miercuri, 5 ianuarie 2011

Domesticirea poeziei

Dintr-un scurt interviu dat prietenilor de la "Literature Across Frontiers":

When you introduced the poem in Istanbul you stated your aims to be nothing more than a 'domestic poet'. ‘Domestic’ is often said to mean stuck at home, unambitious or unworldly, but there is nothing boring or narrow-minded about the poem, in fact you seem to take on the world and questions of life and death. Does 'domestic' for you mean dealing with relationships and family? Could you perhaps elaborate on these poetics - why do you seek to write about your family relationships first and foremost?

Without any prior intention, my books have finally proven to be about the people I love – my wife, my suicidal father, my son. Even my doctoral paper dealt with a very good friend of mine, Mircea Ivănescu, who happened of course to be a great poet. I found it difficult to understand why my poetry was so domestic, but I finally understood that it all came from the extremely demanding task I demanded to poetry – which was, and still is, to make the poet a better man. 
As we all know, Romantic poets believed that poetry was a sort of magic actionism which could help one modify the world by controlling time, space, and causality. A lesser Romantic myself, I don’t believe that poetry can change the world, but I still think it can change the poet as a person. (And, if good enough, the reader. Not if only poetry is good enough, but if the reader is also good enough.) This is my personal, domestic magic actionism – poetry must make you a better person for the people you love. Which, of course, implies dealing with the main questions regarding their life and death – which are, actually, the main questions on this world. So, you see, being a committed domestic poet comes to deal with the toughest things on Earth.

Interviul întreg îl găsiţi aici

10 comentarii:

Micawber 5 ianuarie 2011, 19:37  

Destul de interesant interviu. Pacat insa ca exprimarea in engleza e de multe ori precara, ceea ce strica mult din efect. E ca un om inteligent, dar care neglijeaza igiena personala si modul in care se imbraca.

Alexandru 5 ianuarie 2011, 21:04  

@Radu: Uf, de-abia ma invatasem cu eticheta de "poet ocazional" si-acuma trebuie sa ma obisnuiesc cu cea de "poet domestic" : )

Dan 6 ianuarie 2011, 09:42  

"to make the poet a better man"
nice

Radu Vancu 6 ianuarie 2011, 13:08  

Micawber: Mulţumesc, sunteţi un drăguţ.
Alexandru: Într-adevăr, mi-am dat seama că cea de poet ocazional e prea ambiţioasă. :)
Dan: Da, probabil că sună bine - însă mă întreb întruna dacă nu-i doar wishful thinking. Teoria mea naivă spune că nici un scriitor puternic nu poate fi un om meschin. Ştiu, ştiu, contraexemplele clasice - Celine, de exemplu; însă acelaşi (acelaşi?) L.F C. care semna articolele antisemite din ziarele de dimineaţă îngrijea la el acasă, riscându-şi libertatea şi chiar viaţa, răniţii din Rezistenţă. Bineînţeles, asta nu scuză nici o iotă din mizeria acelor articole, însă faptul că era totuşi dispus să rişte totul pentru un anumit cod al solidarităţii îmi arată omul deloc meschin din el. În profundă eroare, dar nu meschin. (Singurul contraexemplu la teoria mea naivă, singurul căruia nu reuşesc să-i găsesc fibra umană profundă, e Sadoveanu. O fi ăsta contraexemplul decisiv?)

ana 6 ianuarie 2011, 13:50  

micawber: nu-s deloc expertă, dar mi se pare că mesajul ajunge foarte curat la noi :) şi oricum, aici e vorba mai mult de bunătate decât de eleganţă, verbală sau de alt fel.
radu: cred că merge şi invers...anume to make the better man a poet. dar de fapt e ca şi cum ai întreba ce-a fost mai întâi, oul sau găina? binele sau poezia? but what do i know.

Radu Vancu 6 ianuarie 2011, 14:16  

Ana, zău că nu m-am gândit şi la reciprocă. To make the better man a poet? Până la urmă, cred că nu-i vorba chiar de o revolţie copernicană - e oarecum acelaşi lucru, cu o nuanţă decisivă: dacă oamenii cei mai buni sunt implicit şi fără efort poeţi (vezi cazul celui mai mare poet ever, nazarineanul I.H.), poeţii cei mai buni ajung astfel numai în urma efortului de a fi oameni. Ceea ce ar explica şi de ce, aproape fără excepţie, scriitorii buni involuează din momentul în care ajung canalii - vezi cazul lui Eugen Barbu, debutând atât de bine, autodistrus ca scriitor de pactul cu puterea, ori al lui Caraion, idem (cu circumstanţa atenuantă a traversării infernului), ori al lui Petru Dumitriu şi toţi ceilalţi. Arta nu-l iartă pe omul care o înşeală.

Dan 6 ianuarie 2011, 16:07  

eu sunt de aceeasi parere pana in panzele albe nu cred ca e doar o teorie a sperantei mie mi/a placut intotdeuna o expresie alui Elliot nu o stiu acum exact dar in linii mari spune ca o mare carte trebuie sa aiba in spate un om mare
si combinat cu impresia mea aproape fara gres ca arta trebuie macar sa incerce sa salveze, sa propuna un model de umanitate chiar unul prezent daca nu batatorit si religios
una peste alta
poezia domesticeste sau adanceste
cu drag, v/am vazut la gaudeamus la Cupola

Radu Vancu 6 ianuarie 2011, 16:18  

Nu am volumul de eseuri al lui Eliot acasă, e împrumutat unui prieten drag, dar am impresia că vorba cu pricina e din "Goethe as the Sage".
E tare reconfortant să ştii că nu eşti naiv de unul singur, zău :)

andreidosa 8 ianuarie 2011, 14:57  

mi-au plăcut mult și întrebările care ți-au fost adresate. e foarte greu să traduci o astfel de experiență în poezie...

Radu Vancu 8 ianuarie 2011, 20:06  

Mie-mi spui? :)
(Da, şi mie mi-au plăcut întrebările - oamenii ăştia chiar îşi fac temele.)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS