Fragmente de jurnal

***

Am visat, în sfârșit am visat – două vise într-o singură noapte, unul splendid, feeric, din care ce-i drept nu mai țin minte altceva decât lumina, de o calitate inexistentă în scenografia năclăită a lumii de aici; nici un personaj al visului nu-mi mai subzistă în memorie, nimic nu răzbate la suprafața neocortexului, nimic – în afara acelei lumini de o intensitate & o colorație care o fac Personajul Major al visului ăstuia, și de fapt al tuturor viselor cu adevărat feerice, și de fapt al Feeriei despre care vorbesc sfintele povestindu-și extazele. Câtă vreme REM-ul meu mai primește colorația asta în camera lui obscură, pot spera c-o să mai developez măcar câteva (câte? două, trei? ba chiar și una, ba chiar și colțul rupt și zdrențuit al uneia m-ar mulțumi – m-ar ferici în cel mai exact și stupid sens al cuvântului) instantanee de Acolo. Într-un astfel de vis, nu personajele, nu acțiunile contează, ci numai posibilitatea unei astfel de lumini. Tot astfel cum Acolo nu acțiunile contează, ci numai posibilitatea luminii. (Însă personajele, da. Cât n-ai da să fii și tu unul dintre ele, sau măcar parazitul intern al unui puișor de acarian populând barba sapiențială a celui mai prizărit dintre salvați. Chiar, cât n-ai da? Când vei începe să înțelegi răspunsul la întrebarea asta nevinovată & monstruoasă, vei începe să vezi măruntaiele transparente ale acarianului nevinovat & monstruos în care ai locuit dintotdeauna.)
Al doilea vis era un coșmar, mai degrabă un coșmărel care nici nu merită povestit și din care m-a trezit tot Sebastian – de data asta nu bătând haiducește cu pumnii și picioarele în feroneria ușii, ci izbind la fel de haiducește cu piciorușele în lemnăria pătuțului și strigând, poruncind mai degrabă: „Olița! Olița!”. M-am executat imediat, aerul dimineții umplea mansarda la fel de unheimlich cum lumina îmi umpluse REM-ul cu puțină vreme înainte. Și-n timp ce aerul unheimlich se înmiresma de rahatul lui Sebastian, zâmbeam tâmp ca un răpit în duh.

***

Însă nu-i adevărat. Poezia n-a distrus pe nimeni. Ori, cine știe, poate că poezia l-a urcat, cu mânuța ei delicată, pe Berryman pe balustrada podului de pe Washington Avenue şi i-a dat brânci, făcându-l să cadă în nas pe taluzul de beton (legendarul, perpetuul ghinion al lui Berryman), încât (John Haffenden dixit) l-au mai recunoscut numai după montura ochelarilor (ceea ce înseamnă că avea ochelari de calitate, totuşi). Şi poate că poezia însăşi s-a lăsat pe vine în faţa aragazului Sylviei Plath şi, greşind la început butoanele, a dat drumul la gaz. După cum poate că poezia l-a atârnat pe Emil Ivănescu în ştreang; şi, după ce s-a rupt laţul, tot poezia i-a turnat pe gât flaconul cu medicamente; şi, după ce l-a vomat, tot poezia i-a tăiat venele; şi, după ce a văzut că nu ţâşneşte destul sânge din venele anemice, tot poezia l-a împins spre geamul de la acel etaj unu – de unde el, cu infinită şi aproape tandră grijă, a sărit în aşa fel încât să se lovească cu partea din spate a capului de bordură, pentru ca apoi, „zvâcnind doar de două ori din picioare” (cum îmi spunea Mircea Ivănescu că ar fi declarat doamna care fusese martor ocular), să încheie conturile cu viaţa şi cu poezia ei cu tot (sau cu poezia şi cu viaţa ei cu tot). Poate că poezia, tot făcând pe pia et bona mater, e marele, genialul serial killer, the all-time champion. Naiba ştie. (Chiar, naiba o fi ştiind? Asta chiar că-i o întrebare.)
Oricum ar fi, mi-e greu să-mi dau seama ce aş prefera: o poezie care, în oricâte imundităţi & dejecţii ar coborî, rămâne imaculată – sau o poezie care, dimpotrivă, face toate treburile murdare cu mâna ei. Din dilema asta nu pot ieşi – cel puţin deocamdată. Iar până ies, prefer să cred că poezia n-a distrus totuşi pe nimeni. Îmi spun asta ca pe o mantră, strângând din dinţi şi încercând să nu aud vocea micuţă din spatele capului (da, cam din locul în care s-a lovit Emil Ivănescu de bordură) şoptind disperat, iar şi iar, fără încetare: „Cred, poezie, ajută necredinţei mele”.

