duminică, 8 decembrie 2013

Republica Poetică Telciu



































(Ce se vede deasupra e coperta antologiei taberei de poezie de la Telciu, organizată acolo de Gelu Vlașin - Tranzbordare 13, Casa de editură Max Blecher, 2013.
Coperta e, needless to say, marca Ana Toma.
Iar ce se vede dedesubt e prefața mea la antologie.)


Republica Poetică Telciu  

Triskaidekaphobia e numele fobiei de numărul 13, relativ comună printre noi, oamenii prozaici. Iată însă că poeții români sunt, pe cât se pare, triskaidekaphili: în anul 2013, 13 poeți se întâlnesc la Telciu, într-o tabără de poezie, scriu 13 poeme colective, pentru a le publica într-o antologie la care contribuie toți 13 – și a cărei prefață, iată, e scrisă de un tip născut într-o zi de 13. Părerea mea, strict subiectivă ce-i drept, e că le-a purtat noroc. Să vedem însă mai întâi cine sunt cei 13 triskaidekaphili, iar apoi rămâne bunului cititor să se hotărască dacă nu cumva e cazul să devină, din triskaidekaphob, un iubitor de 13. (Și al celor 13, firește.)  


Șerban Axinte

Textele de aici ale lui Șerban Axinte par continuări ale amplelor poemelor depresive din Păpădia electrică, în speță sublim, sublim și undo, care documentau o criză existențială majoră. Ca și în acelea, timpul pe care poemele prezente îl ilustrează și-l traversează e unul detracat, infernal chiar – după cum se admite fățiș, de altfel: „timpul se măsoară în junghiuri şi  atacuri de panică” (rana). Însă asemenea admiteri pe șleau ale crizei sunt rare, de altfel; spre deosebire de biografiștii congeneri, Axinte nu afecționează prea mult confesiunea nudă, cultivând în schimb formula unei anume codificări a traumei într-un limbaj reflexiv. Sau, altfel spus, preferă autoscopia lucidă & introvertă confesiunii sentimentale & extroverte: „mai lucid, din ce în ce mai lucid, închis până la gât, / nimic nu intră, nimic nu iese” (soarele de neon). Deși sursa poemelor, amintita criză existențială, e aceeași, trauma pare a se fi metabolizat – poemele sunt mai scurte, mai brevilocvente, și implicit mai intense, coagulând în jurul unor imagini frapante: „amintirea cu tine rupe ziua în bucăţi,  / da, în zorii zilei am văzut atât de mulți fluturi căzuți, // nu ți-am zis nimic, / și tu mi-ai ieșit prin piele, / mai liberă de mine ca viaţa lăsată în urmă; //  asta a fost ziua, să păşim prin ea / să ne zvârcolim în lumină răpuşi de neîncredere; / să ne imaginăm lumea fără noi şi să tremurăm de frică” (amintirea).


Matei Hutopilă

Dacă Șerban Axinte își documentează propria criză, Matei Hutopilă pare hotărât să documenteze cât mai amplu tabăra de la Telciu; poemele lui sunt, în intenție, cronica în timp real a întâlnirii de la Telciu, de la punctul ei origo, adică invitația de participare, până la sosirea în sat și inițierea eposului bahic fără de care o întâlnire de poeți pare a fi inconceptibilă. Fragmentul de film despre care e vorba e absolut delicios; documentarea se face, cum spuneam, în timp real, filmul taberei e luat în priză directă, cu camera de mână, ca-ntr-un fel de ilustrare a manifestului Dogmei 95 pe subiectul Telciu; ce rezultă e nu un Dogville, dar un Telciuville, cu Gelu Vlașin pe post de Paul Bettany și Octavian Soviany pe post de… Nu știu exact de ce, dar sigur nu de Nicole Kidman. Hutopilă are marea calitate de a putea face poezie din astfel de documentare aparent non-poetice, fiind meseriaș și la montaj, dar și la imagine – ca, de pildă, în textul de mai jos, unde SUV-ul care se transformă întâi în fluturi, apoi în căcat e imaginea care insolitează videoclipul și-i dă vibrația fantasmatică a poeziei: „pun muzici și nu știu cum am ajuns la dezastre / cîte tornade, cîte accidente, faze comice, îi ia vîntu lu una fusta în direct / rămîne în chiloți, de la asta, apoi, clipuri cu pîrțuri etc / și toate se petrec live, ca la otv // undeva la ruși un suv alunecă pe contrasens cu viteză maximă / se preface în fluturi / ba-n căcat se preface. / mătușa natalia moare mi-e rușine să-i vizitez nici timp n-am și eu caut rime” (hai cu youtube hai cu inspirația hai cu starea).


Gheorghe Iova

Textele lui Gheorghe Iova ar fi putut fi la fel de bine scrise în tabăra de la Telciu sau într-o întâlnire optzecistă de aiurea – în fapt, cum am aflat ulterior, ele ar fi scrise prin anii 70; însă, dincolo de amănuntul chronologic, inaderența lor la ocazia taberei este una programatică – fiindcă Iova, aflăm dintr-un poem, își înțelege viața ca pe o perpetuă căutare a ocaziei unor poeme (căutare, nu găsire!; diferența e capitală), chestiune care îl îndepărtează la fel de perpetuu de sine: „viaţa mea / nu este decât căutarea ocaziei unor poeme / acest lucru s-a întâmplat şi atunci / am dorit să exist o existenţă pe care o închipuisem / care a rămas în amintirea mea cu următoarea descriere / îndepărtarea mea de mine în existenţă”. Prin urmare, inaderent la ocazia poemelor, poetul e inaderent la sine însuși; existența îi e cumva subjonctivă, eventual optativă, „dorește să existe o existență pe care și-o închipuie”, ca să-l parafrazez – vrea, adică, să transforme subjonctivul într-un indicativ tranzitiv. Textele lui Iova sunt așadar exerciții de gramatică ontologică. A imagina înseamnă a da un grad de existență – unei situații sau unui om; adică a-i clarifica relația cu inexistența: „a se imagina un om care spune încă exist / rezolvând astfel raporturile sale cu propria moarte”. N-aș vrea să se înțeleagă din asta că textele lui Iova sunt arid-teoretizante; mă rog, teoretizante sunt, ba chiar cu asupra de măsură, dar aride deloc – exact atunci când trebuie, câte o imagine sesizantă electrizează poemul și-l face nu doar inteligent, ci și emoționant (& viu): „picioarele mele în apă şi apa lumina culoarea pielii şi / imaginea plutea pe apă / şi am avut îndrăzneala să spun o propoziţie oarecare / şi am trăit această îndrăzneală şi am fost fericit”. Prea frecvent s-a vorbit despre textualism (fie al lui Iova, fie în general) ca despre un mod de a scoate subiectul uman în afara literaturii; s-a spus că autogenerarea textului implică exilarea (ba chiar moartea) autorului. E, o spun neted, o prostie; după cum se vede și din cele de mai sus, textul pune în existență un subiect, nu-l anulează. Textul e „dâra” (Marin Mincu dixit) existenței, o urmă a ființei precum cea lăsată de omizi: ca şi cum noi am sta am primi / lumea ca pe un şuvoi de texte care se acoperă unele pe altele / ca o invazie a omizilor”. Textualismul lui Iova e, una peste alta, surprinzător de apropiat de al lui Mincu – un deloc paradoxal textualism existențialist.


