Dragă Sinucidere. 3

3.

Tati, prea mult mi-ai vorbit,

ajunge, de acum o să-ți vorbesc eu.

Nu-n vis, ci chiar pe bune.

Și ți-o spun neted din capul locului:

oricât de mult iubesc sinuciderea ta,

nu mă voi sinucide.

Oricât de tehnicoloră e moartea,

oricât de frumoși am arăta amândoi

în filmul cu sinuciderile noastre regizat

de însuși ăla, oricâtă

poezie pură e-n manualele de suicidologie –

nu mă voi sinucide.

Mi-am tăiat și eu brațele cu lama,

am pe ele mai multe cicatrice

decât poze cu noi doi, sau numai cu tine.

Am băut alcool metilic cu cana,

sperând îngrozit să mor direct,

să nu mă trezesc a doua zi orb.

Crezi că eu nu știu cât de dulce

se adâncește lama în carnea

antebrațului, coborând tot mai mult

în făgașele mustoase de sânge

prin care va trece împroșcând totul

carul cu roți aurite al lui Dumnezeu?

Crezi că nu văd cum cicatricele se fac

luminoase ca niște copii răsfățați

atunci când mă gândesc la tine?

Am invidiat, invidiez încă până la leșin

morții atât de cufundați în liniștea lor

că-s niște trandafiri mirosindu-se pe ei înșiși.

Însă, tati, trandafirii-s fără de ce,

ei înfloresc așa cum oamenii se sinucid.

N-au altă soluție. Cum nici eu n-am:

           

După ce ți-am tăiat frânghia din jurul gâtului,

tu n-aveai de dat ochii decât cu mine.

Eu am de dat ochii cu Sebastian.

Iar acum, singur printre trandafirii tăi,

tu n-ai de dat ochii decât cu Dumnezeu.

Pe când eu am de dat ochii cu Sebastian.

Așa că înțelege și iartă, tati –

nu mă voi sinucide.

(Și abia asta-i, de fapt, o sinucidere.)