Petiţia "Adio, ICR!". Comentariul studentului Vlad Văidean

Vlad Văidean, care se recomandă "student în Bucureşti venit din Baia Mare", în etate de 20 de ani, semnatar al petiţiei "Adio, ICR!", produce acolo comentariul transcris de mine mai jos.
Câtă vreme studenţii de anul I sau II pot vedea atât de limpede lucrurile, mai există o speranţă.
Pentru speranţa asta îi sunt recunoscător studentului Vlad.
Aşadar, spune Vlad Văidean:

"Deoarece consider că vizibilitatea culturală a României în lume este singurul tip autentic și credibil de vizibilitate pe care această țară îl poate pretinde; 

Deoarece Institutul Cultural Român condus de către Horia Roman Patapievici a fost primul institut de o asemenea anvergură care a reușit să abandoneze complexele provinciale de superioritate (citește: de inferioritate camuflată și instituționalizată) ce caracterizau aproape întotdeauna abordarea (și disperata căutare) a unui himeric brand cultural românesc;

Deoarece Institutul Cultural Român condus de către Andrei Marga revine, cu o îngrijorătoare ușurință și cu un dezarmant aplomb politic, la aceeași nemuritoare, mitizantă, mistificatoare și, de altfel, foarte comodă abordare provincială; deoarece Institutului Cultural Român condus de către H.-R. Patapievici i-au fost recunoscute și lăudate programele atât în România (însă cu permanente bruiaje dictate de resentimente politice și chiar personale), dar mai ales acolo unde se cuvenea și se dorea să îi fie apreciate meritele, deci în străinătate; 

Deoarece programele Institutului Cultural Român condus de către Andrei Marga au fost recunoscute și lăudate numai de către însuși Institutul Cultural Român aflat sub conducerea lui Andrei Marga; 

Deoarece majoritatea personalităților culturale românești pe care tinerețea mea avidă de modele le admiră se detașează cu o oarecare vehemență de actualul chip al Institutului Cultural Român; 

Deoarece, dincolo de absolut orice partizanate, simt că, cel puțin seara înainte de culcare, deci în afara rigidizărilor ideologice și a fațadelor sociale, bunul-simț uman al domnului Andrei Marga s-ar putea să aibă presimțirea faptului că poziția sa nu este una dintre cele mai benefice, întrucât nu se bucură de adeziunea sinceră (deci nu dictată politic) de care s-au bucurat predecesorii săi în fruntea ICR-ului (dacă mi se va reaminti aici cu sfântă indignare înaltul patronaj al Președinției sub care s-a aflat Institutul Cultural Român în timpul mandatului lui H.-R. Patapievici, voi reaminti și eu și mai Înaltul Patronaj al Senatului României - subliniez: al României - sub care se află acum ICR și prin comparație cu care celălalt avea un rol pur simbolic; nu intru în detalii, cu toții le știm și ne străduim să le labirintizăm pentru ca mai apoi să ne ia cât mai mult timp ca voluptuoși să le/ne discutăm);

Deoarece apreciez faptul că am posibilitatea de a-mi exprima părerea nu doar de dragul opinării, ci punând-o în slujba unui gest simbolic care, prin cine știe ce minune a reduplicării masive, poate determina un fapt concret; 

Pentru toate acestea și pentru multe altele consider că, prin semnătura mea deloc prestigioasă (dar totuși prețioasă, întrucât e unică) atașată petiției de față, îmi înnobilez primul meu demers de acest gen. Chiar dacă apatia mediului românesc în atari chestiuni este proverbială, sper că acum va fi totuși o excepție dictată de conștiința faptului că frumusețea și relativa bogăție culturală a României este, după cum spuneam și la început, singura care ne poate înfrăți în mod veridic cu „lumea mare”. 

Să fie într-un ceas bun!"

Să fie, dragă Vlad. 