Ioana Miron

Poemele Ioanei Miron sunt și ele tot o cronică a întâlnirii de la Telciu, un epos referențial cu personaje precum Krista, Radu, Șerban ș.a.m.d. Diferența față de poemele-cronică ale lui Matei Hutopilă e că, deși în textul de autoprezentare Ioana Miron spune că „scrie post-douămiist, deși a crescut cu douămiiști”, poemele ei sunt douămiiste sadea (în vreme ce ale lui Hutopilă nu mai seamănă cu nimic din poezia douămiistă); iată o mostră de poem în care „depresiile” și „atacurile de panică” douămiiste vin să încheie rinforzando o enumerare aluvionară, și ea destul de douămiistă, de altfel: „la Telciu am aflat că fâznă și băgău e cam aceeași treabă / și că femininul de la tren e tunel / la Telciu am aflat de ce nu pot fi Dalai Lama / nici tu nici tu și nici tu / la Telciu dăm pe gât depresii atacuri de panică”. Departe de mine gândul că asta ar fi un lucru rău; ba chiar dimpotrivă, cred că textele de aici ale Ioanei Miron sunt ce a scris ea mai bun până acum (o urmăresc cu mare încredere). Țineam doar să consemnez inexactitatea auto-caracterizării; crescută cu douămiiști, cum singură spune, imaginația Ioanei Miron e cel mai eficient catalizată tot de imaginarul lor. Ea are, de altfel, toate calitățile necesare unui poet remarcabil: știe să vadă – adică să facă, în doi timpi și trei mișcări, o imagine acută din fleacuri al căror potențial cei mai mulți nu l-ar fi sesizat. Ca aici, de pildă: „deasupra mâinilor plapuma / o piele de shar pei / încălzită”. Știe, de asemenea, cum să ia un clișeu și să-l insoliteze, să-l facă nou – ceea ce e poate cel mai dificil lucru în poezie. Ca aici, unde reușește să vorbească despre depresia nocturnă (chestiune uzată & abuzată de douămiiști) într-un fel în care nimeni n-a mai făcut-o: „ei, și? cum rămâne? / la noapte ai să-ți apuci de păr / hlizeala din timpul somnului ai să-i dai un castron cu lapte să / lipăie fericită // ai s-o crești ca pe-un pui / de cățea”.


Anca Mizumschi

Ciclul de poeme al Ancăi Mizumschi, 11 poeme degeaba și un cântec de supărare, își ia și el în serios misiunea de a face o cronică a taberei de la Telciu – personajele care apar cel mai frecvent fiind Tavi și Ofelia, rezonatori ideali ai ei, pe cât se pare. Ceea ce-l individualizează numaidecât față de celelalte cronici ale taberei este amestecul (altfel cu totul implauzibil) de sapiențial șaizecist și metafizic nouăzecist. Iată, în ce privește sapiențialul, un scurt poem-aforism, pe care l-ar fi putut semna oricând Blandiana sau Paler: „Pȃnǎ la urmǎ, / cȃta  cenuşǎ / ȋţi trebuie / ca sǎ  renaşti / la nesfȃrşit?” (Un calcul). În ceea ce ține de metafizica nouăzecistă – ei bine, practic nu există poem în care, oricât de prozaic și banal începutul, finalul să nu înregistreze un derapaj metafizic. Nu există, în poemele Ancăi Mizumschi, nimic într-atât de banal încât să nu poată fi transmutat fără prea mare efort în metafizic. Iată un exemplu în care, plecând de la o tăcere a lui Octavian Soviany, se ajunge în patru-cinci versuri scurte la „a treia zi după Scripturi”: „Tavi tace. Din cȃnd ȋn cȃnd / prin gura lui plutesc fluturi morţi / care vor ȋnvia / dupǎ ce noi vom pleca / de la Telciu / a treia zi / dupǎ  Scripturi” (Epifanie). Virajul acesta brusc înspre metafizic și suprareal îmi amintește insistent de finalul din Arizona Dream, filmul lui Kusturica, în care o ambulanță obișnuită își ia, pe nepusă masă, zborul spre cer. Poemele Ancăi Mizumschi (nu numai cele din antologia de față) sunt o flotă de astfel de ambulanțe, decolând ca gărgărițele spre cer.


