Mistica poeziei

Tocmai am primit-o.
E o carte în care am strâns vreo cincizeci de texte, din cele publicate de prin 2000 încoace.
Cele mai multe sunt despre poeți - de la Mircea Ivănescu la Berryman, de la Ștefan Manasia la Venedikt Erofeev (dacă mă întrebați pe mine, e poet) etc.; dar sunt și câteva despre prozatori (Le Clézio sau Dovlatov), și despre eseiști (de la Mușina la George Steiner & Walter Benjamin), ba chiar și despre teologi (Christos Yannaras).
Îi transcriu mai jos micul cuvânt înainte.

Disclaimer

Îmi dau foarte bine seama cât de exaltat sună, în anul de grație 2013, un titlu precum Mistica poeziei. Nu mi-au inspirat niciodată prea mare încredere posedații discursului mistic despre poezie, apostolii ei de proprie elecțiune, oracularii & liturgicii care dau oricărui congres de poezie sunetul & atmosfera unei ședințe neoprotestante. Am preferat întotdeauna, în schimb,  poeții fără aură & emfază, liberi de strivitoarea sarcină a misiunii apostolice de poet, oameni normali cu care poți să petreci ceasuri bune fără să-ți citeze nici măcar o dată vreun vers memorabil, sau măcar genial, de-al lor. Cum era, de pildă, Mircea Ivănescu – ce-i drept, el era chiar prea de tot: din 1997, când ne-am împrietenit, și până în 2011, la moartea lui, nu mi-a pomenit nici măcar o dată titlul vreunei cărți a lui, necum vreun vers din poemele proprii. Poetul acesta categoric mare se înfățișa lumii sub aspectul unui om normal, discret, poate doar suspect de generos, fără nimic din gesticulația poetului pe care existența celorlalți îl nedreptățește sau, măcar, încurcă. (Paleologu: intelectualul e omul care nu se simte bine printre oamenii de treabă. Cred că definiția asta li se aplică, fără rest, și poeților oraculari & hipermetafizici, care sunt mereu atenți ca nu cumva oamenii de treabă din jur să le șifoneze nimbul.) Nu arăta, vreau să spun, câtuși de puțin ca un mistic al poeziei; ci, eventual, ca un reformat nepracticant, de rit anglican, al ei.

De aceea, probabil, am vibrat imediat aprobator la acea pagină din Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu în care e respins modelul cultural al poetului oracular & genialoid, gata în orice clipă să-și ruineze viața lui și a celor din jur în numele geniului propriu și al iubirii de sine – cărora totul li se îngăduie; și, tot acolo, Cărtărescu opune acestui model „șaizecist” unul, cu care bineînțeles că am empatizat numaidecât, al „poetului cu spirit critic și simțul relativității valorilor, compatibil cu o lume pluralistă și liberală, în schimbare permanentă”. Recunoșteam în poetul descris aici pe un posibil frate mai mic al lui Mircea Ivănescu, sau pe un plauzibil fiu (ori alt fel de descendent) al lui, pe cât de devotat cultului poeziei, pe atât de lipsit de emfaza practicării lui. Iar apoi, când l-am citit cum se cade pe Iustin Panța, am priceput că misticul acesta în blugi („teolog privat”, l-a numit foarte nimerit cândva Ruxandra Cesereanu), pe cât de concentrat în căutările lui private, pe atât de relaxat în aparența lui publică, e un alt avatar al acestui poet devot, dar fără nimb & emfază care mă interesa tot mai mult.  

Unde mai pui că, pe câte îmi dădeam tot mai mult seama, sola fide, adică mistica singură, nu ajunge. Exemple, îmi spuneam, sunt peste tot, în toate locantele & cotloanele USR-ului; chiar unul dintre marii mei prieteni de la începuturile tatonărilor mele literare, un sudor cunoscut de mine în crama Național de pe Podul Minciunilor, cel care-mi pusese la șaptesprezece ani în brațe Levantul, Ieudul fără ieșire și Arta Popescu, oricând capabil să recite zeci de minute în șir pagini din Cioran, Proust & Cărtărescu (triada lui supremă, stelele fixe ale constelațiilor lui interioare) – prietenul meu însuși, așadar, era icon-ul insuficienței ăsteia: nu cred c-am cunoscut pe cineva care să creadă mai intens mistic în literatură decât el, care practic nu făcea nimic altceva, în afara celor opt ore zilnice de muncă abrutizantă, decât să citească hectare de poeme, realmente compulsiv – și cu toate astea era un poet mediocru. Credința nu-i adusese nici măcar un miligram din uraniul radioactiv al geniului. Ba cred că nici măcar talent, la urma urmei.

Însă în vremea din urmă am început să mă întreb dacă, fiind și insuficientă, credința asta este în același timp și ne-necesară; îmi vine greu să-mi închipui de ce ar încerca să scrie, ore-n șir și ani de-a rândul, un ins care nu crede-n literatură. Ca să facă mișto de ea, să-i arate ridicolul & absurditatea (absolut reale, de altfel), să facă pe hackerul pus pe spart codurile Sistemului Literar? Dar și asta, în fond, e o pasiune – de nu chiar o formă de credință. Anarhică, eretică, schismatică, deviantă – însă credință. Mistică, prin urmare. Insuficientă, dar parcă nu mai puțin necesară.