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!". Semnături

Petiţia "Adio, ICR!" începe să capete consistenţă.
De sâmbătă până azi, a strâns puţin sub 200 de semnături, de la scriitori, artişti, traducători şi jurnalişti din toate generaţiile; se regăsesc pe ea:

- politologi (de la Vladimir Tismăneanu la Daniel Şandru şi Sorin Bocancea);
- prozatori (de la Mircea Cărtărescu şi Ovidiu Nimigean la Ana-Maria Sandu, Corina Sabău, Marin Mălaicu-Hondrari, T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo şi Alex Tocilescu);
- poeţi (Rita Chirian, Dan Coman, Claudiu Komartin);
- eseişti (de la Adriana Babeţi, Ioana Pârvulescu şi Ioana Bot la Valeriu Gherghel);
- critici literari (Marius Chivu);
- traducători (de la Florin Bican la Smaranda Nistor);
- regizori (de la Mona Nicoară şi Smaranda Schiopu la Adrian Sitaru şi Radu Jude);
- artişti plastici (precum Lia Perjovschi);
- muzicieni (Luca Dinulescu);
- jurnalişti (de la Luiza Vasiliu la Adriana Gheorghe).


Îmi cer iertare celorlalte câteva zeci de scriitori, artişti şi intelectuali pe care n-am spaţiu să-i mai listez aici. Şi le mulţumesc.
După cum le mulţumesc zecilor de consumatori culturali care susţin petiţia.

Pe care o puteţi semna AICI (iar dac-aţi semnat-o deja, v-aş ruga s-o daţi mai departe).

Read more...

Adio, ICR!

Într-un interviu recent din “Observator cultural”, domnul Dan Shafran, directorul ICR Stockholm, afirmă: “ni s-a spus [de la centrala ICR, n.m] că scriitorii români refuză să vină la Göteborg”.

ICR începe aşadar să-şi dea seama că există scriitori, artişti, jurnalişti, intelectuali care nu mai vor să colaboreze sub nici o formă cu Institutul atâta vreme cât el e condus de Andrei Marga. Tindeam să cred că sunt cazuri izolate: ştiam că Ada Milea a refuzat tranşant orice colaborare, ştiam de regizori de film, artişti plastici, prozatori, poeţi, jurnalişti (toţi de primă mână şi de mare vizibilitate) care au refuzat de asemenea să colaboreze cu ICR-Marga, eu însumi am refuzat o invitaţie din ţară şi una din străinătate – însă nu aveam (şi nici nu am) o reprezentare clară asupra numărului refuznicilor.

Din interviul citat se poate înţelege că deja se formează o masă critică de scriitori-refuznici. M-am gândit că n-ar fi rău să încerc marea cu degetul şi să invit scriitorii, artiştii, intelectualii, jurnaliştii, cetăţenii care nu se simt reprezentaţi de ICR-Marga şi nu vor să colaboreze cu acesta sub nici o formă să declare deschis aceasta, adăugându-şi semnătura pe o listă iniţiată aici.

Sigur, s-ar putea să rezulte o listă cu atâtea semnături cât să le numeri pe degetele de la o mână; dar s-ar putea la fel de bine ca numărul semnăturilor să se dovedească suficient de mare pentru a putea constitui o problemă oficială pentru ICR. Fiindcă, dacă se va constata că există o masă critică de scriitori/artişti/jurnalişti/intelectuali reprezentativi care nu se simt reprezentaţi de ICR şi nu vor să colaboreze cu acesta, atunci întrebarea logică e: pe cine reprezintă ICR-Marga? Şi cât de reprezentative pentru cultura română contemporană sunt programele lui, câtă vreme un număr semnificativ de  scriitori/artişti/jurnalişti/intelectuali contemporani dintre cei mai importanţi refuză să participe la ele?

Iar dacă se va dovedi că, sub preşedinţia lui Andrei Marga, ICR nu reuşeşte să construiască programe cu adevărat reprezentative pentru cultura română contemporană, atunci Andrei Marga trebuie să plece.

În orice caz, câtă vreme Andrei Marga e preşedintele ICR, nu pot să spun decât “Adio, ICR!”.

Cine vrea, poate semna petiţia Adio, ICR! aici.

Read more...

Mihai Mateiu despre situaţia revoltătoare de la "Tribuna" din Cluj

Mihai Mateiu, unul dintre cei mai bine primiţi prozatori tineri, despre care Attila Bartis scrie că posedă "acoperirea în aur a literaturii" şi comparat de Marius Chivu cu Wells Tower (revelaţia recentă a prozei scurte americane), mi-a trimis pentru LaPunkt un text de atitudine privitor la situaţia intolerabilă de la Tribuna din Cluj (despre care am scris şi eu aici).

La ora la care scriu s-au strâns deja 422 de semnături pe petiţia celor revoltaţi de virulenţa atacurilor lui Mircea Arman la adresa unora dintre cei mai respectaţi intelectuali contemporani. Cine doreşte, poate să semneze aici.

Iată, aşadar, textul lui Mihai Mateiu.

"Sunt lucruri personale care mă leagă de Tribuna din Cluj: primele povestiri publicate acolo, colaborarea de câţiva ani cu recenzii de carte, programul de traduceri reciproce dintre ea şi Helikon, clubul de lectură născut în redacţie (ulterior Nepotu’ lui Thoreau), prietenia cu Ştefan Manasia, după mine unul dintre cei mai dăruiţi poeţi tineri pe care-i avem. Dincolo de asta, Tribuna e revista care în ultimii 10 ani a publicat constant literatură nouă bună (şi nu doar clujeană), în care s-au recenzat apariţiile notabile, s-au publicat opinii, dezbateri, interviuri sau polemici interesante - toate astea au fost meritele redactorilor! A fost şi mult balast (articole neinteresante, lucruri care „trebuiau” să intre în revistă), imaginea prăfuită şi distribuţia slabă, refuzul romantic de-a se adapta vremii şi pieţei. „Cultura nu trebuie să se vândă! Dacă o face, e prostituţie!” - idei ciudate din punctul meu de vedere, cu atât mai mult cu cât veneau din partea unor tineri.

Ce se întâmplă acum cu revista e încă o siluire a culturii în văzul lumii. Haideţi să nu mai pomenim, de dragul decenţei, simulacrul de concurs pentru ocuparea postului de redactor-şef - a ajuns şi la Tribiuna valul schimbării pe linie de partid, asta e tot. Din păcate, nici în cadrul „puterii” nu s-a făcut un concurs, o minimă încercare de-a găsi omul potrivit. Viziunea culturală, competenţa managerială sau caracterul n-au fost criterii. S-a calculat doar cine trebuie recompensat, cine merită osul şi ce beneficii poate aduce. Aşa s-a ales Tribuna cu Mircea Arman la microfon.

(Orice intelectual din ţara asta s-a convins ce-i poate pielea după prima glăsuire - o resuscitare viguroasă a propagandei lătrătoare de partid, lipsită de substanţă, de logică şi de umanitate. Şi o singură contestare a fost de ajuns ca să-i dezlănţuie, furibunde, frustrarea intelectuală şi ura de clasă.)

Cum e posibil să se mai întâmple aşa ceva? Cât vor mai continua aceste practici? Atâta timp cât oamenii le vor permite. Atâta timp cât nu le vor refuza, condamnându-le public şi nu vor protesta împotriva lor, mergând pe cale legală până în pânzele albe. Atâta timp cât se vor resemna, convinşi că „oricum nu se poate face nimic”. Cât comoditatea va avea câştig de cauză în faţa lungului, stresantului şi incertului demers de a produce o schimbare.

Atitudinea redacţiei Tribunei e ilustrativă: nicio reacţie. Nici o delimitare de ideologia găunoasă a noului şef, niciun protest faţă de atitudinea lui, nici măcar semnături pe petiţia iniţiată de alţii (o petiţie altfel slabă şi patetică, pornită din atingerea unor oameni şi nu a unor principii, care reclamă nişte scuze formale şi nu o schimbare reală). O atitudine bazată pe presupuneri aberante, născute din frică. Că schimbarea e imposibilă se poate clama abia după încercări repetate şi lipsite de succes. Se poate intra în grevă, se poate picheta redacţia, se poate merge în audienţă la consiliul judeţean, primărie, partide şi ministere. Orice asemenea acţiune s-ar bucura de susţinerea necondiţionată a intelectualilor români şi de o largă reflectare în presă. Atenţia mediei ar putea creşte şansele de reuşită ale demersului sau, cel puţin, ar face mai greu de demis în masă protestatarii. Pentru că e şi această teamă exagerată a pierderii jobului, a „siguranţei zilei de mâine”, a „pâinii copiilor”. Toţi oamenii de pe lumea asta au nevoie de casă şi masă, dar nu e normal ca pentru asta să te calce alţii în picioare. Eşti plătit pentru munca ta, pentru competenţele şi performanţele tale şi, dacă ai aşa ceva, vei găsi oricând ceva de lucru. Tăcând acum, tot ce „salvează” angajaţii Tribunei sunt nişte slujbe care vor deveni rapid de nesuportat, chinuitoare. Slujbe la care, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de rezistenţa fiecăruia, vor renunţa de bunăvoie - protestele singulare de atunci nu vor avea însă niciun ecou, va fi prea târziu.