Radu Nițescu

Textele din antologia de față îmi întăresc convingerea că, dintre poeții aflați în jurul vârstei de douăzeci de ani, Radu Nițescu e cel cu imaginarul cel mai articulat & individualizat. În poemele mai ample de aici (cui e gata să ceară, cȃnd tu treceai pe Ponte Santa Trinita, cȃtă stridență, mai departe de parcurile), Radu Nițescu e cu adevărat post-douămiist – pentru că la el e în ebuliție & în act un cu totul alt tip de imaginar decât cel al generației 2000; diferența vine în primul rând din aceea că imaginația nu mai e egocentrată & egoficționară. Eul nu mai e centrul unic al universului, iar raza de acțiune a observației nu mai are miopia solipsistă a douămiiștilor. Poemele lui Nițescu aglutinează imagini și informații din zone cu totul eterogene și dispare ale lumii, oarecum cărtărescian ca tehnică, dar cu totul diferit ca scop; unde era la Cărtărescu jubilație, la el e depresie, tot ce era uman la el e iremediabil post-uman. Nu pot decât să citez amplu, pentru a ilustra deopotrivă tehnica și viziunea: „poate că prin țeava de gaze se fȃțȃie noaptea, / ca o babă pipernicită, / poate prin țeava de gaze trece metroul din Londra, ducȃnd o mȃnă de oameni / la Mile End, / poate prin țeava de gaze curg deşeurile unui mare abator înspre Mediterană, / poate nesfȃrşite aliaje de zinc şi cupru şi aluminiu şi uraniu sprijină un / război, / Marele Gustav trage în Marele Gustav şi asta de fapt / se aude, // la fel cum subteranele orbilor pot fi acolo, mărețe, oferind inimi / distruse & minți în agonie cui e gata să ceară, / sau un deşert în care urina devine floare smintită, / o groapă de gunoi în putrefacție, un cimitir de maşini, / sau agonia străzilor improvizate, amestecȃnd / zgomote şi lumini şi şobolani roşii, / toate astea pot fi acolo”. La fel ca la douămiiști, viziunea se naște din tot „ce face un om / lăsat singur în / mintea / lui”; însă, spre deosebire de ei, Nițescu nu e deloc contaminat de  solipsismul douămiist, ci are o forță remarcabilă de a inventa lumi stranii, figmenta heterocosmica, heterocosmii la care douămiiștii ortodocși nu au acces. El e, cred, unul dintre cei câțiva poeți tineri care pot inaugura cu adevărat post-douămiismul.


Ioan Pintea

Dintre toți participanții la tabăra poetică de la Telciu, Ioan Pintea este singurul care face playback, venind cu poemele de acasă, ba chiar gata publicate – tot grupajul de aici este preluat din Casa teslarului, volumul lui din 2009. Însă, ce-i drept, genul mistic, apărat și ilustrat cu atâta fervoare în scrisul lui de Ioan Pintea, nu se prea pretează improvizației – tocmai fiindcă Spiritus flat ubi vult, nu poți avea pretenția să-L aduci ca să-ți inspire poemele în funcție de agenda personală, adică taman atunci când alegi să te duci în tabără de poezie la Telciu. Așa încât bine a făcut Ioan Pintea să trimită pentru antologie poeme încheiate la toți nasturii straiului preoțesc: fiindcă, dacă există vreo carte de poezie contemporană care să ilustreze strălucit posibilitatea și chiar necesitatea poeziei mistice, atunci Casa teslarului e aceea. După cum, de altfel, întreg scrisul lui Ioan Pintea e o ilustrare a posibilității epifaniei în plin secularism & dezvrăjire a lumii – nu numai în poezie, dar chiar și (sau poate mai ales) în jurnalul lui recent & atașant, Proximități și mărturisiri, scrisul lui e o demonstrație a modului în care conștiința mistică poate coabita, și încă in good standing, cu lumea dezvrăjită. Calitatea principală a poeziei lui Pintea e că, mistică fiind, nu are totuși repulsie față de mundan; așa încât el poate lesne traduce (trans-duce, într-adevăr) sacrul în sensibil, găsindu-i cu bun instinct corelativul obiectiv în imagini de toate zilele ale lumii – precum în remarcabilul poem călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei, poate favoritul meu din tot volumul.


