Un interviu în „Acolada”

Am dat un interviu Luciei Negoiță, pentru Acolada.

Îl reproduc mai jos.

Cine vrea, găsește revista toată aici.  

Lucia Negoiță: Radu Vancu, iată-mă în fața unei pagini albe, gata să aștern   cele câteva întrebări menite să arunce (dupa puterile întrebătorului) câteva fascicole de lumină catre autor.  Am o anume stare de neliniște. Cei mai tineri poeți cu care am schimbat vorbe au fost Robert Șerban și Marius Chivu. De data asta, "urcă" înspre Sibiu interesul meu pentru un poet al generației 2000. Cât de important rămâne pentru un poet blazonul apartenenței, al descendenței? Îl accepți? Îl negi?                

Radu Vancu: Pentru mine, scrisul e un mod de a aparţine. De a ţine de ceva, şi de cineva. Aşa încât, scriind (şi asta vrea să spună: exact în timp ce scriu), e cu deosebire important pentru mine să ştiu că, în acelaşi timp cu mine, alţi câţiva poeţi ai generaţiei mele îşi văd şi ei de scrisul lor, în faţa monitorului sau a caietului. Că nu sunt singur în ocnă. Şi că, în galeriile lor, Claudiu Komartin sau Dan Coman sau Ştefan Manasia, sau alţi doi-trei mari prieteni ai mei, scot minereu de o puritate la care eu nu pot nici măcar visa. Însă la fel de adevărat e că scrisul te leagă şi pe transversala generaţiilor – altfel spus, că tot în galeriile apropiate de noi se află şi Mircea Ivănescu, şi Gellu Naum, şi Mariana Marin, şi toţi ceilalţi magnifici care fac ocna & minereurile ei atât de strălucitoare.

L.N.: Dacă nu ai fi ajuns poet, ce ar fi însemnat orașul Sibiu pentru Vancu Mihai Radu? În 1989 aveai 12 ani...    

R.V.: Ştiu şi eu? Ar fi fost cu siguranţă oraşul în care a murit tata, asta nu s-ar fi schimbat (şi, dacă nu s-ar fi schimbat asta, e greu de presupus că s-ar fi schimbat în fond ceva). Ar fi fost, de asemenea, oraşul câtorva mari prietenii ale mele – şi, la rigoare, trăită cum trebuie, poezia poate suplini prietenia, ba chiar este prietenie. O ştia deja Aristotel, după cum ne demonstrează Giorgio Agamben într-un eseu eclatant despre noţiunea antică a prieteniei; o ştiu azi nu doar poeţii, dar chiar şi criticii literari esenţiali, cei care trăiesc poezia la fel de fără rest ca şi poeţii – mă gândesc, de pildă, la Maurice Blanchot, care şi-a intitulat o carte de critică exact aşa, L’Amitié. Sau la Matei Călinescu – al cărui text numit Prietenia literară, dintr-o Românie literară de prin anii ’70, găsit întâmplător pe când mă documentam pentru doctorat, n-o să-l uit prea curând.

L.N.: Azi e Duminica Pildei samarineanului milostiv. Cum se știe, nici levitul, nici preotul nu fac milă celui tâlhărit, ci samarineanul, înstrăinatul este cel  care dă ajutor năpăstuitului. Ba promite  că îi va purta de grijă și la întoarcerea din drumul care cobora către Ierihon... În lumea universitară, al cărei slujbas ești, este vreo faptă de "bun samaritean" pe care o știi? Cum arată umanioarele în bătrânul burg traversat de atâtea "umbre sfinte'?  