Aştept cu pumnii strânşi ca tribuniştii să ia atitudine. Revista le aparţine în mult mai mare măsură decât lui Mircea Arman."

Read more...

Poesis International la Institutul Cervantes

Cum cel mai recent număr din Poesis Internaţional cuprinde câţiva admirabili poeţi de limbă spaniolă, de la clasici precum Manrique la viitori clasici (deocamdată în etate de 22 de ani) precum Luna Miguel, e cumva natural ca zisul număr să fie prezentat la Institutul Cervantes.

Chestiune care se va petrece miercuri, de la 18.30. Vor vorbi Horia Barna, Elena Borras Garcia, Mianda Cioba, Claudiu Komartin, Rafael Pisot şi cu mine. 

Ba chiar şi Luna Miguel. :) 

Iată şi numărul 11 din Poesis Internaţional, cu Bogdan Ghiu pe copertă & tot soiul de minunăţii şi zarnacadele în interior.

Poesis International 11

  Poesis International 11, Decembrie 2012 by   Razvan Tupa

Read more...

Moarte intelectualilor!

Abia ce ajunsesem la performanţa de a nu mă mai enerva de fiecare dată când citeam comunicatele lui Andrei Marga (uneori curajos semnate „Direcţia Comunicare”) de pe site-ul ICR. Ba chiar, masochist cumva, ajunsesem să le găsesc un anume umor – pe cât de involuntar, pe atât de uriaş. Dincolo de episodul Caloriferul, care rămâne în analele prostiei arhetipale, îţi trebuie, totuşi, un umor de Stan & Bran hibridaţi cu Ilf & Petrov plus o inadecvare demnă de Pantera Roz ca să poţi emite gogomăniile despre „familia Perjovschi, soţi şi soţie, care s-au înfruptat copios din banii instituţiei” exact cu o zi înainte ca „familia Perjovschi” să primească premiul „Prinţesa Margriet” al Fundaţiei Culturale Europene. Un asemenea timing perfect nu-i de colo, să recunoaştem.

Zen-ul mi s-a zdruncinat binişor atunci când am citit unul dintre cele mai oribile lucruri ale ultimelor luni – anume interviul dat lui Ion Spânu (cui altcuiva, în fond?) în Cotidianul.ro (unde altunceva, fireşte?) de Mircea Arman, noul director al revistei Tribuna din Cluj. În caz că n-aţi auzit de Mircea Arman, dovediţi (ca şi mine) o incultură abnormă – domnul Arman este, cum nuanţat şi cu simţul măsurii ne precizează domnul Spânu închapeau, autor de chestiuni „monumentale” şi traduceri „fundamentale”. Ei bine, înarmat cu acest simţ al măsurii şi al justei proporţii a lucrurilor, intervievatorul şi cu precădere intervievatul se pun pe reevaluat cam toată cultura română contemporană.

Şi iată ce observă:

că Nicolae Manolescu este „extrem de frustrat”;

că Ion Pop şi Ion Vlad sunt nişte „vechi culturnici”, „’plini de merite’ de care doar ei sunt conştienţi”, şi drept urmare domnul Arman i-a dat afară (după cum subliniază plin de mândrie: „nu şi-au dat demisia, mint, i-am dat afară, cum am dat afară încă vreo 9, nu mai ştiu”) din consiliul ştiinţific al revistei;

că Nicolae Manolescu „e discipolul lui Gogu Rădulescu, câtă vreme eu [Mircea Arman, n.m.] sunt discipolul lui Anton Dumitriu”;

că „batem spre falimentul literaturii române”;

că „toţi manoleştii din lume n-o să reuşească să mă oprească” [pe discipolul lui Anton Dumitriu, adică];

că, spune plin de bun-simţ filosoful nostru „monumental” şi „fundamental”, „cu remuneraţia de la „Tribuna” îmi pot schimba două becuri la maşină în service-ul specializat”;

că Nicolae Manolescu nu e intelectual, pur şi simplu „nu intră în categorie”, de vreme ce „critica literară e idee la mâna a zecea”;

că „Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici” sunt „veleitari români care scriu eseuri” şi „îşi exhibă bruma de cultură şi geniul neînţeles şi nerecunoscut decât în interiorul găştii” (ce e cu eseistul Băsescu, nu mă întrebaţi pe mine – nici eu nu sunt intelectual, întrebaţi filosoful);

