joi, 14 februarie 2013

Moarte intelectualilor!


Abia ce ajunsesem la performanţa de a nu mă mai enerva de fiecare dată când citeam comunicatele lui Andrei Marga (uneori curajos semnate „Direcţia Comunicare”) de pe site-ul ICR. Ba chiar, masochist cumva, ajunsesem să le găsesc un anume umor – pe cât de involuntar, pe atât de uriaş. Dincolo de episodul Caloriferul, care rămâne în analele prostiei arhetipale, îţi trebuie, totuşi, un umor de Stan & Bran hibridaţi cu Ilf & Petrov plus o inadecvare demnă de Pantera Roz ca să poţi emite gogomăniile despre „familia Perjovschi, soţi şi soţie, care s-au înfruptat copios din banii instituţiei” exact cu o zi înainte ca „familia Perjovschi” să primească premiul „Prinţesa Margriet” al Fundaţiei Culturale Europene. Un asemenea timing perfect nu-i de colo, să recunoaştem.
Zen-ul mi s-a zdruncinat binişor atunci când am citit unul dintre cele mai oribile lucruri ale ultimelor luni – anume interviul dat lui Ion Spânu (cui altcuiva, în fond?) în Cotidianul.ro (unde altunceva, fireşte?) de Mircea Arman, noul director al revistei Tribuna din Cluj. În caz că n-aţi auzit de Mircea Arman, dovediţi (ca şi mine) o incultură abnormă – domnul Arman este, cum nuanţat şi cu simţul măsurii ne precizează domnul Spânu închapeau, autor de chestiuni „monumentale” şi traduceri „fundamentale”. Ei bine, înarmat cu acest simţ al măsurii şi al justei proporţii a lucrurilor, intervievatorul şi cu precădere intervievatul se pun pe reevaluat cam toată cultura română contemporană.
Şi iată ce observă:
că Nicolae Manolescu este „extrem de frustrat”;
că Ion Pop şi Ion Vlad sunt nişte „vechi culturnici”, „’plini de merite’ de care doar ei sunt conştienţi”, şi drept urmare domnul Arman i-a dat afară (după cum subliniază plin de mândrie: „nu şi-au dat demisia, mint, i-am dat afară, cum am dat afară încă vreo 9, nu mai ştiu”) din consiliul ştiinţific al revistei;
că Nicolae Manolescu „e discipolul lui Gogu Rădulescu, câtă vreme eu [Mircea Arman, n.m.] sunt discipolul lui Anton Dumitriu”;
că „batem spre falimentul literaturii române”;
că „toţi manoleştii din lume n-o să reuşească să mă oprească” [pe discipolul lui Anton Dumitriu, adică];
că, spune plin de bun-simţ filosoful nostru „monumental” şi „fundamental”, „cu remuneraţia de la „Tribuna” îmi pot schimba două becuri la maşină în service-ul specializat”;
că Nicolae Manolescu nu e intelectual, pur şi simplu „nu intră în categorie”, de vreme ce „critica literară e idee la mâna a zecea”;
că „Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Băsescu, Patapievici” sunt „veleitari români care scriu eseuri” şi „îşi exhibă bruma de cultură şi geniul neînţeles şi nerecunoscut decât în interiorul găştii” (ce e cu eseistul Băsescu, nu mă întrebaţi pe mine – nici eu nu sunt intelectual, întrebaţi filosoful);
că „aşa a spus cândva Leonardo da Vinci: «Iată că din marea smerenie se naşte marea cunoaştere»” – ceea ce înseamnă că, smerit, domnul Arman se simte conaturat cu Leonardo (care intră, probabil, totuşi, în categoria de intelectual);
că domnul Arman nu e impresionat de faptul că Nicolae Manolescu şi „gruparea Păltiniş” (compusă din câţiva „şmecheri” care „au îmbătrânit degeaba”) nu-l cunosc: „Spun că nu mă cunosc. Să fie sănătoşi! nu am nevoie de cunoaşterea şi recunoaşterea lor, nu ei vor valida eforturile mele, nici ale altora, ci doar timpul, singurul care cerne valorile”;
că, deranjat de un editorial al non-intelectualului Nicolae Manolescu din România literară, domnul Arman studiază „la acest moment, cu un colectiv de prieteni jurişti, dacă domnul Manolescu se face vinovat de încălcarea vreunei legi, penale sau civile. Dacă lucrurile stau aşa, adică dacă s-au produs fapte ilicite, dacă vom considera aşa, vom sesiza autorităţile statului spre justă soluţionare”.
Etc.
Acum, cu tot Zen-ul şi cu toată langoarea, nu poţi să nu observi că totul (de la tonul vindicativ la demascarea grobiană a “duşmanilor de clasă”, recte Ion Pop, Ion Vlad, Nicolae Manolescu etc.) aminteşte violent de anii 50. Ba mi-a mai amintit şi de stenograma procesului lui Brodski în care judecătorul îl întreba ţipând de ce se crede poet, cine l-a declarat pe el în mod oficial poet. Cum filosoful „monumental” şi „fundamental” tot nu are nici un dubiu, îmi permit să mă lipsesc şi eu de unul – doar de unul singur: domnul Arman ar fi fost un excelent judecător în acea lume.
Cât despre aşa-zisul interviu, e în fapt o declaraţie de război – adresată tuturor celor pomeniţi nominal în interviu, cât şi celor care-i admiră şi-i socotesc, în pofida imbatabilei demonstraţii a domnului Arman, intelectuali. În fond, toate insanităţile lui Mircea Arman pot fi rezumate într-un strigăt pe care-l cunoaştem bine: Moarte intelectualilor!
Un program care, începând cu ICR, IICCMER, Arhivele Naţionale, trecând prin TVR Cultural şi ajungând până la venerabila Tribună clujeană, prinde tot mai multă consistenţă.
P.S. Scriitorii clujeni au iniţiat o petiţie prin care-i solicită lui Mircea Arman să-şi ceară scuze. Eu i-aş fi cerut direct demisia, dar mă rog, clujenii or fi mai iertători decât sibienii. Cine vrea, poate semna blânda petiţie aici.

2 comentarii:

Cgv 20 februarie 2013, 14:48  

Felicitari pentru articol, Avram nu este foarte demn de functia pe care o detine, va doresc succes cu petitia. Ne tineti la curent cu evolutia lucrurilor?

Radu Vancu 21 februarie 2013, 21:43  

Iniţiatorii petiţiei centralizează aici informaţiile noi privitoare la mersul lucrurilor:

http://www.petitieonline.com/a/45943

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS