Animal de sacrificiu

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, în fiecare dimineaţă,

de pe la 4-5, în pieptul meu

un bătrân cu ochii plesniţi

citeşte cu degete tremurătoare

ca vocea ta de atunci

poeme despre noi în Braille.

Şi cum citeşte el, pământul se luminează

precum cerul la răsărit,

când se luminează de tot

te văd aplecat deasupra sicriului,

îmi ţii capul în palme şi strigi,

cu faţa luminată de bucurie, „trăieşte, trăieşte!”,

mi-e aşa de drag să te privesc,

te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă

ai unui animal crescut pentru sacrificiu.

Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie

cum îşi face doctorul vizita prin saloane.

Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,

aşteptând paramedicii, El trece printre morminte

plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi

ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.

Iar noi, morţii, ne tânguim din sicrie

precum un cârd de bolnavi din patul de suferinţă,

cerşind un diagnostic cât mai răsunător.

Chiar dacă rezidenţii & asistentele

ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun

şi răbdător şi nu se supără.

Are, ca orice doctor, un jurământ de respectat.

Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,

răsuflarea Lui trece prin creierele putrede

ca spirtul prin pâine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele

şi mortu-i o cârtiţă fluturând năucă din aripi.

Iar când paramedicii îţi spun: „e mort”,

aici tocmai răsare un soare strălucitor

ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

El trece mai departe, cu cioporul strâns

ca un halat strălucitor în jurul trupului,

aplecându-se peste fiecare sicriu

cum te-ai apleca să arunci un bulgăre de ţărână.

Când termină vizita e aproape seară,

bolnavii tac ca după diagnostice neaşteptate

şi se lasă aici liniştea din camera mea de atunci,

după ce paramedicii ieşiseră şi tu vegheai

lângă bietul meu corp. Apoi e vremea viselor”.

Nici nu ştii de când eşti treaz. Pândind

să afli pe unde pluteşte prin cameră,

bănuieşti că vede cum răsare

în ochii animalului de sacrificiu

un soare negru ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

Read more...

Scriitorul Ioan Groşan n-a colaborat cu Securitatea

Aflu de pe blogul lui Octavian Soviany despre un articol din Adevărul care probează o colaborare a lui Ioan Groşan cu Securitatea.
Sub ameninţarea excluderii din facultate (la care era deja intrat), soldatul TR Ioan Groşan semnează angajamentul de colaborare. (Contingentul lui făcea armata înainte de facultate, dar după examenul de admitere). Aşa cum au semnat mulţi dintre ceilalţi adolescenţi de 19 ani, şantajaţi cu distrugerea propriului viitor. La terminarea facultăţii, contactat de organe pentru continuarea colaborării, Groşan refuză. După cum i-a refuzat şi la o contactare ulterioară, din 1989.
Aşa cum am spus într-un comentariu de blogul lui Octavian Soviany, din articol reiese că n-ar exista nici o notă informativă prin care Groşan să fi făcut rău cuiva (cea privitoare la inexistentul “conferenţiar M.” fiind evident inventată).
În plus, refuzul de a colabora, din 1978, de la terminarea facultăţii, e realmente un act de curaj. Pentru aşa ceva chiar o puteai păţi. Aşa încât ar fi fost mai OK ca titlu “Scriitorul Ioan Groşan n-a colaborat cu Securitatea”.

Read more...

"Toţi sînt îngrijoraţi" & "Sebastian în vis", la Braşov

Sigur, e aproape sinucigaş să citeşti alături de V. Leac.
Aşa că cine vrea să vadă o execuţie în direct, să vină la librăria Okian joi, la ora 5.
Va fi, deci, un fel de lectură snuff!

Read more...

Cele mai frumoase poeme din 2010

 

Aşa cum a spus deja Claudiu Komartin, e vorba despre o selecţie făcută de noi din poezia publicată în volume şi în reviste în 2010. Coperta e de Ana Toma.

A fost un an cu multă poezie bună. Şi asta se va vedea - oricât de restrictiv am procedat, tot s-au adunat aproape 50 de poeţi, de la cele mai sonore nume până la acelea, deocamdată mai puţin circulate, ale unor debutanţi. A ieşit o carte pe care, oriunde ai deschide-o, dai peste poezie adevărată. 

Şi o veţi putea deschide prin februarie. 

Read more...

Nora Iuga la Sibiu

Mâine, adică vineri, de la ora şase, Nora Iuga o să se afle la librăria Erasmus, în Parcul Astra, pentru a-şi lansa atât de ataşantul ei jurnal berlinez, "Berlinul meu e un monolog".
Cine lipseşte, pierde.

L.E. Iată aici ştirea completă, la care am o mică erată: nu voi fi moderator, voi spune câteva cuvinte despre "Berlinul meu e un monolog".

Read more...

15 ianuarie. Ajungă zilei răutatea ei. Sau nu?

De parcă nu-i ajungea bietului Eminescu răutatea zilei de naştere parazitată de festivismul politic, aceasta a mai şi fost declarată, la iniţiativa Academiei Române, "a culturii naţionale".
Ziarul Ring a făcut o anchetă privind iniţiativa Academiei Române. Iată răspunsul meu: 

"Ca scriitor, gândul că e 15 ianuarie nu mă tulbură fundamental. Nu scriu nici mai mult, nici mai bine decât în restul zilelor. Ziua de 15 ianuarie nu poate avea efect asupra mea decât dacă mă surprinde în calitate de telespectator; iar efectul acesta cuprinde aproape tot registrul senzaţiilor negative. Eminescu însuşi ar fi fost, nu mă îndoiesc, de-a dreptul deprimat dacă s-ar fi văzut sărbătorit cu atâta ostentaţie şi impostură. Academia Română are, desigur, intenţii bune, însă nu cred că, ambalat în formula mai degrabă kitsch de "zi a culturii naţionale", 15 ianuarie va arăta altfel. Adică într-un fel de care lui Eminescu să nu-i fie jenă. Dacă Academia ar avea iniţiativa de a interzice politicienilor să rostească numele lui Eminescu pe 15 ianuarie, ziua ar arăta deja mai bine".

Sigur, cam toate răspunsurile sunt la fel de previzibile ca al meu. Însă merită să vă uitaţi peste răspunsurile la anchetă ca să vedeţi cât de simpatic e contrastul, de asemenea previzibil (dar nu-i comicul mecanic placat pe viu?), dintre extazul lui Eugen Simion (catalizat de propria iniţiativă) şi cârcoteala lui Nicolae Manolescu (catalizată, aş zice, de intuibilul extaz al iniţiatorului :) ).

Read more...

Bilanţ & autocritică

Prin urmare, unii critici socotesc "Sebastian în vis" menţionabil într-un bilanţ al anului trecut.
Mai întâi le spun mersi, mai apoi mă apucă fandacsia - ce-o să spună lumea când o să afle că sunt în impostură? Că nu sunt autorul cărţii, ci numai unul dintre coautori? Căci fără energia şi ingeniul celorlalţi coautori - caligraful Alexandru, Adela Greceanu, Teodora din Subterană, Floribunda, Ora 25, Strelnikov a.k.a. Murdoc, Mircea Ţuglea, Mihai Vakulovski, Cor y amor, ca şi fără propoziţiile augurale adecvate rostite la începutul blogului ce avea să devină hârtie de către Anamică, Luiza şi White Noise, cartea asta cu prieteni n-ar fi existat.
Aşa încât, mulţumindu-vă tuturor, mă simt ca un şnapan care înregistrează la OSIM un proiect open source lucrat cu prietenii.
Oare cum o fi arătând cercul impostorilor editoriali? Mă duc la papa Dante să verific...

Read more...

John Berryman, "Cântece vis"

13

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Henry. A trăit ca un şobolan,

cu o claie de păr pe cap

la început.