că „aşa a spus cândva Leonardo da Vinci: «Iată că din marea smerenie se naşte marea cunoaştere»” – ceea ce înseamnă că, smerit, domnul Arman se simte conaturat cu Leonardo (care intră, probabil, totuşi, în categoria de intelectual);

că domnul Arman nu e impresionat de faptul că Nicolae Manolescu şi „gruparea Păltiniş” (compusă din câţiva „şmecheri” care „au îmbătrânit degeaba”) nu-l cunosc: „Spun că nu mă cunosc. Să fie sănătoşi! nu am nevoie de cunoaşterea şi recunoaşterea lor, nu ei vor valida eforturile mele, nici ale altora, ci doar timpul, singurul care cerne valorile”;

că, deranjat de un editorial al non-intelectualului Nicolae Manolescu din România literară, domnul Arman studiază „la acest moment, cu un colectiv de prieteni jurişti, dacă domnul Manolescu se face vinovat de încălcarea vreunei legi, penale sau civile. Dacă lucrurile stau aşa, adică dacă s-au produs fapte ilicite, dacă vom considera aşa, vom sesiza autorităţile statului spre justă soluţionare”.

Etc.

Acum, cu tot Zen-ul şi cu toată langoarea, nu poţi să nu observi că totul (de la tonul vindicativ la demascarea grobiană a “duşmanilor de clasă”, recte Ion Pop, Ion Vlad, Nicolae Manolescu etc.) aminteşte violent de anii 50. Ba mi-a mai amintit şi de stenograma procesului lui Brodski în care judecătorul îl întreba ţipând de ce se crede poet, cine l-a declarat pe el în mod oficial poet. Cum filosoful „monumental” şi „fundamental” tot nu are nici un dubiu, îmi permit să mă lipsesc şi eu de unul – doar de unul singur: domnul Arman ar fi fost un excelent judecător în acea lume.

Cât despre aşa-zisul interviu, e în fapt o declaraţie de război – adresată tuturor celor pomeniţi nominal în interviu, cât şi celor care-i admiră şi-i socotesc, în pofida imbatabilei demonstraţii a domnului Arman, intelectuali. În fond, toate insanităţile lui Mircea Arman pot fi rezumate într-un strigăt pe care-l cunoaştem bine: Moarte intelectualilor!

Un program care, începând cu ICR, IICCMER, Arhivele Naţionale, trecând prin TVR Cultural şi ajungând până la venerabila Tribună clujeană, prinde tot mai multă consistenţă.

P.S. Scriitorii clujeni au iniţiat o petiţie prin care-i solicită lui Mircea Arman să-şi ceară scuze. Eu i-aş fi cerut direct demisia, dar mă rog, clujenii or fi mai iertători decât sibienii. Cine vrea, poate semna blânda petiţie aici.

Read more...

Filip Florian la Sibiu

Filip Florian, unul dintre puţinii prozatori debutaţi după 2000 despre care pot spune fără nici o rezervă că-i mare, vine la Sibiu zilele astea.
Marţi, de la 5, se va întâlni la Facultatea de Litere şi Arte cu studenţii (cu tinerii scriitori din Zona nouă şi cu oricine altcineva mai vrea să vină).
Iar miercuri, de la 6, va citi din Toate bufniţele (Polirom, 2012) şi va dialoga cu publicul la Libăria Humanitas.
Aşadar, rezervaţi-vă loc şi pregătiţi-vă întrebările. :)

Read more...

Ţvetaeva către Rilke. Despre epistolare vindecătoare

[Rilke]

             

 
                         [Pasternak]


                                 [Ţvetaeva]                                                                  

Ţvetaeva către Rilke (1926); "Le premier chien que tu caresseras apres cette lettre, ce sera moi. Regarde bien quels yeux il fait".

[Rilke, Pasternak, Tsvetaieva, "Correspondance a trois", Gallimard, 1983/2009]

Pentru eventualii poeţi în pană de inspiraţie: nimic nu te scoate mai eficient din pană decât corespondenţa Rilke-Pasternak-Ţvetaeva sau corespondenţa lui Brumaru.
(E drept, ieşirea din criză poate însemna că te apucă un chef nebun de scris scrisori, iar nu poeme. E un risc pe care trebuie să ţi-l asumi din capul locului).