R.V.: Sigur că sunt câţiva buni samariteni în micuţa lume universitară sibiană, dar n-o să mă apuc să-i periez în public, n-am făcut-o niciodată, n-o să încep acum. Cert e că, cel puţin la Literele sibiene, lucrurile arată foarte bine – sunt coleg de departament cu congenerii Andrei Terian, Dragoş Varga, Rodica Grigore, cu ceva mai vârstnicii Dumitru Chioaru, Gheorghe Manolache şi Mirela Ocinic, e realmente reconfortant să lucrezi într-o asemenea echipă. Şi chiar mai important mi se pare că tânăra grupare poetică din Sibiu, Zona nouă, s-a născut în jurul Facultăţii (cei mai mulţi dintre ei sunt studenţi, şi acolo se ţin întâlnirile de cenaclu) şi al revistei Transilvania (care a publicat şi antologia, şi revista grupării – care se cheamă tot Zona nouă şi e una dintre cele mai vii publicaţii literare de azi). Tinerii aceştia nici nu mai sunt, de fapt, nişte speranţe – ci de-a binelea nişte certitudini: primul debutant în volum dintre ei, Anatol Grosu, a luat premiul Eminescu pentru debut; iar a doua debutantă în volum, Krista Szöcs, tocmai a luat premiul Iustin Panţa. Ceilalţi, prea mulţi ca să-i enumăr aici (o să-l amintesc doar pe Vlad Pojoga, redactorul-şef al revistei Zona nouă), au luat şi ei premii numeroase la festivalurile naţionale ale poeţilor tineri. Lucrurile arată, aşadar, cum nu se poate mai bine în mica noastră lume sibiană – academică şi peri-academică.

L.N.: Iată un exercițiu, ca la bârnă: cum ții echilibrul între opiniile aparent contrare  susținute de Alexandru Mușina și Dan Coman? Primul spunea: „Radu Vancu se detașează de plutonul douămiist”. Celălalt: „'Frânghia înflorită' – prima carte mare a generației 2000”... Alții au vorbit despre carnavalesc, despre cruzimea, chiar exhibarea sexuală în poezia douamiistă..... Ești la vârsta la care nu se poate să îți lipsească orgoliul de a scrie apăsat, pe față, prezentul poeziei...         

R.V.: Uf, eu cred că amândoi se înşală – Dan Coman a scris el însuşi cărţi mai bune decât Frânghia înflorită, iar de plutonul douămiist s-au detaşat alţi şapte-opt poeţi înaintea mea, de la Coman şi Komartin la Manasia şi Dună. Însă nu poţi opri poeţii, mai ales atunci când îţi sunt prieteni, de la cuvinte frumoase. Mai ales pentru coperta a patra.

L.N.: Poeții autentici se ghicesc, se descoperă unii prin ceilalți. Se simt, mai bine zis. Claudiu Komartin te vedea în descendența lui Mazilescu și a lui Cristian Popescu. Una dintre experiențele tale limită – teribile – datată 1997, odată trecută în poezie, cât mai păstrează din fiorul tragic inițial? Până unde ajunge biografia să fie chiar... poezie?      

R.V.: Ştiu, bineînţeles, că a concepe astfel poezia o transformă într-un gen al biograficului. Poate chiar în genul lui ultim. Însă mă consolez cu gândul că înţelegerea asta a poeziei, oricât de naivă ar părea, are, în critica şi teoria contemporană, susţinători de primă mână. De pildă, în Statele Unite a devenit, cum spun ei, influential & authoritative în ultimii zece ani o culegere de studii intitulată After Confession. Poetry as Autobiography, îngrijită de Kate Sontag şi David Graham, în care critici de autoritate tratează poezia ca pe un gen al (auto)biograficului (ba chiar şi poeţi de primă mână – dacă n-ar fi să amintesc decât pe Billy Collins, Louise Glück şi Adrienne Rich). Apoi, în ceea ce priveşte Europa, o asemenea înţelegere a poeziei ar putea fi lesne derivată din teoriile & dezvoltările lui Jérôme Meizoz asupra conceptului de „postură” a autorului, în care biograficul revine în forţă în chiar centrul discursului literar. În fine, în critica recentă de la noi o astfel de poziţie, oarecum singulară, ce-i drept, pare a o avea Antonio Patraş – care, în studiile lui, edifică „teorii ale personalităţii” criticilor pe care-i discută (deocamdată, Ibrăileanu şi Lovinescu), şi de altfel mărturiseşte pe şleau, într-un volum programatic intitulat Literatură şi biografie. În căutarea omului din carte: „Caut mereu omul din spatele textului, biografia în operă. (…) Înclin să consider literatura drept o expresie secundară, și nu întotdeauna necesară, a personalităţii, care abia în viaţă tinde să se manifeste în toată splendoarea”. Şi-mi convine, mărturisesc, de minune această înţelegere a poeziei: fiindcă, pe cât se poate constata sociologic, în vremurile acestea în care privatul e din ce în ce mai mult diminuat în defavoarea publicului sunt din ce în ce mai citite genurile acestea ale biograficului care salvează arhipelaguri ale vieţii private: jurnalele, memoriile, corespondenţa, confesiunile – şi, sper, poezia.

L.N: Ai vorbit nu doar odată  despre Mircea Ivănescu. Un audiobook editat recent de Casa Radio a rememorat câteva înregistrări de poezie de acum vreo patruzeci de ani. Mă leagă, altfel nu se putea, ceva statornic, atipic, de poetul care locuia atunci în vecinătatea cartierului meu. În afară de Cistelecan, care a scris o prezentare în „Familia”, nu am văzut vreo față literară gata să asculte destinsă, fara inhibiții, vocea monotonă care restituie cu delicatețe câte ceva din fiorul poeziei. Ai putea să spui o poveste nemaiauzită despre Mircea Ivănescu?

Stăteam amândoi în camera cu bibliotecă, el lungit pe pat, eu pe scaun, nu mai reţin ce-mi povestea; s-a oprit deodată, am crezut că-şi pierduse suflul şi am aşteptat să-şi revină, dar spre nedumerirea mea tăcea prelungit. I-am auzit respiraţia egală: adormise. Am rămas ţintuit pe scaun şi mi-am zis să aştept. S-a trezit la fel de brusc, a reînceput să vorbească prin întuneric, tare şi pe ton de ceartă, cum nu-l auzisem niciodată. Uitase de prezenţa mea şi se certa – ei, da, se certa cu Dumnezeu, el, care trata întotdeauna Subiectul ăsta cu o mefienţă binevoitoare şi vag ironică. Kantian convins, ştia că metafizica nu e o problemă de cunoaştere, aşa încât orice desfăşurare demonstrativă la Subiect i se părea complet inutilă. Se dovedea acum, însă, un credincios – de vreme ce striga către El, vibrând de suferinţă ca un pian lovit prea tare: „De ce nu mă iei? De ce, dacă mă iubeşti, nu mă iei odată, cât crezi că pot să stau eu aici fără ea?” Doamna Stela murise cam de un an.  „Cât poţi să mă mai laşi aici, cât poate să mai dureze?” Încremenisem pe scaun, nici nu mai respiram, mă rugam să adoarmă şi să plec, să nu ştie că l-am văzut în starea aia. Însă ceva l-a făcut să mă simtă – a întors deodată capul spre mine şi, dacă înainte îi simţisem până în măduvă plânsul, acum i-am simţit până în meninge spaima. „Cine-i acolo?”, a murmurat. „Sunt eu, Radu, domnule Ivănescu”, am spus pierit. A tăcut o vreme, respirând cu noduri, iar după ce s-a adunat s-a burzuluit la mine cum n-a mai făcut-o, şi n-avea s-o mai facă, niciodată. Apoi, fireşte, s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici unul dintre noi n-a mai adus vorba despre asta. Atunci am înţeles că, cu toată suprafaţa relaxată a poemului ivănescian, textele lui sunt varianta diurnă a acelui plâns şi a acelei spaime. Tot ce a dat substanţa marilor urlete şi marilor zbateri e acolo, învelit în volutele acelea ample aşa cum se învelesc obiectele fragile şi preţioase ca să nu se spargă la o mânuire inabilă. Poezia nu anesteziază suferinţa, ea e chiar suferinţa – extrasă gram cu gram din corp, externalizată poem cu poem, în doze infime dar letale, pentru ca cel ce suferă să poată funcţiona. Pentru ca plânsul şi spaima să-l viziteze numai noaptea, în singurătate, iar animalul social diurn să-şi poată face mai departe numărul. Iar celui care se apucă de scris îi trebuie acelaşi tip de curaj ca şi toxicomanului care se duce la dezintoxicare.