarcată şi într-un studiu relativ recent comandat de guvernul francez. Noile medii cred că sunt mai prietenoase pentru poezie – deşi ăsta poate nu-i decât un exerciţiu de wishful thinking.
De fapt, asta ţineam să spun – anume că, deşi rezonez de obicei la atât de stenicul dumneavoastră pesimism :), de data asta nu cred că aveţi dreptate – lectura, vorba anecdotei, nu moare, ci doar se transformă.
‘lectura, vorba anecdotei, nu moare, ci doar se transformă’
De pilda daca se transforma dintr-un fapt generalizat (majoritatea populatiei alfabetizate) intr-unul frugal (2-3% din populatie, si in continua scadere), asa cum radioul a fost prima sursa de informare si entertainment la inceputul sec. XX si acum e a 27-a, credeti ca e sau nu o iesire din civilizatia cartii (a radioului)?
Stiu ca argumentul prin analogie nu e cel mai solid, dar uneori ma intreb de ce exista in noi aceasta puternica, irepresibila dorinta de a fi imbroboditi de speranta mecanica. Eu as vrea asa de mult sa aveti dreptate si radioul sa triumfe. Iertati-ma, cartea…
Vedeti, eu nu ma tem de acest lucru. Nu il deplang. In fond putin imi pasa… Poate ca alte tipuri de lecturi – digitale, scurte, rezumative – vor castiga. Foarte bine. Simt doar ca cea veche va muri; inregistrez lucrul; ridic din umeri.
· Dacă e adevărat că mediul e mesajul (şi e), atunci şi lectura (decodarea mesajului, cum ar veni) se schimbă radical odată cu mediul. Şi, implicit, se va ieşi din civilizaţia cărţii.
Dar nu şi din civilizaţia scriscititului; studiul acela comandat în Franţa (am aflat despre el dintr-o Dilematecă de acum vreo jumătate de an) urmărea impactul Internetului asupra Galaxiei Gutenberg (sau o chestiune similară formulată la fel de emfatic) şi ajungea la oarecum neaşteptata concluzie că Internetul a revitalizat gena gutenbergiană. Două argumente veneau să susţină concluzia cu pricina: mai întâi, amintita proliferare a blogurilor literare; apoi, revivificarea corespondenţei – sigur, cu un cu totul alt protocol & retorică, dar până la urmă mailul e totuşi o scrisoare.
Aşadar, se va citi, cred, şi în era cosmodernă a ecranului global. Altfel, bineînţeles, dar la fel de mult & de prost. Din punctul ăsta de vedere, lectura nouă nu va fi deloc mai brează decât cea veche. :)
Back to basics: se va mai citi sau nu roman?
Vedeti, pentru mine poezia e emotie pură şi idee; poetul e profetul. Dar literatura e un pic altceva. Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva. E un fel de marcă a stadiului de civilizaţie (şi al limbii). Poezia nu e literatură, e mai puţin şi mai mult decât atât, e un continent în sine. În fond e altă lume. Dacă se poate transfera pe internet etc., foarte bine. Ea nici nu are nevoie de asta, poate rămâne şi în oralitate.
Însă literatura e mai legată de timp, de loc, de sens. Mai clar: literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă, ştiţi… Scriitorii ar trebui plătiţi de guverne, în fine… E totuşi o problemă dacă 1) Va mai exista roman şi 2) Vor mai exista scriitori, trăitori din asta.
Îmi spun.
· Ah, oricât de pisălog aş fi, nu pot să nu răspund. :)
În comentariul anterior sunt două întrebări şi o certitudine.
Întrebările sunt de regăsit în primul, respectiv ultimul rând al comentariului – anume dacă se va mai citi, respectiv scrie roman. Înţeleg că întrebările nu privesc prezentul, ci viitorul, dar, pe cât se poate omeneşte prevedea :), aş zice că la ambele întrebări răspunsul e da; apar încă romane groase cu mare succes nu numai de critică, ci şi de public (“2666″ al lui Bolano, de exemplu, are vreo 900 de pagini, şi e citit de o ocultă mondială de bolanofili). Şi nu numai aiurea, ci chiar la noi – “Rădăcina de bucsau” a lui O. Nimigean, romanul-revelaţie al anului trecut, numai subţire nu e.
Însă ce mă provoacă la răspuns nu sunt atât întrebările, cât certitudinea – “Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva”. Nu sunt deloc sigur că toate popoarele au poezie mare – înţelegând prin asta poezia care a adus, cu avântata formulă a Juliei Kristeva, o “revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună e, cum spuneţi, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă lumea. Nu-i vorbă goală, Jacques Attali spune ceva asemănător în paginile finale ale ediţiei româneşti din “Scurtă istorie a viitorului”, face adică o legătură cauzală între stadiul civilizaţiei unei naţiuni şi poeţii ei. Nu întâmplător poezia mare e apanajul statelor celor mai civilizate – e şi ea, în cel puţin aceeaşi măsură ca proza, o marcă a stadiului unei civilizaţii/limbi. Ba aş zice că e mai dependentă chiar de evoluţia “tehnologiei” literare decât proza; spune Muşina undeva că poţi citi toată viaţa pe Tolstoi & Dostoievski şi să scrii un roman genial, dar ca poet, dacă-i citeşti doar pe antecesori, eşti terminat. Cred că are dreptate – Faulkner, în fond, citea Biblia şi pe Shkspr, şi a schimbat faţa prozei.
În ce priveşte însă pasajul acesta: “literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă” – aş putea semna o declaraţie de adeziune. :)
Iertaţi-mi, vă rog, bavardajul, nu m-am putut abţine.
Nici un bavardaj, ce spuneti are sens.
Argumentul decisiv, istoric vorbind, e totuşi acela că poezia nu are nevoie de alfabetizare. Am găsit-o la toate triburile pe unde am ajuns, şi era peste tot tulburătoare. Şi canibalii o aveau. La fel ca pictura lor, o artă universală cu o expresie pură.
În era net-ului, într-adevăr, e posibil ca ea să nu piardă nimic.
Literatura însă, proza, romanul, circumscrise istoric, cer un stadiu al civilizaţiei, al limbii. Sunt o probă de maturitate, şi mă îndoiesc că mai mult de o duzină dintre popoare au luat examenul prozei. Fiindcă trebuie să precizăm…
Ce aveţi de partea dvs. în argumentare e în fond o Speranţă. În fine, de ce nu…
· Nu ştiu ce să zic despre chestiunea alfabetizării necesare, mie mi se pare că homo poeticus şi homo narrativus sunt gemeni monozigoţi şi prealfabetici. :) Dar, în acelaşi timp, dacă prin “literatură circumscrisă istoric” înţelegem numai romanul, atunci aveţi dreptate – romanul cere numaidecât civilizaţie.
Ca şi, repet, poezia mare – care e colonialistă & anabazică, ţine să revoluţioneze propria paradigmă; iar forţa asta de contagiune universală se serveşte de infrastructura unui mare imperiu, a unei mari civilizaţii.
În plus, cel puţin de la Pound încoace, poeziei i se reclamă ca o condiţie sine qua non “precizie psihologică”; iar psihologismul nu e totuşi imaginabil în absenţa civilizaţiei.
Însă, bineînţeles, toate astea sunt (admit) verbigeraţia unei Speranţe disperate… :)
Read more...