Henry n-a fost laş. Nu exagerat.

N-a părăsit niciodată nimic; în schimb

prindea rădăcini când lucruri ca mila se subţiau.

Aşa că poate că Henry a fost o fiinţă umană.

Să investigăm asta.

...Am investigat; O.K.

E un om american uman.

Asta-i adevărat.  Fata mea-i cu fiţe.

Fetiţa mea-i cu suferinţe. Vino & fă-mă mic, & arată-mi drumul.

Dumnezeu e duşmanul lui Henry. Suntem în afaceri... Şi ce,

ce afacere trebuie să fie limpede.

La înghesuială.

Nici nu puteam să mă simt altfel. – Domnu’ Ciolan,

cum mă uit la cerul de şofran,

îmi dau seama cât eşti de al naibii.

46

Sunt, afară. O incredibilă panică domneşte.

Oamenii împuşcă şi bat oameni fără milă.

Băuturile fierb. Cele cu gheaţă

fierb. Cu cât se simte cineva mai rău, cu atât

mai rău e tratat. Dobitocii aleg dobitoci.

Un bărbat inofensiv dintr-o intersecţie spunea, abia suflând: „Christoase!”.

Care cuvânt, vorbit astfel, afecta viziunea

acelor, cum păşeau spre muncă ziua viitoare, negustori

care mergeau & erau numai buni pentru ochelari.

S-au bucurat ei apoi de apariţia iubirii & legii.

Mileniile adiau & unduiau, unul câte unul câte...

Ochelarii au fost luaţi de la ei, & au văzut.

Omul şi-a luat cea mai tare sarcină din câte erau,

son fin. Baftă multă.

Chiar eu am mers la funeraliile tandreţii.

Au urmat alte morţi. Printre ultimele,

ca amintirea unui futai fermecător,

a fost: Do, ut des.

Read more...

Maioul flendurit

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, aici a început deja.

Nu mai poate dura mult

până începe şi la voi.

Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte

ca dopurile de şampanie

de pe răposaţii pe care-i învelesc.

Cele acoperite de iarbă prea uscată

se aprind şi luminează ca trasoarele.

Al meu cel puţin aşa s-a aprins.

Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare

aşa cum ne-am făcut felul.

Unul cu un cuţit în inimă,

altul cu glonţul în creier,

altul cu venele deschise.

Însă se lucrează din greu la imagine.

Eu am primit acelaşi maiou flendurit

în care m-am spânzurat

şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,

iar Dumnezeu pictează fluturi

pe fiecare petală din ştreangul de flori,

atent de parcă mi-ar fi

cel mai bun prieten

bărbierindu-mă pentru nuntă”.

Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,

pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,

din pătuţ se aude motoraşul cu muci

din năsucul lui Sebastian.

Ca de obicei, după dezastru

lumea e perfectă.

Read more...