Ofelia Prodan

În ciclul cuibul de viespi, Ofelia Prodan se achită și ea de datoria dresării unei cronici a taberei de la Telciu; îi iese și ei o cronică puternic individualizată, semănându-i ei și nimănui altcuiva – adică una fantastă, cu scenarii și scenerii mirobolante, în care, de pildă, poeții participanți se înghesuie într-o căruță care se va precipita în gol, pentru ca apoi toți să leviteze bine mersi până în paturile călduroase din vila lui Vlașin. Sunt, de fapt, un fel de cartoons poetizante & absurde, în care caracterizările poetice și exacte ale mai fiecărui personaj sunt dublate aproape subversiv de happening-uri trăznite și savuroase – preferatul meu fiind cel în care o văcuță se transformă în striperiță, iar striperița în... Nicolae Tzone: „văcuţa sare / pe măsuţa din foişor, se scutură bine / şi sub ochii noştri se transformă în striperiţă. / noi, paşnici, apatici. striperiţa îşi face numărul / spectaculos. Şerban întinde mâna instinctiv / şi îi strecoară bani în sutien. striperiţa / strâmbă din nas, se scutură bine / şi se transformă în Tzone. noi, paşnici, apatici. / Tzone se strofocă, îşi execută numărul, / noi aplaudăm cu patos, Tzone / în culmea fericirii, se pregăteşte pentru numărul / următor în care noi vedem cum se transformă / în văcuţă şi ne dă lapte proaspăt direct din ugerele / umflate de emoţii transpersonale.” (scary movie).


Octavian Soviany

Om de cuvânt, Octavian Soviany încearcă și el să facă o cronică a taberei, precum aproape toți ceilalți. Și face lucrurile așa cum ar trebui ele făcute – adică dă numele celorlalți participanți, îi face personaje sadea, face chiar aluzii la textele lor, precum de pildă aici, unde face tag la Gelu Vlașin: „Patru din noi / au fost tratați la / psihiatrie” (tabăra de la tranzbordare).  Însă, oricât de abitir s-ar strădui Soviany să țină o cronică sadea, imaginația lui apocaliptică & necroforă e mai puternică; vrând cu tot dinadinsul să vorbească despre tabără, poemele lui epice și verticale (cu versuri compuse adesea din câte un cuvânt-două) ajung adică să descrie umbre de cai care transportă umbre de oameni într-o lume care nu mai e decât umbră – așa încât, dacă ar fi să-l judecăm după poemele lui Soviany, Telciul e o lume decorporalizată, derealizată, ca-n cercul infernal al lui Dante din al cincilea cânt al Divinei Comedii. Ca la toți marii melancolici, realul e și pentru Soviany într-o masivă hemoragie de substanță; iar textele lui sunt încercări disperate de oprire, sau măcar de compensare, a ei. Și tot din excesul atrabilar îi vine lui Soviany și reflexul thanatofor – adică asocierea imediată a oricărei gesticulații cu semantisme funebre. Spus simplu, la orice s-ar gândi, Soviany se gândește de fapt la moarte. Reușește chiar performanța de a asocia moartea până și cu basmele copilăriei: „Știi, anca mizumschi, sus la izvoarele rebrei, / moartea poartă mereu o pălărie de pădurar / și seamănă poate cu tăietorii aceia de lemne / din poveștile fraților grimm” (la izvoarele rebrei). Pe lângă Soviany, până și Ecleziastul pare hâtru.


Krista Szöcs

Krista Szöcs nu prea e ascultătoare de data asta: nu se achită de datoria de a produce o cronică a taberei. Și bine face că nu-i ascultătoare – fiindcă textele ei de aici reușesc deja să configureze o nouă Kristă, diferită de cea din volumul ei de debut, Cu genunchii la gură, apărut abia acum câteva luni. Nu vreau prin asta să implic vreo nuanță defavorabilă pentru poemele din cartea de debut – ele au toată aprecierea mea, cartea ei, așa cum am mai spus la lansarea ei, e unul dintre cele mai promițătoare debuturi de anul ăsta. (Nu degeaba l-a entuziasmat pe Ion Mureșan!) Constat doar că, într-un timp scurt, Krista Szöcs s-a individualizat și mai pregnant. Textele ei sunt, acum, mai definite – adică și mai vizuale, dar și mai directe. Poezia ei face economie de imagini – dar, când e nevoie de ele, știe la fix unde și când trebuie introduse. Iată un exemplu, în care e de remarcat instinctul ei de a nu încerca să explice sau să motiveze contextual o imagine stranie; o lasă așa cum vine, și bine face: „acum când inutilitatea îmi zguduie creierii / îi întinde pe podea / nicio amintire nu-mi mai face bine / abilitatea de a înțelege că fiecare e singur / nu a ajuns aici / doar pereții albi care înghit / tot ce a rămas mai bun / și urechile umede ca două / creaturi gigantice / în beznă” (în cinci pași, 2). De asemenea, a învățat ce e dezabuzarea sentimentală: „temerile din copilărie / apar / când aș vrea să uit / că ești aici / și mâna se strecoară / sub bluză / sânii mei promit / adăposturi / din cele mai sigure / palmele tale nu / promit nimic” (plusunu). Într-o poezie cu prea mulți diezi la cheie, cum e cea de azi, e un mare curaj să scrii astfel – adică mizând pe bemoli și pe subtonalități. Krista Szöcs are marele & rarul curaj al discreției – care, pentru mine, e decisiv.