Mai există, știu, și credința vulnerată a celui care, crezând mistic în literatură, a avut brusc revelația gratuității ei. Sau, mai bine zis, a faptului că-i simultan sublimă & ridicolă, supra- & sub-umană, adevărată & mincinoasă, aleph & convenție. E credința vulnerată a celor pentru care ea e Totul și Nimic – credința lucidă & paradoxală a celui care, precum Kirillov, când crede, nu crede că crede; iar când nu crede, nu crede că nu crede. Am învățat mult mai mult despre literatură (și despre viață) din jurnalele & poezia unui astfel de mistic lucid & vulnerat decât din discursurile misticilor ei. Sau, de asemenea, decât din practica hackerilor & apostaților ei. 

De altfel, Ivănescu, despre care nu mai trebuie spus cât crezuse cândva în poezie, la ultima lui apariție publică, în 2003, la lansarea antologiei lui de la Polirom făcută de Matei Călinescu, a spus neted: „În măsura în care părerea mea poate interesa pe cineva, sfătuiesc pe toți tinerii de față să abandoneze orice încercare de a scrie. Le-o spun direct: am crezut cândva că scrisul te poate salva, sau că poate salva ceva, oricât de puțin. Constat acum că-i total fals: nu salvează nimic. Așa că lucrul cel mai bun e să renunțați de pe acum”. L-am crezut fără rezervă, dar n-am renunțat; am scris în continuare, cât de implicat am fost în stare – însă ținând mereu în minte că s-ar putea ca asta să nu salveze nimic. Nu că poate fi totul, după cum nu poate fi nimic; ci că este totul, fiind în același timp nimic.

Așa încât mi se par, în cele din urmă, la fel de falsificatori și diezii discursului mistic despre poezie, și bemolii celui relaxat-vulnerat-ironic; pentru că adevărul nu e în întregime de partea nici unuia dintre ele. E credibil numai acel discurs care le conține simultan pe amândouă – acel discurs care poate fi ironic numai când e vulnerat, și relaxat numai în măsura în care e mistic. (Și, bineînțeles, viceversa.) Subsecvent, pe cât de compromițătoare e azi prezența côté-ului mistic în discursul despre poezie, pe atât de falsificatoare e absența lui. (Și, bineînțeles, viceversa.)

Așa încât, regăsind întâmplător cu puțină vreme în urmă un text numit taman Mistica poeziei scris când aveam vreo douăzeci de ani, ce-i drept cam prea exaltat & prea puțin ironic, am decis să dau cărții de față numele lui. Ca pe un fel de autoironie vulnerată, ca pe un fel de auto-critică a rațiunii impure. Dar și dintr-un soi de datorie a vorbirii despre acea ridicolă & inavuabilă intensiune mistică – atât a poeziei (& literaturii), cât și a oricărei vorbiri despre ea. Pur și simplu fiindcă nu-i onest să vorbești despre poezie și să treci chestiunea aceasta, așa ridicolă cum e ea, sub tăcere, numai din teama de a nu părea neconform cu dogma rațiunii ironice.

(De altfel, textul cu pricina, Mistica poeziei, e urmat de un altul, scris tot pe la douăzeci de ani, Tehnica poeziei – conceput acesta din punctul de vedere complementar al amintitei rațiuni ironice, fără de care poezia rămâne doar un discurs misticoid și nearticulat. Îmi crește oarecum self-esteemul constatând că, încă de pe atunci, înțelegeam bine că nu se poate vorbi onest și eficient despre poezie decât din ambele puncte de vedere. Și, în fine, îmi pare că ambele texte sunt cumva contrase și geminate în eseul dinspre finalul cărții despre poezia lui John Berryman, scris acum vreo doi ani – și în care încerc să arăt că ceea ce-l face pe Berryman un poet puternic, în sensul lui Harold Bloom, e tocmai aliajul acesta dintre un anarhism mistic și confesiv, pe de o parte, și rapelul necontenit la Tradiție și la tehnică, pe de alta. Adică dintre côté-ul mistic și cel rațional-tehnic. E una dintre lecțiile marilor poeți americani, de la Pound și Eliot la Berryman, și e una dintre speranțele mele că poeții de azi o vor înțelege & practica ei înșiși.) 

În fond, e vorba despre același imperativ al onestității care l-a făcut pe Umberto Eco ca, încercând, în Kant și ornitorincul, să gândească despre semioză, să admită că e necesară o discuție preliminară despre ființă. Or, a discuta azi despre ființă în filozofie e la fel de ridicol & inavuabil ca a discuta despre o intensiune mistică a poeziei și a vorbirii despre poezie. Știind bine aceasta, conștient de riscul de a părea desuet și anacronic, Eco notează liniștit: „Nu e vorba de delir de omnipotență, ci de o îndatorire profesională”.

Așadar, pe scurt, despre aceasta este vorba: Mistica poeziei e vorbirea despre poezie a unui mistic relaxat, lucid & apostat, care înțelege că e îndatorirea lui profesională să vorbească astfel.