Mircea Ivănescu. Un exerciţiu de admiraţie

Pasajul acela al lui Andrei Pleşu pune la îndoială poeţii care prea arată a poeţi, pictorii care prea arată a pictori ş.a.m.d. Fraza îmi recheamă în memorie trenciul cenuşiu al lui Mircea Ivănescu, Poetul care nu numai că nu-şi cultivă aparenţa poetică, dar îşi neagă statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversaţia privată, însăşi esenţa de poet. E greu să găseşti un poet mai uman decât Mircea Ivănescu şi, în acelaşi timp, mai difident faţă de propria calitate umană şi poetică, deopotrivă. (Eu, până acum, n-am găsit.) Bacovia vorbeşte, într-un vers memorabil ca toate ale lui, despre „omul făcut concret”; ei bine, Mircea Ivănescu e poetul făcut discret. Nu poţi recunoaşte uşor poetul puternic din spatele omului blând, înfăşurat în trenci ca într-o mantie de la care ar aştepta să-l facă invizibil, aşa cum nu erau uşor de recunoscut zeii care, din cine mai ştie ce spirit ludic ori polemic, luau chip de oameni obişnuiţi în epopeile greceşti. Însă, după ceasuri întregi de citit şi vorbit poezie, e dificil să ignori, difuză în jurul aceluiaşi om blând şi discret, aura poetică emanând din punctele neverosimil de strălucitoare din spatele dioptriilor, dincolo de care fiinţa lui se află contrasă integral. Odată constatată epifania, îţi e imposibil după aceea să uiţi vreo secundă că omul acesta obişnuit e un poet atât de neobişnuit, iar biograficul lui subîntinde continente uriaşe de bibliografic. Înţelegi că între faptele de viaţă şi faptele de literatură nu există nici o diferenţă de substanţă, încât, dacă textele sunt toate intertexte, atunci, complicând terminologia cărtăresciană, texistenţele sunt toate intertexistenţe. Prin urmare, toată marea literatură tradusă de Mircea Ivănescu nu e de trecut la pasivul propriei sale literaturi; miile de pagini din Joyce, Faulkner, Broch, Musil, sutele de pagini de „discurs mixt” ale lui Nietzsche, corespondenţa lui Kafka, antologia de poezie americană, atât de influentă încă – toată biblioteca asta fundamentală e într-un mutual raport de intertexistenţă atât cu viaţa, cât şi cu poezia mopetiană. Dacă textele lui alcătuiesc un unic şi imens poem, aşa cum s-a spus, atunci traducerile sunt echivalentul la scară al celor cincizeci de note de subsol ale Waste Land-ului.

În consecinţă, fără să vrea, împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu e unul dintre cei mai seducători maeştri. În plus, între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti, ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl are; cu el, poţi simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia.

(din România literară, 52/2010)

Read more...

Domesticirea poeziei

Dintr-un scurt interviu dat prietenilor de la "Literature Across Frontiers":

When you introduced the poem in Istanbul you stated your aims to be nothing more than a 'domestic poet'. ‘Domestic’ is often said to mean stuck at home, unambitious or unworldly, but there is nothing boring or narrow-minded about the poem, in fact you seem to take on the world and questions of life and death. Does 'domestic' for you mean dealing with relationships and family? Could you perhaps elaborate on these poetics - why do you seek to write about your family relationships first and foremost?

Without any prior intention, my books have finally proven to be about the people I love – my wife, my suicidal father, my son. Even my doctoral paper dealt with a very good friend of mine, Mircea Ivănescu, who happened of course to be a great poet. I found it difficult to understand why my poetry was so domestic, but I finally understood that it all came from the extremely demanding task I demanded to poetry – which was, and still is, to make the poet a better man. 
As we all know, Romantic poets believed that poetry was a sort of magic actionism which could help one modify the world by controlling time, space, and causality. A lesser Romantic myself, I don’t believe that poetry can change the world, but I still think it can change the poet as a person. (And, if good enough, the reader. Not if only poetry is good enough, but if the reader is also good enough.) This is my personal, domestic magic actionism – poetry must make you a better person for the people you love. Which, of course, implies dealing with the main questions regarding their life and death – which are, actually, the main questions on this world. So, you see, being a committed domestic poet comes to deal with the toughest things on Earth.

Interviul întreg îl găsiţi aici

Read more...

Nora Iuga 30

Nora Iuga, eu sunt acest lucru frumos

în balconul de peste drum
o femeie scutură un cearşaf
se face pace
se întorc păsările cu cizme de cauciuc
un detracat îşi mângâie inima
o beznă pură se volatilizează acum
peste recunoaşterile noastre
şi cel biciuit de istorie
sărută un steag
sună clopoţeii
eu sunt acest lucru frumos
pe care copilul îl va arunca
peste două minute
când întorci capul
vezi sus pe deal automobiliştii
şi tăioasa grindină
străpungând geometric parbrizul

(P.S. Nu e nici o greşeală: cine crede că Nora Iuga are peste treizeci de ani n-a înţeles încă ce e timpul.) 

Read more...