Nicolae Tzone

N-aș fi crezut că un poet suprarealist poate să fie atât de cuminte! Însă Nicolae Tzone ține să-mi spulbere prejudecata asta și, cumințel ca un alumn, se conformează pactului general și scrie și el cronica în versuri a taberei de la Telciu. Însă cumințenia lui e numai de formă, ce-i drept – fiindcă pe fond e exact atât de zăltat-surrealistă pe cât te-ai aștepta. Ochiul suprarealist, deschis cuminte înspre afară, se deșteaptă înăuntrul poemului și transcrie conștiincios tot ceea ce ceilalți n-au cum să vadă. Ca orice suprarealist sadea, Tzone vede tot ceea ce nu se vede, recte toate lucrurile ascunse de la facerea lumii – așa încât toate mișcările zilnice & banale din tabără devin la el gesticulații mistice, maximaliste, psihopompe, teofore. Mai pe șleau, prefăcându-se că vorbește despre Gelu Vlașin, Anca Mizumschi, Soviany, Radu Nițescu, Krista Szöcs, Iova ș. cl.,  poetul ajunge cât ai clipi să vorbească despre îngeri, moarte & dumnezei. Ba nici măcar nu-i nevoie să vorbească despre oameni pentru a ajunge la numinos & ousia; iată, de exemplu, acest poem în care ne spune că mănâncă prune „dulci și zemoase” în grădina lui Vlașin și, în clipa următoare, „este exact minutul în care dumnezeu are ochii / complet închişi şi pe dinafară şi pe dinăuntru / cîinele roşu din grădina lui vlaşin îmi linge picioarele / până când mi se fac albe ca laptele / câinele alb mă roagă să-l dezleg cu un glas foarte apropiat / de limba omului” (telciu  întâmplările de sub nuc, 2). De la prunele dulci și zemoase la ochii închiși ai lui Dumnezeu e un scurtcircuit pe care numai psiheea suprarealistă poate să-l producă. De notat că toate cele cinci părți ample ale poemului cu întâmplările de sub nuc sunt scrise, după cum ni se indică în final, într-un singur minut, aproape de miezul nopții – minutul de răpire în duh & grație al suprarealității: telciu 22 august h 23,47. Cine, pe-un astfel de minut...