***

În Austria, la un hotel fără recepționer – înlocuit de un tonomat de chei electronice cu care poți intra în hotelul plasat într-un câmp uriaș de porumb (atmosfera era ruptă din filmele fraților Coen). Butonând televizorul din hotelul austriac, am dat peste o reclamă la vodkă despre care eram asigurat că ar reprezenta sufletul pur, die reine Seele, al vodkăi – și mi-am spus că, oricât de alcoolizat aș fi fost până în 2009, tot n-am crezut niciodată că vodka și puritatea pot avea vreo legătură cât de infimă. Dimpotrivă, știam prea bine că vodka activează taman centrii psihici cei mai impuri, centrii violenței & agresivității, așa încât până și cei mai puri oameni devin, catalizați de energetismul ei malign, niște bestii. În fond, vodka l-a omorât pe tata. Poate nu singură, dar e unul dintre principalii lui asasini. Și tocmai de asta m-am luptat cu ea cu atâta disperare & pasiune (& aproape dragoste – și abia cu dragostea asta terifiată începe infernul). Ne unea, & ne despărțea, o moarte. Pe care o s-o avem întotdeauna în comun – chiar dacă n-o să mă mai ating de ea tot restul vieții.

***

Livius Ciocârlie: „De obicei, se scrie jurnal în pauzele dintre scris şi scris. De aceea, o temă recurentă a jurnalelor este: nu pot să scriu”. Dacă mă gândesc de câte ori m-am văicărit aici că nu pot să scriu, mai că i-aș da dreptate; atâta doar c-ar fi prezumțios să spun că ce e aici, în caietul ăsta cafeniu (iar acum direct în folderul din laptop), e pauza dintre scris și scris – câtă vreme e tot mai evident că, pentru mine, scrisul nu mai cunoaște viitor. Mai exact – cu mine, scrisul nu are nici un viitor. După cum e din ce în ce mai evident că n-a avut nici un trecut. A fost, vorba lui Creangă & Pleșu, un sfârâiac. Iată, deci, cum stau lucrurile – sfârâiacul e supratema jurnalului meu; care e pauză între un sfârâiac și absența acestuia. Nu că asta m-ar stingheri cumva; sunt un om pe care sfârâiacul lui îl umple de liniște, cam în felul nebunilor care, cu privirea iluminată, scot din buzunarul paltonului o pietricică, ți-o arată conspirativ & radioși preț de o secundă, după care își vâră panicați comoara la loc în buzunar și își reiau mersul târșâit & năclăit de fericire prin curtea azilului. (Am cunoscut un astfel de iluminat în ʹ98, când am mers la doctorul Munteanu, șef de secție la Psihiatrie & vecinul meu de scară în Terezian, ca să-mi iau o scutire pentru enormele mele absențe la facultate. Îl invidiez de atunci neîncetat. Nu pe doctor, vreau să spun.)
Poezia, sfârâiacul ăsta care ne ia mințile. Pietricica din buzunarul paltonului – o știi acolo, și aerul se face-n jurul tău halviță cu nuci & putti. La mine e chiar și mai țicnită trebușoara: știu că nu-i acolo, în buzunar, dar mă prefac că e – și mă plimb prin curtea azilului cu pași târșâiți, din când în când mă opresc, scot cu fereală pumnul gol, apoi îl deschid încet sub nasul cuiva, i-l arăt cu ochi drogați de triumf, închid repede pumnul și-l vâr în buzunar, după care-mi reiau mersul târșâit prin halviță & tabor. (Iar de nasul cuiva nu e, firește, atașat nimeni. Plutește singur cuc prin halvița taborică dinăuntrul craniului meu. Ca o pietricică strânsă în pumnul altcuiva mai mare.) 

***

Când beam, petreceam și câte opt sau zece ore din zi în crâșmă; ziua trecea astfel fulgerător, cum ai bea o sută de mililitri de votcă în stilul smuls, vorba lui Mircea Ivănescu. După ce alcoolul s-a dus de la mine, ziua a început deodată să aibă douăzeci și patru de ore – și ce ore, trecând fiecare înfiorător de încet, secundă târându-se de secundă ca un șir de furnici înaintând chinuit pe sub piele. Am citit apoi în literatura de specialitate că asta-i principalul motiv pentru care dependenții recad – anume cantitatea enormă de timp pe care o au de manageriat. De asta au nevoie de grupuri de suport, de programe stricte etc. – pentru a fragmenta timpul, pentru a-i împărți masa enormă în bucățele comensurabile (treabă cam măcelărească, după cum se vede, dar e vorba despre alegerea simplă între a măcelări sau a te lăsa măcelărit). Programul meu, grupul meu de suport a fost scrisul – tot un fel de treabă măcelărească, în fond. (Și tot despre a măcelări sau despre a te lăsa măcelărit e vorba.) Și și-a făcut treaba, ba chiar cu asupra de măsură – nici măcar o singură dată n-am visat că beau, n-am nostalgii & pofte de nici un fel, ba chiar gustul alcoolului (în bomboanele de ciocolată cu lichioruri, de pildă) îmi provoacă greață & senzație de vomă. Fie poezia mea cât de sfârâiac – pentru mine și-a făcut treaba. Și ca antidepresiv, și ca grup de suport. Iar dacă nu voi mai scrie, nu va fi alegerea mea, ci a ei. A poeziei – care se va fi dus de la mine. Ca alcoolul.
Mă întreb ce program, ce grup de suport mă va salva de la sevrajul ăla. Și ce pact cu timpul va trebui să refac. Ce pact, în general. Ce-mi va mai da șansa de a alege între a măcelări și a te lăsa măcelărit.
Fie și numai de spaimă & din instinct de conservare, tot trebuie să scriu.