Read more...

Alex Epstein. 12 poeme

[Alex Epstein]

Am tradus în octombrie 2010 douăsprezece poeme din Blue Has No South, cartea excelentului poet israelian Alex Epstein (n. 1971 la Sankt Petersburg, mutat la 8 ani în Israel), pentru numărul 3 din Poesis Internaţional.
(Îşi tradusese el însuşi poemele în engleză, aşa încât aveam siguranţa că sunt îndeajuns de aproape de original.)
Un comentariu al lui Mihai Vieru la o postare pe Facebook a Teodorei Coman mi-a adus aminte de ele; aşa că le trasncriu aici.

   

Îngerul pe care l-au visat Brod şi Kafka

Max Brod visă odată un înger care avea numai aripa dreaptă. Îngerul ciocănise la uşa lui Brod şi îl întrebase unde locuia Kafka. Brod îi dădu îngerului indicaţii şi se gândi în vis că nu mai văzuse în viaţa lui ceva atât de înfricoşător precum un înger cu o singură aripă. În ziua următoare, Brod se întâlni cu Kafka. Iar Kafka îi spuse că în noaptea trecută visase un înger fără aripi care-i ceruse adresa lui Max Brod.

  

Numele lunii

Cu mulţi ani în urmă, când s-au întâlnit prima oară, i-au dat lunii un nume de alint. Acum, după ce au împărţit toate cărţile şi discurile şi albumele foto, mai au de hotărât cine să ia ventilatorul de tavan.

Dincolo de zid

Din vechile tratate de istorie o să afli că zidul a fost construit cu mulţi ani în urmă, ca să ne separe de nebunul care stătea acolo, pictând grafitti în aer. De când a fost înălţat zidul, taţii taţilor noştri n-au avut voie să se intereseze de soarta lui. Poate că s-a oprit; poate că şi-a văzut mai departe de treabă multă vreme. (Cei care vor să-i sperie pe copii înainte de culcare îl cheamă şi acum de dincolo de zid: din palme îi ies pensulele ca nişte lujeri, le mişcă cu iuţeala unui demon, ciopleşte şi sculptează zidul, scrie şi scrie...) Bineînţeles, cei care pretind că zidul are numai o faţă fac un abuz de logică şi de lege.

Mágico juegos del tiempo

Cândva, într-o cafenea în care cânta un disc numit în spaniolă “Jocuri magice ale timpului”, am auzit un bătrân (o batistă nu-i ieşea din buzunarul cămăşii. Şedea lângă o tânără – pe cât se părea, nepoata lui – neacoperită din cap până-n picioare cu tatuaje; de exemplu, nu apărea cuvântul “rimel”; de exemplu, nu era nici un cal de mare) declarând tam-nesam: “Ce anapoda sunt toate cuvintele în idiş. Ce înspăimântătoare sunt toate cuvintele în germană”. Se poate să fi vorbit în ebraică.

Îngerul schilod

Îngerul schilod stătea într-un scaun cu rotile conceput special pentru creaturi înaripate de genul lui şi fuma ţigară de la ţigară. De la locul lui obişnuit din piaţa din faţa muzeului, îi observa cu atenţie pe cei care intrau. Încerca să-l ghicească pe cel care voia să se spânzure într-una din sălile de expoziţie.

Altă conversaţie cu Moartea

Fetiţa bolnavă deschise ochii şi spuse: “Ce bunic bătrân eşti”. Îi întinse Morţii o foaie şi câteva creioane şi îi ceru să deseneze ceva frumos. “O să mori, aşa-i? Cred c-ar trebui să călătoreşti peste hotare. Nu-i nimic”, zise când văzu că pagina rămâne imaculată. “Nici mie nu-mi place să mi se spună ce să desenez.” „Dar de ce ar trebui să călătoresc peste hotare?” întrebă Moartea. „Pentru că de acolo se întoarce toată lumea”, răspunse fata. „Dacă-i aşa”, zise Moartea, „ar fi mai bine să mă grăbesc şi să pornesc la drum”. „Doar să nu-ţi uiţi desenul”, zise fata. „Cred că o să ţi-l las ţie”, spuse Moartea. „Îl putem împărţi”, zise fata, închizând ochii. „E un copiator pe hol”.

Ultimul vis al lui Borges

1986, mijlocul lui iunie, Jorge Luis Borges e pe moarte. Visează ultimul vis. În vis are vârsta unui băiat, şi stă în faţa unei cuşti cu tigri. Tigrii dorm. Uşa cuştii e deschisă. Unul dintre tigri (ai cărui ochi sunt albastru pal) se trezeşte şi iese din vizuină. Băiatul se dă înapoi şi cade pe spate. Stând întins, băiatul Borges încearcă să-şi numere bătăile inimii; ajunge la şapte şi apoi infinitul – scopul singur-singurel al lucrărilor alchimiei, numit uneori „poezie” şi alteori „aurul tigrului”, iar câteodată pur şi simplu „eternitate” – îl dă peste cap. El (adică băiatul Borges, întorcându-se în dulcele vis despre băiatul Borges care stă hipnotizat în faţa unei cuşti cu tigri adormiţi) o ia de la început. Un băieţel de şapte ani intră în cuşcă. Unul dintre tigri se trezeşte. Borges numără în inimă... şi aşa mai departe. La capătul visului, minunata fiară îşi aşază laba pe pieptul băieţelului. „În sfârşit ne întâlnim”, spune Borges. Tigrul cu ochi albaştri îşi coboară capul spre faţa bătrânului şi îi linge lacrimile.

Ultimele vise din grădina Edenului

Magritte, de-ar fi fost prin preajmă în acele vremuri, ar fi pictat fără cusur acea turbată rupere de nori, începută pe la amiază şi prelungită fără măcar un minut de contenire până la capătul nopţii. Eva visă chiar în aceeaşi noapte că Dumnezeu avea o umbrelă. Adam avu un vis uşor diferit. După ce Eva îi povesti visul ei, se zăpăci şi nu-şi mai putu aminti precis diferenţa dintre visul lui şi al ei. E probabil fără rost să cauţi legături ascunse între aceste vise şi exilul care avu loc câteva zile după aceea. Se va găsi totuşi întotdeauna cineva care să pretindă că ce e uitat în subconştient devine destin. În orice caz, chiar în acea noapte îndepărtată şi ploioasă din grădina Edenului, Adam visase că Dumnezeu era o umbrelă.

Melancolia vechilor telefoane

În ’83, horoscoapele nu greşesc niciodată. După zece ani, ea mută telefonul cu disc din sufragerie în dormitor. În fiecare dimineaţă după plimbare, ridică receptorul şi ascultă şoaptele şi foşnetele şi pârâiturile, ca de la fereastră. Poate că e timpul, întorcându-se brusc. Poate că e ploaia. Poate că e deja limba ei maternă.

O mitologie în miniatură a bombardamentelor de iarnă

Şi iarna începu. Chlenerii de la cafenea vor spune mai târziu că, pe cât puteau ei să-şi aducă aminte, vechiul client nu ceruse niciodată cappuccino cu doar puţină spumă. Iar acum, cu câteva minute înainte de explozie, pe când şedea la masa lui obişnuită de lângă fereastră, i-a venit să încerce o băutură nouă. Însă ploaia nu cere niciodată meniul.

Scurtă poveste despre fiica lui Cehov  

A fost odată ca niciodată o poveste care era aşa de scurtă, de ciudată şi de bogată în contradicţii şi erori, încât din cauza multitudinii deficienţelor ei totul în ea se potrivea, aproape de la sine. De exemplu, gândiţi-vă o clipă la fiica lui Cehov. N-a primit niciodată nici măcar o scrisoare de dragoste.

  

Toate poziţiile somnului

Nava spaţială plecase spre adâncimile spaţiului cu mulţi ani în urmă. Transmisiile ei erau din ce în ce mai rarefiate. Cosmonautul îi transmite salutări soţiei, apoi raportează că, până şi în condiţii de imponderabilitate, în visele lui se trezeşte întotdeauna lângă ea în altă poziţie decât în cea în care adormise.

Read more...

Gheorghe Cîrstian. O reverenţă

[profesorul & scriitorul Gheorghe Cîrstian]

De câţiva ani încoace, profesorul Gheorghe Cîrstian a deschis o excelentă fabrică de tineri scriitori la Suceava: câteva dintre cele mai strălucitoare speranţe ale poeziei tinere, de la Matei Hutopila la George Serediuc şi de la Deniz Otay la Ana-Maria Lupaşcu, sunt formate acolo.
Chestiune pentru care merită toată admiraţia noastră & reverenţele mele.

Read more...