Răzvan Țupa

Ca întotdeauna, ingeniul administrativ-organizațional al lui Răzvan Țupa e la înălțime: acolo unde ceilalți scriu cronici ale taberei de poezie, el edifică însăși Constituția Republicii Poetica – nu un proiect al ei, ci chiar Constituția de-a gata, cu douăsprezece articole relativ detaliate, așadar una slim și ușor de memorat. Fiecare articol, pastișând & fagocitând morfosintaxa constituțională, precizează starea poetică, suveranitatea, cetățenia, limba oficială, simbolurile oficiale, capitala și alte chestiuni legate de funcționarea Republicii Poetica – al cărei președinte ideal ar fi, de altfel, Răzvan Țupa însuși. Acum, dincolo de eventualele observații despre constituționalismul & lupta prezidențială din Republica Poetica, țin să spun că proiectul acesta comunitar e cât se poate de natural la un poet care, prin tot ce a făcut, a demonstrat o înțelegere fundamentală a poeziei ca relație. Trecând de la relația între poet și cititor la o formalizare a relațiilor între toți poeții și toți cititorii de poezie, Răzvan Țupa nu procedează decât la o extindere a domeniului luptei. Ca apetit & gusto teoretizant, Țupa e Iova al douămiiștilor, cu nuanța că, dacă Mecca lui Iova e textul, pentru Țupa aceasta e relația poetică. O spune el însuși mai bine decât oricine: „tot ce am crezut vreodată despre cineva / era numai o formă concretă de-a afla / cum, cât şi unde se întâmplă persoana mea” (inter-titlu: un mod de trezire aspru). Sau, altundeva: „proiectaţi toţi în / acelaşi poem relaţional fără sfârşit din / care măsori cu suflarea ce am putea să fim noi toţi” (republica poetica).


Gelu Vlașin

După cum era normal și dezirabil după toate legile ospitalității, Gelu Vlașin se comportă și aici, în paginile antologiei, ca o gazdă perfectă. Se asigură adică, înainte de a se ocupa de sine, de buna dispoziție a invitaților. Le scrie pentru aceasta catrene intertextuale și glumețe, personalizate ca la plăcintele cu răvaș: „la trenul prăbușit / i-o cale-atât de lungă / că mii de ani i-au trebuit / lui iova să ajungă J”. (Da, emoticonul e al lui Vlașin însuși – și demonstrează, o dată în plus, intenția sa de gazdă responsabilă cu antrenul & humorul.) Sau, în ce privește componenta feminină a lotului de invitați, procedează la versificații galante, pe bunul și vechiul tipic al curtoaziei de rit latin (franțuzesc sau hispanic): „aș fi fost gurul meduzelor dacă mediterana era la telciu / aș fi fost o stea de mare căzătoare călătoare dacă / ar fi fost krista tristă la mare / sau poate aș fi fost chiar o cometă cochetă dacă / ioană stătea cu mine mai mult la șuetă / în fine / poemul ăsta mă face pe mine să mă / gândesc pe bune mai bine la fantasmele zilei de mâine”. Abia apoi, după ce oficiile de gazdă au fost asigurate, trece Vlașin și la propria poezie – care e alive and kicking, precipitând în imagini fulgurante: „ea stă purșisimplu în mijlocul mansardei și / cântă un cântec de leagăn / printre coapsele ei trec batalioane de / versuri hermafrodite”. După cum sesizantă e și imaginea din pasajul de mai jos, în care Vlașin are ochi să vadă că Octavian Soviany și Gheorghe Iova sunt scânteietori, în cel mai propriu înțeles al cuvântului: „încă nu s-a stins lumina din / republica poetică telciu și / lumea bună s-a retras în tunelul de / la poalele muntelui când / octavian a bătut palma cu iova / scânteile au început să țâșnească precum / niște focuri de artificii din / siria/egipt/iraq și pakistan”.

Are dreptate Vlașin: încă nu s-a stins lumina din Republica Poetică Telciu. De fapt, abia ce s-a aprins. Și aș putea pune pariu că aprinsă va rămâne.

4 comentarii:

Comicultural 21 decembrie 2013, 19:50  

Eu sunt depășit. Ciupește-mă și zi-mi că e adevărat. Eu nu înțeleg o mare parte din poezia actuală. Sunt unii poeți care îmi rețin atenția. Dar sunt alții a căror poezie, apreciată de critici, mă pune cu spiritul în în mare dificultate.
Am scris poezii. Nu am publicat și nici nu am cerut părerea decât de la Alex Ștefănescu cu mai mulți ani în urmă. A fost pozitiv în apreciere. M-a încurajat să continui. Dar eu m-am lăsat. M-am pierdut în activități de altă natură.
De câteva luni, m-am apucat de blogging. Am scris și câteva poezii, oarecum în joacă, dar apoi m-am implicat mai serios.
Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, te invit pe blogul meu, la rubrica Poerezii - http://comicultural.blogspot.ro/ . Spune-mi, te rog, și mie, dacă m-aș reapuca serios de poezie, ce am scris acolo promite un poet de reținut sau trebuie să-mi iau gândul?...merci... mă mai uit puțin prin blogul tău...

Radu Vancu 21 decembrie 2013, 22:41  

Salut, m-am uitat pe blogul tău.
Mă bucur că mi-ai scris - e ceva demn de remarcat în textele tale, o anumită dexteritate lingvistică & o pasiune pentru poezie care-mi dau încredere.
O să-ți spun acum câteva banalități.
Curajul unui scriitor se măsoară şi în cantitatea de sine pe care o livrează în poem. În livrarea propriei vieţi în text. Or, tu nu-mi oferi aproape nimic din viaţa ta concretă în textele astea. După ce le citesc, aş vrea să ştiu cine eşti, ce-ţi place, ce deteşti, cu ce te ocupi etc. Fă-le cât mai personale - paradoxul e că, cu cât sunt mai personale, cu atât vorbesc mai multor oameni.Acum, principala problemă a poemelor tale e că discursul tău are uneori tendinţa de a fi prea metafizic. Adică prea explicit metafizic. Americanii, cu geniul lor democratic, au democratizat şi poezia. N-au mai acceptat ca poemul să implice o relaţie de putere între un poet oracular, iniţiat în mistere metafizice, supraom liric, şi un biet cititor omenesc, prea omenesc. Poezia, şi-au zis ei, trebuie să fie discuţie de la om la om, în limbajul omenesc cotidian. (Ceea ce nu înseamnă un refuz al metafizicii, ci o camuflare a ei în formele cotidianului.)
Asta aş zice că e de făcut şi în ce te priveşte: să democratizezi poezia. Mai puţină retorică oracular-metafizică, mai multă umanitate cotidiană. Mai puţină transcendenţă, mai multă ironie. Şi cât mai mult cotidian - cu condiţia să ştii să observi acele zone din cotidian în care se ascunde metafizicul.
Sunt foarte curios cum vor arăta textele tale după baia asta de cotidianitate. :)
Şi citeşte cât mai mulţi poeţi contemporani - te vor face să creşti mult mai repede decât crezi. Se vede că ai lecturi bune și foarte bune din clasici, dar mai nimic de după Nichita Stănescu & Marin Sorescu, să spunem. E imposibil ca, dacă citeşti câteva zeci de poeţi (de la Mircea Ivănescu la Leonid Dimov, de la Ion Mureşan la Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu, de la Claudiu Komartin la Dan Sociu sau Dan Coman etc.), să nu găseşti măcar doi-trei cu care să simţi că ai ceva în comun.
Iar atunci vei înţelege mult mai precis ce ai de făcut. Şi abia aştept să citesc textele tale scrise după înţelegerea asta.

Sărbători fericite,
Radu

Comicultural 23 decembrie 2013, 09:09  

Ai punctat de parcă m-ai cunoaște de ani de zile, nu de câteva zile...Se vede literatul pursânge din tine.
Oricum, ți-am zis, nu am scris prea serios pe blog, iar textele scrise în ultima lună fac parte din niște tematici impuse în cadrul unui mic cenaclu online, în care sunt invitați să scrie cei cu simțire lirică. Cu simțire de orice fel. Așa e, m-am înecat în transcendențe. Benevol. Autoextaziat de plăcerea versificației în care să surprind înlănțuiri de cuvinte care să anestezieze oarecum auzul. Nu am vrut să sacrific fondul, dar așa e, abordez încă un stil învechit.

Citesc și poezie contemporană. Și voi aprofunda lectura din poeții sugerați de tine. Deja am început. Cu tine. ”Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :...”

OK. Baie de cotidian și de profund personal. Și te voi trage de mânecă în curând, cu speranța că nu te agasez.

Sărbători de vis să ai!

Radu Vancu 23 decembrie 2013, 13:09  

Aștept curios să văd textele tale ulterioare, sigur că nu mă agasezi.
Însă eu ziceam să începi cu poeți buni, nu cu mine. :)

Sărbători fericite,
Radu

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS