Prin martie 2011, la îndemnul lui Alexandru Cistelecan, i-am luat un interviu lui Mircea Ivănescu.
Urma să fie inclus (şi a fost) în Mircea Ivănescu 80, volumul coordonat de Cistelecan - care se dorea un volum aniversar, şi a ajuns unul omagial.
Ştiind cum circulă cărţile azi (nu doar cele de la Paralela 45, unde a apărut volumul), mi-am zis că n-ar strica să-l postez aici.
Cum dialogurile cu Gabriel Liiceanu, produse după interviu, sunt totuşi dialoguri, rezultă că ce urmează mai jos e, practic, ultimul interviu al lui Mircea Ivănescu.
Citiţi-l, mi se pare formidabil - mai ales că aici vorbeşte un om care e, vorba lui H.-R. Patapievici, in articulo mortis.
Îmi vine foarte greu să-mi imaginez cum cineva ar putea să scrie
- interviu cu Mircea Ivănescu, martie 2011 –
- Aţi debutat în ultimul număr din 1957 al revistei Steaua (deşi de obicei spuneţi că în 1958), aşadar acum mai bine de o jumătate de secol. Care era contextul literar al vremii? Ce aştepta pe atunci de la poezie un tânăr poet?
- M-am gândit într-o noapte, relativ recent, la chestia asta. Eu am afişat întotdeauna ca an al debutului meu 1957, căci era într-adevăr numărul 12 din Steaua, care a apărut însă sigur în ianuarie 1958, sau chiar în februarie. Ca să spun foarte sincer, nu ştiu la ce s-o fi aşteptat un tânăr poet în momentul respectiv, eu nu mă aşteptam la nimic, şi nici nu mă consideram literat, adică asta era un fel de aspiraţie. Aşa-numitul debut a fost rezultatul insistenţelor lui Petre Stoica, el era coleg de facultate cu mine şi reprezenta, mai mult sau mai puţin oficial, corespondentul sau colectorul de chestii pentru Baconsky. Eu eram prieten cu Nichita, care era vecin cu mine, petreceam seri cu el, cu Matei Călinescu, atunci i-am cunoscut şi pe Cezar Baltag, pe Modest Morariu. La un moment dat, ţin minte că Modest (care era prieten mai apropiat cu Petre Stoica, câţiva ani cred c-au împărţit o cameră mobilată, cum se spunea, în subsolul unui bloc pe Strada Armenească, pe undeva pe lângă mine) mi-a spus că Petre colectează texte pentru Baconsky, care voia să facă debutul unor tineri poeţi; cred că i-a dat şi el – Modest însuşi scria poezie pe vremea aia; nu ştiu dacă a apărut în acelaşi număr cu noi în Steaua, a apărut un poem de Matei, unul de-al meu, cred că şi de Cezar Baltag, a trimis şi Nichita un text care a fost scos de Direcţia Presei, cred că unul din rarele texte pe care nu le-a putut păstra Baconsky în Steaua.
- Cel cu „Ardea spitalul cu nebuni cu tot”?
- Nu, nu. Nichita începuse să scrie mai bizar, eu n-am văzut sau nu ţin minte textul, probabil că l-am citit la vremea respectivă, era un sonet sau un poem scurt în care se descria o ceaşcă cu emailul pictat pe dinăuntru, reproducând o scenă într-un mediu nobiliar, şi la un moment dat intervenea adjectivul „regal”, sau ceva de genul ăsta, şi se spunea că „s-a crăpat”; iar cei de la Direcţia Presei n-au înţeles despre ce era vorba, mai ales că era şi decembrie, ziua Republicii, chestii de felul ăsta, şi l-au scos. Cu Petrică Stoica n-am fost foarte bun prieten, el era prieten cu Modest, care mă frecventa şi îl vizitam şi eu în subsolul ăla, unde mai era un tânăr coleg care făcea Româna la Litere în acelaşi an cu noi (Petre Stoica era la Germană, eu şi Modest la Franceză); iar cel de la Română, care era un tip paşnic, foarte blând, un fel de Tomuleţiu , molatec în aparenţă, dar care avea mari fermităţi, uite că nu mai ştiu cum îl chema... Oprescu, Mişu Oprescu – scria şi el literatură, dar nu ţin minte să fi apărut. Pe urmă, Petre Stoica nu ştiu cum l-a convins pe Baconsky să publice textele alea; mi-a mai cerut, şi i-am dat. Eu şi cu Matei îi dădeam texte, care apăreau de obicei în Steaua, iar Nichita de obicei era scos de Direcţia Presei. Petre Stoica însuşi publica aproape în fiecare număr, el era deja debutat şi în volum în anii ăia, încă de pe vremea facultăţii ştiu că debutase, Pietre kilometrice i-a apărut primul , în 1953-54. Cam asta, ce pot să spun... Eu, fiind angajat la Agerpres şi pe urmă la revista Lumea, am trăit într-un mediu oarecum diferenţiat, adică eram la o redacţie care fabrica ştiri pentru pagina de ştiri externe a ziarelor; prin forţa împrejurărilor, erau oameni care ştiau limbi străine şi, tot prin forţa împrejurărilor, mediul predominant al cunoscătorilor de fineţe ai limbilor străine, oameni care erau obligaţi să citească ziare sau să traducă direct din telegramele de presă, aparţineau unui anumit mediu social. Şi tot prin forţa împrejurărilor, indivizii care formau o elită a presei atunci, şi aparţineau primului eşalon de activişti de partid, erau marea majoritate evrei. Cam asta era situaţia, la un moment dat, cu toţi indivizii care lucrau la redacţia de ştiri externe, în afară de şeful subredacţiei în care acţionam eu şi care se ocupa de Asia, Africa şi ţări de genul ăsta... Cel puţin iniţial, căci până la urmă se făceau ştiri din toată lumea, aveam relaţii prin teleprinter cu agenţiile direct şi se împărţeau, se rupeau benzi de emisiune şi se împărţeau pe redactori, iar cei care aveau norocul să ştie să scrie la maşină făceau direct ştirea, adică se transmitea ştirea că la fabrica cutare din Edinburgh, să spunem, sau din Paris s-a practicat un lockout, şi patronii încercau să-i determine pe adepţii domnului Vasile Marica, personajul meu favorit în actualităţile astea, să accepte variaţii de plată salarială, bineînţeles că sindicaliştii făceau scandal şi de aici oamenii, după o anumită practică de câteva luni sau câţiva ani, puteau să ia o ştire de felul ăsta şi să o monteze în mod abil şi să spună că o puternică grevă a izbucnit la uzinele cutare din suburbia cutare din Paris, zece mii de muncitori şi-au clamat drepturile...
- Tot un fel de poezie...
- Da, tot un fel de poezie. Şi asta se suplinea şi prin presa occidentală, la care era abonat Agerpresul, în primul rând l’Humanité, bineînţeles, apoi organul Partidului Comunist, Daily Worker, cred, şi veneau în mod fatal şi reviste: Spectator, New Statesman, venea şi revista lui Sartre, Temps Modernes; Sartre începuse pe vremea aia demenţa cu alianţa cu comuniştii, lansase aforismul ăla, „Orice anticomunist este un câine”. Ştii că, în mod ciudat, îmi aduc aminte că spre anii ’80 şi-a revizuit chestia şi devenise împăciuitorist; între ’75, când a declarat că încetează activitatea culturală, şi cred că nici nu mai scria la Temps Modernes, s-a aflat – şi după aia am avut confirmarea, căci am citit-o pe doamna de Beauvoir – ştii că ei erau căsătoriţi, dar locuiau fiecare în apartamente diferite, în hoteluri diferite, şi Sartre a intrat într-o demenţă senilă, se afirma, şi cred că era adevărat, că doamna de Beauvoir îi procura studente, cu care Sartre întreţinea libaţiuni la ore târzii, şi de aia a şi murit în condiţii relativ obscure, în 1980, la 75 de ani, o vârstă prematură, nu?
- Desigur!
- Să ţineţi minte că acesta care vă vorbeşte nu apucă jubileul. Asta i-o tot repet doamnei Drăghici , care se supără. Dar e adevărat, ziua de ieri a fost o admonestare, o admoniţiune, am trecut prin momente categorice...
- Îmi pare tare rău...
- Nu ştiu dacă să vă pară rău, e o consumaţiune, vorba prinţului...
- „Devoutly to be wished” ...
- Da... Aşa, şi pe urmă trimiteam împreună cu Matei, pe care îl vedeam destul de des, mă şi frecventa, şi mai ales de la Matei am început să învăţ „stilul smuls” în bufeturi. Pe urmă l-am cunoscut şi pe Schileru şi... vremuri luminoase... Iar Modest s-a îndepărtat oarecum, de la un moment dat devenise chiar rece în ce mă priveşte, şi îmi pare rău acum, dar ce să fac... Modest avea mai degrabă ce s-ar putea numi ambiţii literare, în cazul lui şi al lui Petrică Stoica se potriveşte întrebarea asta cu „ce se aştepta un tânăr poet de la literatură”. Şi pe urmă, de asta-ţi spuneam, că având sursele astea de lectură, şi asta mă face să şi constat că mi-am păstrat într-o anumită măsură spiritul evaluativ, când ascult jurnalele de informaţii de la Realitatea TV – te-aş sfătui să încerci odată să urmăreşti asta, o să înţelegi revolta mea, căci eu eram obişnuit, mă rog, în limitele respective şi respectând conţinutul de clasă al ştirii, mai ales al unei ştiri scurte, în care fiecare cuvânt trebuia să fie un tun îndreptat împotriva imperialismului, trebuia să respecţi în linii generale şi chiar în particularităţi adevărul istoric, adică nu puteai să afirmi că deputatul laburist cutare, Konni Zilliakus, dumneata n-ai de unde să ştii...
- Nu...
- ...care era la modă într-o vreme, căci făcuse o disidenţă la laburişti, propunea un fel de front popular cu comuniştii, care aveau un membru în Parlamentul englez, iar laburiştii erau... 400, preluaseră şi guvernul de la Churchill. Konni Zilliakus fusese recrutat de ştabul de la Agerpres. Am avut norocul ăsta că ştabii care au fondat şi au dirijat Agerpresul au continuat linia de partid a... ştiu şi eu cine o fi fost tipul cu Propaganda... la un moment dat era Leonte Răutu, dar înainte probabil că fusese Pătrăşcanu ... adică se respecta un minim de reglementări ziaristice. Pentru un tip care citea de exemplu The Economist, căruia i se face acuma reclamă, şi Hurezeanu apare în prim-plan şi spune că el a învăţat de la The Economist cum să compună o ştire şi mai ales cum să citească o ştire şi că, în primul rând, ştirile nu sunt semnate, ceea ce e un avantaj... Pentru un tip care citea New Statesman sau La Croix sau Figaro şi făcea diferenţa cu presa de partid şi acum vede comentariile doamnei Dana Grecu de pe Antena 3 şi încrâncenarea asta cu care se urmăreşte demolarea lui Băsescu, să spunem, e supărător. Acum fiecare vine şi spune ce-i trece prin cap şi face şi scandal, pe deasupra, şi spune: dom’le, sigur că Partidul Democrat-Liberal e vinovat pentru tot ce se întâmplă aici şi Băsescu e un dement care duce ţara la ruină. Culmea e că au dreptate, dar... Vezi că am făcut o divagaţie, dar nu mai ştiu de unde am plecat.
- De la redacţia Agerpres.
- Da, şi având aceste lecturi şi trăind oarecum în mediul respectiv, am avut norocul să fiu simpatizat şi protejat de cucoanele acelea, care erau probabil, nu ştiu dacă chiar ele personal, descendente din eşalonul de ilegalişti din prima perioadă, din ’45 până în ’55. Era cu totul altul nivelul de conversaţie şi de informaţie decât ale... chiar ale lui Modest Morariu, care n-avea lecturile astea, sau decât ale lui Stelian Tănase, să spunem, sau ale lui Dinescu, care (acum îmi pare rău că-mi critic un confrate, dar nici nu-l critic de fapt) face şi remarci personale. Mă gândeam zilele trecute – cred că am atins ieri cu dumneavoastră tema remarcilor personale, nu?
- Nu cred.
- Mi-am adus aminte că am dezbătut cu cineva, dar nu mai ştiu cu cine, şi dacă n-aţi fost dumneavoastră, nu poate să fie decât doamna Ana Dragu, cu care vorbesc odată la câteva zile, v-am spus că face terapeutică cu mine. Ştiu că i-am spus că trebuie să ne dezvăţăm să facem remarci personale, şi i-am spus-o instinctiv, şi azi-noapte mi-am dat seama că de fapt e un citat din Lewis Carroll – i se spune Aliciei, cum am auzit că s-a tradus la un moment dat, Alicia în Ţara Minunilor, când umblă prin pădure şi se întâlneşte cu Iepurele de Martie sau nu mai ştiu cu cine, cu Tweedledum şi Tweedledee şi Alice spune nu ştiu ce, i se taie vorba scurt şi i se spune: „Trebuie să te dezveţi să faci remarci personale”. Ei, şi vreau să spun că, citind foarte multă cronică, literară chiar, şi recenzii şi la un moment dat şi cărţi – doamnele de care vă vorbesc aveau şi lecturi, adică citeau Huxley, Giraudoux, ceea ce în anii ’50-’60 era o curiozitate, nu? –, am început să fac aşa-numite cronici. Baconsky le publica într-o rubrică, se chema Confluenţe, în care abordam subiecte de actualitate literară, pe vremea aia se descopereau Tinerii furioşi, La nouvelle vague în Franţa şi chestii de astea şi eu aveam chiar privilegiul că doamna Lupu, să spunem, sau doamna Carmen Seleanu, sau Zănel Florea, redactorul-şef adjunct de la ştiri externe, circulau prin străinătate şi îmi împrumutau cărţi. Am citit, de exemplu, Butor în anii ’60, L’emploi du temps şi La modification. Făceam şi eu un fel de cronichete, Baconsky le descoperise şi mi le publica la Confluenţe. La un moment dat, când devenise redactor-şef la Editura pentru Literatură... uite c-am uitat... un tip care făcea şi el gazetărie, ştiu că a coborât din autobuz şi a venit după mine pe stradă şi a încercat să mă convingă să fac o carte cu cronicile din Steaua, care să pună la punct publicul cititor cult din România cu actualitatea asta extravagantă din Occident – Tinerii furioşi, generaţia beat...
- Da, aţi scris despre John Braine, dacă nu mă înşel...
- Da, şi Kerouac şi aşa mai departe. L-am citit şi pe Kerouac atunci, în franţuzeşte, e adevărat.
- Şi pe Zbigniew Herbert tot pe atunci l-aţi descoperit.
- Da, a avut o pagină în The Observer, o pagină mare, şi m-a şocat imediat, chestia aia cu piatra...
- „A stone is a creature of perfection”...
- Da. A apucat să ia Premiul Nobel? Nu...
- Nu.
- L-a luat nu ştiu cum Szymborska...
- Wislawa Szymborska.
- Am auzit-o citată.
- Dar la moartea lui s-a spus că era cel mai mare poet european... mă rog, nu în viaţă, de vreme ce murise...
- Păi avea reputaţia asta şi în presa de cultură occidentală, şi e curios că şi în România. L-a publicat Mihalaş, dar într-o colecţie pe care o fondase la editura Univers ăsta de care-ţi spun, care era şi activist de partid... Vasile Nicolescu. El a făcut o şedinţă cu Sorin Mărculescu, care era şeful secţiei de critică şi istorie literară, şi cu nişte tipi care erau de la redacţia de literaturi romanico-germanice de la Univers, şi a lansat seriile Poesis, care erau mai mari, aşa, doar cu traduceri, Orfeu, care aveau şi textul paralel, şi încă una de proză.
- A apărut acum o selecţie mai amplă din Herbert, „Pan Cogito”.
- Da, ştiu că era citată, se vorbea despre asta, dar n-am apucat s-o mai citesc. Herbert a murit relativ târziu, prin ’90 şi ceva.
- Da, la sfârşitul anilor ’90 .
- Dar titulatura supremă, să ştii, a împărtăşit-o la un moment dat cu Vasko Popa, pe care am avut de asemenea privilegiul să-l cunosc personal. Vorbea româneşte mai bine ca mine, în orice caz. Serios. Am fost trimis în Iugoslavia de revista Lumea, la care malaxam, când Ceauşescu proiectase şi chiar pusese la punct o alianţă a trei ţări neangajate: Iugoslavia, Nasser şi el însuşi. Trebuia să facă o vizită în Iugoslavia, şi revista Lumea a făcut traseul vizitei şi m-a trimis pe mine cu două săptămâni înainte, intrând pe la Vârşeţ, apoi la Ljubljana, Zagreb până sus, la Rijeka, apoi pe toată coasta Adriaticii, până la Dubrovnik şi Split şi înapoi. Am stat aproape două săptămâni în Iugoslavia, am mers cu autobuzul, ştiu că eram o curiozitate pentru indivizii din autobuzul cu care făceam ruta asta; nu ştiu dacă am trimis sau nu corespondenţe, dar toată chestia asta s-a sistat pentru că, cum am ajuns eu înapoi, s-au certat sau a murit Nasser, nu ştiu ce s-a întâmplat, nu s-a mai făcut vizita. Dar am apucat să merg, şi intrând în Iugoslavia, chiar la Belgrad, l-am cunoscut pe un tip care se chema Gavrilovic, sau Gavrilov, şi care era şeful editurii de limbă română din Vârşeţ şi era prieten foarte intim cu Vasko Popa. Fireşte că la hotelul unde stăteam eu primul lucru era să mă duc la barul din hol, şi acolo l-am cunoscut pe Gavrilov, care a văzut probabil că am stofă şi l-a adus pe Vasko Popa, şi am băut cisterne de şliboviţă cu ei. Iar Vasko Popa mi-a făcut chiar complimentul şi a spus: „Poezie cum scrii dumneata, mai rar”... bibicule...
- Anul îl mai ştiţi cu exactitate?
- Nu, dar se poate reconstitui, era înainte de... prin ’64-’65.
- Deci Ceauşescu abia devenise secretar general.
- Da, era secretar general. Eu eram deja căsătorit, deci era în ’65. Asta-i o aluzie la diferendumul pe care cred că vi l-a transmis doamna Dragu .
- Da, mi l-a transmis şi am făcut corectura. Dar grupul, cu Matei Călinescu şi ceilalţi prieteni, cum s-a constituit?
- N-a fost chiar un grup. Eu l-am cunoscut pe Matei în ’53 sau în ’54, în ultimul an de facultate – eu am făcut facultatea de Franceză între ’50 şi ’54, şi în vara lui ’53...
- La Festivalul Mondial al Tineretului...
- Da, la Festivalul Tineretului, m-am întâlnit pe stradă cu un tip pe care-l cunoşteam vag, fără să fi făcut cunoştinţă, un tip care se numea Şerban, cred, Moşandrei şi care era descendentul poetului Mihai Moşandrei. L-am cunoscut şi pe poet, mai trăia. M-am întâlnit cu Moşandrei-junior la bufetul Universităţii, cam pe locul unde-i Teatrul Naţional astăzi, i-am spus că e vacanţă şi se face Festivalul, că era foamete, „postul Festivalului”, aşa se spunea, pentru că nu se mai găseau de-ale gurii, şi că mi-aş căuta un serviciu – eu mai avusesem serviciu în ’49-’50, dădusem examen la Medicină şi n-am intrat, fireşte, şi atunci un fel de rudă prin alianţă, fratele comandorului (m-a recomandat probabil comandorul, care era şi vecin cu noi, ne frecventa şi era foarte apropiat de maică-mea), a zis: „păi, trimite-l la mine că e nevoie de zilieri şi practicanţi pe şantier”; era un grup de şantiere de construcţii care se chema Muntenia II, avea sediul pe strada de lângă Prefectură, nu ştiu cum se cheamă, chiar în spatele Prefecturii. M-am dus într-o zi, era un tip foarte fin, îl chema Octav, m-a văzut cum făceam practică pe şantier şi m-a repartizat la un grup de şantiere ale acelui trust care consta în lucrări de construcţii în subsolul Cercului Militar, când s-a renovat o sală de cinematograf, nu ştiu dacă mai există acum, sub cinematograful Arta, se chema Sala Bizantină, iar cinematograful se chema Bizantin. Se făceau lucrări de fineţe, lucrări de decoraţiune interioară, ghipsuri, mulaje. Şi la Ateneu am lucrat, când s-a făcut un fel de consolidare a unor etaje intermediare în partea din spate a Ateneului, la birourile administrative. Şi m-a înscris la o şcoală de calificare, că era la modă ideea tovarăşului Stalin de planificare a economiei, pe care o lansase de fapt tovarăşul N. Lenin, cum nu ştiu dacă ştiţi că se spune în cursul scurt de istorie a partidului comunist că, în activitatea ziaristică, Lenin la un moment dat semna N.: N. Lenin. De ce, Dumnezeu ştie. În ipoteza că Dumnezeu se preocupă de Lenin. Şi probabil că se preocupă, că dacă le pui cap la cap şi consideri că Dumnezeu m-a protejat pe mine...
- Atunci l-ar proteja şi pe Lenin...
- Da, atunci l-ar proteja şi pe Lenin. Dar ce-am vrut să spun, plecasem de undeva...
- De la Matei Călinescu.
- Aşa, l-am cunoscut pe Matei în sensul că m-am întâlnit cu acest Moşandrei, care mi l-a prezentat pe Zaharescu şi Zaharescu a zis: „Bine, du-te mâine la ora cutare în sediul Agerpresului” – pe vremea aia era pe strada Matei Millo, în spatele Palatului Telefoanelor. Era o casă de birouri, cu două etaje, cu coridoare, cu boxe, în care erau dactilografa şi redactorii şi se distribuiau telegramele de la etajul superior, unde erau teleprintere. Era o criză de personal, cucoanele astea de care-ţi spun şi care stăpâneau mai ales limba engleză, Riana Lupu, Carmen Seleanu, Silvia Călin, toate reprezentante serioase ale ethnosului şi etosului românesc, erau în grupul de pregătire al translatorilor pentru Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor din ’53. Zaharescu, care ştia că e nevoie de indivizi care să cunoască englezeşte, m-a trimis la redactorul-şef al redacţiei de ştiri externe, George Serafin, un fel de arhanghel, un tip înalt şi foarte frumos. Un tip de calitate, ştia foarte bine şi englezeşte, şi franţuzeşte, circula prin străinătate – nu ştiu, nu părea un fanatic comunist, dar probabil că avea nişte relaţii. Era redactor-şef la redacţia de ştiri externe a Agerpres pentru că era, în afară de redactorul-şef al subredacţiei asiatice, singurul creştin. Restul erau Lupu, Seleanu, Wolf, Sabina Leibovici şi aşa mai departe. Viitoarea mea nevastă, care fusese căsătorită cu un tânăr – mă rog, nu era chiar aşa tânăr – numit Bally, îşi păstrase după divorţ numele şi cred că asta o ajutase să-şi păstreze şi slujba. Era o simplă secretară de redacţie. Noi trei eram, din punctul meu de vedere, singurii români; dar ulterior am aflat că nici eu nu sunt român, iar explicaţia caracterului şi succesului ivănescian stă în sângele său amestecat.
- Fără îndoială!
- Da. Şi, ducându-mă la Agerpres, am dat o probă de traducere din engleză, o telegramă mai lungă a agenţiei China Nouă, care relata, dumneata n-ai de unde să ştii astea, corespundea unui moment de criză când Chiang Kai-shek deţinea în mod ilegal reprezentanţa Chinei la ONU şi Chiang Kai-şiştii, câţi or mai fi fost în jurul lui, fuseseră eliminaţi din China continentală şi se retrăseseră pe insula Taiwan. Agenţia China Nouă avea o activitate foarte laborioasă, transmitea într-o engleză, acum cred că mai mult sau mai puţin aproximativă, tot felul de comentarii şi insidiozităţi despre prăbuşirea sistemului capitalist în Asia, Africa, America de Sud, America de Nord, Statele Unite, Regatul Unit şi aşa mai departe. Am dat proba, i-am dat un telefon lui Serafin şi, în mod surprinzător, a zis: „da, e bună proba. Poţi să vii la redacţie, te angajăm”. Şi m-a trimis la tovarăşul Cucu, căruia i-am făcut o impresie bună pentru că ştiu că am discutat cu el, m-a întrebat ce-i familia mea, ce sunt, ce fac, ce-i taică-meu, dacă primeşte pensie, i-am spus că da, sigur, aşa, cu naturaleţe, şi el i-a dat un telefon lui Serafin şi a zis: „îţi trimit un flăcău, e bun”. Şi m-a angajat. Având serviciu, eram obligat să circul în fiecare zi între locuinţa mea de lângă Biserica Armenească şi strada Matei Millo, unde era Agerpresul iniţial, iar din ’58 la Casa Scânteii. Ţin minte că în vacanţa aia când m-am angajat frecventam încă biblioteca secţiei de Franceză, unde era titulară o colegă de-a mea care era şi un fel de rudă de familie pe ramura tatălui meu, cu care n-aveam relaţii foarte strânse – maică-mea făcea parte dintr-un cerc de intelectuali, părinţii ei fuseseră învăţători şi profesori undeva lângă Brăila, pe urmă la Brăila; părinţii tatălui meu erau şi mai în vârstă (tatăl meu avea şi o soră vitregă, mai mare cu zece ani, care se numea Tudora, un prilej de perplexitate pentru noi. Nu Teodora, Tudora.) Eu luam cărţi de la biblioteca secţiei de Franceză din dulapul cu cărţi interzise, care avea sticla acoperită cu hârtie albastră, unde se aflau Gide, Valéry, Giraudoux, Cocteau şi chestii de felul ăsta. Ea, fiind rudă cu mine, adică ştiindu-l pe taică-meu, profesa admiraţie faţă de mine şi-mi dădea cărţi. Deja contractase o alianţă care cred că a constituit tot un prilej de perplexitate şi pentru familia ei, şi pentru familia noastră, în măsura în care eram interesaţi: s-a căsătorit brusc cu Romulus Vulcănescu, care avea echivalentul a 80 de ani când ea avea chiar realmente vârsta de 22 de ani. Şi au dus o căsnicie fericită, câţiva ani.
- Şi acolo l-aţi cunoscut pe Matei Călinescu?
- Acolo l-am cunoscut pe Matei. Într-o zi m-am dus acolo şi Matei – ea fiind deja căsătorită sau în relaţii cu Romulus Vulcănescu...
- Care era unchiul lui Matei Călinescu...
- ...care era unchiul lui – Matei a venit tot aşa, să ia nişte cărţi. Ea m-a prezentat, şi îmi aduc aminte că Matei scria în romanul acela în scrisori...
- „Amintiri în dialog”.
- Da, că m-a cunoscut întâmplător şi a intrat imediat în comunicaţie cu mine, ştiu că l-am dus pe loc acasă la mine şi i-am dat nu ştiu ce carte, l-a cunoscut pe taică-meu, care stătea la o masă în curte şi traducea Huxley, asta era ocupaţia lui în ultimii ani – pentru plăcerea personală, nu-şi închipuia că o să apară vreodată o traducere din Huxley. Şi a zis: ăsta-i un băiat bun, nu ca... Mă rog, subînţeleşi erau Petre Stoica şi Modest, care veneau seara şi-mi băteau în geam şi contractau cu maică-mea împrumuturi de zece lei pentru vodca obişnuită, şi veneau de obicei la termenele stabilite şi achitau ratele. L-am cunoscut pe Matei, pe urmă l-am cunoscut pe Nichita, care era foarte timid, era foarte bun prieten cu Matei, ne-am întâlnit aşa de mai multe ori şi l-am chemat pe Nichita; Nichita a zis: „da, vin să vă văd” – multă vreme mi se adresa la plural –, eu l-am aşteptat, m-am întâlnit cu Matei şi i-am spus: „n-a venit, dom’le, Nichita!”. Matei era nu mai ştiu cu cine şi a comentat: „uite, ăsta se miră că Nichita a promis că se duce la el şi nu s-a dus!”. Pe urmă am devenit foarte amic cu Nichita, care era căsătorit cu Doina Ciurea, fiica unui aviator de modă veche, care avea o casă cu curte, cu un nuc mare, o casă mică, situată oarecum sub nivelul străzii, vizavi de biserica Olari, în locul unde se întâlneşte Calea Moşilor cu Bulevardul Carol, sau Republicii, cum s-o fi chemând atunci. Mă duceam seara la el, şi venea Matei, cu Cezar Baltag, Petre Stoica... Şi în felul ăsta ne-am cunoscut.
- A fost vorba de o prietenie literară? Credeţi că există aşa ceva?
- Da. Matei mi-a explicat, şi i-am şi citit teoretizarea asta, că el avea un cult al prieteniei, a fost prieten foarte bun cu Ion Vianu, cu Miron Chiraleu, care, pe vremea când erau studenţi, a fost arestat pe chestia cu Ungaria, şi i s-a făcut un proces şi l-au citat pe Matei ca martor. Şi Matei s-a dus, şi toată lumea din jurul lui s-a mirat: cum să se ducă să depună mărturie într-un proces politic?! N-a păţit nimic, până la urmă. Dar Chiraleu a intrat la puşcărie...
- Şi a murit acolo...
- A murit, da, fiindcă i-au organizat acolo un fel de farsă colegii, i-au spus: „uite, ţi se dă drumul în ziua de cutare” şi în ziua respectivă i-au râs în nas, şi omul s-a spânzurat. Matei era foarte marcat, a fost ani de zile foarte marcat de chestia asta. Pe urmă Matei însuşi, cunoscându-l pe Nichita, şi Nichita bând deja foarte mult, cred că şi Matei bea la fel – fuseseră colegi de liceu, cred. Matei a contractat o căsătorie cu Luigina Ghelerter, care era însăşi fiica tardivă a doctorului Ghelerter, unul din autorii „monstruoasei coaliţii” când conservatorii, sau nu mai ştiu cine, neo-conservatorii au pactizat cu o aripă a social-democraţilor. De acolo am învăţat eu un slogan pe care-l vehicula şi Sartre: „social-democrat înseamnă social-trădător!”. Ăsta era un tip care fusese militant, coleg cu Gherea, om de şaptezeci şi ceva de ani, atâta avea când se născuse Luigina; ea, ca orice copil tardiv, era şi foarte deşteaptă, şi Matei a făcut o pasiune mare pentru ea, nu destul de puternică încât să-l facă să se reformeze. Se îmbăta teribil, şi ea n-a mai suportat şi a divorţat, la un moment dat. Era verişoară cu Moni Ghelerter. Era studentă la Medicină, câtă vreme l-a cunoscut pe Matei, şi pe urmă ştiu c-a plecat. Nu mai ştiu ce a devenit. Se stabilise în Israel. În felul ăsta l-am cunoscut pe Nichita, pe urmă pe Cezar Baltag, pe Petre Stoica... Exista, cred că ţi-am vorbit, o poză făcută când îl frecventam pe Baconsky, care ne publica cât timp a mai rezistat el la Steaua, până prin ’60 – l-au dat afară, sau cel puţin ăsta a fost pretextul, când a scris un studiu în două numere consecutive de reconsiderare a lui Bacovia. Baconsky avea un fel de independenţă, publica poezie modernistă, nerimată, Confluenţe din astea de care-ţi spun, chestii oarecum excentrice pentru presa literară de pe vremea aia. Pe urmă mi-a explicat Matei că fusese sprijinit de un tip, secretarul de partid de la Cluj, care se chema Ţugui, Ion Ţugui sau Pavel Ţugui...
- Cred că Pavel, mai degrabă...
- Probabil. Şi când s-a făcut scandalul, când a apărut chestia cu Bacovia, s-a vorbit şi la Europa Liberă, şi l-au dat afară şi i-au dat o pensie probabil foarte bună, sau o leafă foarte bună, şi un apartament în Bucureşti, ceea ce înseamnă că Ţugui ăsta era totuşi un tip influent (bine, nici Ceauşescu n-o luase razna în ’60 şi... de fapt, cred că mai trăia încă Dej). S-a mutat de la Cluj la Bucureşti pe strada Batiştei, lângă biserica Batiştei, chiar în centrul oraşului, într-un bloc impresionant, şi putea să-şi permită să cumpere cărţi străine, circula în Occident, cumpăra tablouri de la Consignaţia... Locuia în condiţii foarte bune cu doamna... uite c-am uitat cum o chema pe soţia lui Baconsky... Vezi că, oricât de ramificat pot să-ţi vorbesc, cred că se cunoaşte c-am intrat în locvacitate senilă. Cum o chema pe nevasta lui Baconsky? Era prototipul, în sensul cel mai bun al cuvântului, al doamnei Ana Selejan, adică o femeie distinsă, frumoasă, rezervată, calmă... Cum se chema... Clara! Clara Baconsky. Petre Stoica îl frecventa pe Baconsky şi la un moment dat ne-a dus şi pe Matei şi pe mine. Baconsky îl aprecia foarte mult pe Matei şi îi publica poezii din ciclurile Viaţa hoinarului, care cred c-au apărut în volumele lui de poezii. El făcea şi cronici, începuse să scrie deja la Gazeta literară; pe urmă Matei a avut norocul că, nu ştiu sub ce formă, a fost protejat de doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care l-a adus universitar şi, la momentul când se constituise Academia Oamenilor de Ştiinţă şi Cultură – că a existat un moment din ăsta prin anii ’70, până a luat-o razna „bătrânul”, care nici măcar nu era bătrân –, l-a numit membru în Academia respectivă. În felul ăsta, i-a şi dat viza de plecare la programele de schimburi profesionale Fulbright, în Iowa. Matei a fost ultimul, în serie cu Cezar Baltag, Sorescu, în ’71, în paralel cu brambureala cu tezele, şi a mai fost şi scandalul cu Soljeniţân, despre care se vorbea în Occident; ştiu că i se făcea reclamă în Temps Modernes, acolo am citit şi O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, un fel de nuvelă, singurul lucru pe care l-am citit din Soljeniţân. Era mare scandal, şi ştiu că Matei a fost acuzat că, la cursurile lui din Iowa, a vorbit admirativ despre Soljeniţân. Avea contracte de professorship de doi ani în Iowa, l-au chemat în vacanţă, probabil ca să dea socoteală, el a refuzat să vină şi a ales libertatea. Deci în ’72.
- Dar ultima lui carte publicată în ţară, „Fragmentarium”, a ieşit în ’73.
- Atunci a ieşit?... Dar nu ştiu dacă e ultima, aia a fost una din primele. A apărut, cred că ulterioară Fragmentarium-ului, Umbre pe apă, un volum de poezie, aşa, frumos, în condiţii grafice deosebite, cum se spune, care cuprindea şi plachetele, una sau două. Publicase şi Zacharias Lichter. În sensul ăsta cred că a jucat un rol pozitiv şi doamna Buşulenga, despre care se spunea la un moment dat că era prietenă cu doamna C. Nu-i exclus să fi fost adevărat, ceea ce ar explica şi de ce a făcut criză mistică şi a devenit sora Benedicta, la Agapia, în aceeaşi mănăstire unde e la intrare o poiană lângă care e mormântul Veronicăi Micle. S-ar putea să mai existe o fotografie mică în care e reprezentat M. Ivănescu ciocnind un ţoi vârtos cu Ucig Ucsenoi, la o masă de tablă, în curtea exterioară a bufetului Văratec, domnule.
- Gicu Ionescu?
- Gicu Ionescu, un localnic care, în vara când am fost cu nevastă-mea acolo şi ne-a cunoscut şi a auzit că sunt scriitor, mi-a spus că uite, şi el e scriitor, şi mi-a dat un teanc de caiete de teză, semnate Ucig Ucsenoi, în care se povesteau tribulaţiile intelectuale şi culturaloide ale unui şofer de TIR, care făcea eforturi majore ca să-şi desăvârşească o cultură solidă şi scria cât de greu e să scrii.
- Şi avea dreptate.
- Şi avea dreptate, mie-mi spui? Ba chiar e imposibil să scrii.
- Da. Dar tot imposibil e şi să nu scrii.
- Iată că e posibil să nu scrii...
- ...Şi, deci, literatura a contribuit decisiv la prietenia cu Matei Călinescu.
- Da. Ştiu că aveam şi gusturi similare, eu i-am demonstrat de exemplu – şi e curios, că el făcuse Engleza, şi pe vremea aia se făcea totuşi la Litere istoria literaturii relativ corect, deşi profesorul lor de literatură la Engleză era un fel de activist cultural, nu mai ştiu cum îl cheamă, era un evreu cu nume românizat – era curios, deci, că Matei nu ştia de Scott Fitzgerald. Eu citisem Marele Gatsby şi celelalte şi i-am explicat ce mare scriitor e, iar el a zis: „Dar eu n-am auzit de ăsta”. Şi i-am dat să citească şi l-am convins. De fapt una din primele mele manifestări de traducere la Univers a fost cartea asta a lui Fitzgerald, Marele Gatsby. La Univers am avut mai apoi mare noroc graţie prieteniei mele cu Denisa Comănescu, căreia nici nu pot să-i spun cât îi sunt de recunoscător. Tot de Fitzgerald aş fi vrut să traduc şi The Beautiful and Damned, n-am mai apucat. Pe urmă l-am descoperit pe Faulkner, şi m-am înfundat. Mi s-a înfundat.
- De ce aţi tradus un volum întreg de poezie americană? Credeaţi că poate fi o influenţă catalitică pentru un tânăr poet? Sau pentru poezia română...
- Nu, pur şi simplu pentru că am avut ocazia să citesc poezie americană, şi curios e că citeam chiar şi în presa asta obligatorie anglo-saxonă, care avea rubrici culturale foarte serioase. Adică în New Republic, o publicaţie de stânga, anarho-sindicalistă, care făcea oarecum propagandă pentru apropierea între blocuri, nu-l înjura pe Stalin foarte viguros, de exemplu, şi preconiza apropierea de regimul Bulganin–Hruşciov. Ăştia aveau rubrici literare foarte serioase, publicau şi proză şi mai ales foarte multă poezie. Doamna Magda Petrescu, ulterior Vulcănescu, era bibliotecară la Franceză, iar postul de bibliotecară la Seminarul de Limbă şi Literatură Engleză, la Universitate, rămăsese vacant; acolo preconiza o doamnă dintr-o familie bună, se numea Zotta, pe care o admiram din rărunchiul supravieţuitor, de fapt pe vremea aia aveam doi, pentru că se farda foarte meticulos. La un moment dat, doamna Magda Vulcănescu, sau Petrescu, se ducea o dată pe săptămână la biblioteca respectivă, ca să distribuie cărţi la studenţi. Ea nu ştia deloc englezeşte, eu m-am oferit să fac oficiul ăsta, şi mă duceam în zilele respective şi distribuiam cărţi, vedeam despre ce era vorba. Bineînţeles că am admirat biblioteca, ştiu că în momentul în care doamna Petrescu a trebuit să execute predarea s-a remarcat faptul că M. Ivănescu avea fişe de împrumut de la biblioteca engleză în valoare de şaizeci şi ceva de titluri. A trebuit să le culeg din nou, pentru că multe nu le-am mai găsit, ca să le restitui.
- Dar ştiaţi la fel de bine şi franţuzeşte, şi aţi ales totuşi să traduceţi din poezia americană.
- Am ales asta pentru că eram prieten cu Vasile Igna, care era poet şi redactor la Dacia şi mi-a şi scos nişte cărţi acolo, şi care mi-a şi spus la un moment dat: dom’le, hai să facem treaba asta. Apăruse o primă antologie de poezie modernă, cu poezie germană, nu mai ştiu cine o făcuse, tot aşa, realizată de un singur preconizator; eu am făcut o listă şi am propus să facem o antologie de poezie americană şi una de poezie engleză. Şi el a zis: bine, hai. Culmea e că le-am făcut pe amândouă. Am făcut şi antologia de poezie engleză, şi el în ultimul moment mi le-a dat înapoi, zicând că trebuia să facem apendicele ăla de la sfârşit, cu biobibliografiile respective. La americani am făcut, pe urmă am zis: dă-mi dactilograma de la antologia de engleji, zice: nu ţi-o dau, că nu mi-o mai dai înapoi. Şi mi-a dat-o, şi nu i-am mai dat-o înapoi, şi s-a pierdut.
- Credeam că cea englezească n-a mai apărut din cauza scandalului cu steagul de pe copertă de la cea americană.
- Da, a fost un scandal, ştiu că s-a dus ambasadorul, dar a fost conjunctural, eu n-am avut nici un merit, nu ştiu cine a ales să pună pe copertă un tablou de Jackson Pollock sau aşa ceva şi a făcut scandal cineva pe lângă Leonte Răutu, sau Burtică era deja...
- Probabil că Burtică, în 1986.
- Ştiu că îmi explica respectivul că s-a dus ambasadorul Americii la Cluj special ca să protesteze, să ancheteze şi i-au dat drumul relativ greu. Dar nu cred că antologia în sine a avut vreo importanţă.
- Ba da, a însemnat mult cel puţin pentru poeţii recenţi, nouăzecişti şi douămiişti.
- Da? Curios... Eu am tradus exact ce mi-a plăcut, lucruri pe care le publicasem şi ca traduceri în Steaua.
- E Berryman acolo...
- Da, e Berryman, e Anne Sexton, Diane Wakoski, erau şi ăştia, clasicii contemporani, cum s-ar zice, Frost, apoi cel cu „Ploaie în ziua comemorării”, un tip clasicizant... Aveam norocul să întâlnesc diferiţi indivizi care aveau acces la cărţi de poezie; la un moment dat ştiu că-l rugasem pe Serafin şi mi-a adus o antologie masivă de poezie americană, de la... nu mai ştiu ce editură. A fost un concurs de împrejurări.
- Deci nu preferaţi poezia americană poeziei franceze, a fost doar un concurs de împrejurări.
- Ba nu, o preferam, ţin minte că aveam un punct de vedere care o surprindea şi pe nevastă-mea, ba chiar, cum se întâmpla să mai întâlnesc la Agerpres diferiţi ziarişti străini, am cunoscut un polonez care era foarte intrigat că nu citesc poezie franceză, probabil că în Polonia avea trecere; şi i-am explicat că prefer poezia americană. Ceea ce era de fapt şi o prejudecată, că eu nu înţelegeam poezia asta franţuzească.
- Şi de ce o preferaţi? Care era argumentul ultim, şi prim?
- Ca să spun drept, modul meu de accesibilitate. Îmi era mult mai uşor să apreciez poezia doamnei Sexton, aşa-zisa confesivă, ori a lui Berryman, şi cine mai era... L-am cunoscut pe vremea aia, ceva mai târziu, pe Ştefan Stoenescu, şi s-a arătat şi el intrigat de felul în care am conceput sumarul, că de ce anume Merrill Moore şi Berryman şi nu mai ştiu eu cine. Pur şi simplu pentru că-mi erau accesibili. Lowell, dacă nu se apuca să-şi schimbe brusc maniera, dacă scria ca în primele volume, mi-ar fi fost inaccesibil, sau n-aş fi vibrat la el. Pe Merrill Moore îl ştii?
- Da, sigur.
- Ei, ăla era un model pentru mine pentru că îşi compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în maşină, în timp ce conducea, şi se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporţie de cinşpe pe zi, exact aşa cum le povestea, şi avea acasă la el un fel de garaj în care avea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că... Mai are trecere? Se mai pomeneşte de el?
- Nu, din grupul respectiv e văzut azi ca maestru Berryman, dar care în ultimul interviu, dat lui Peter Stitt, nu admitea formula de „confessional poet”, spunând că n-a mai fost la confesional din copilărie.
- E, aici cred că făcea paradă, că am impresia că Berryman era...
- Era un tip mistic, preda chiar Evangheliile.
- Da, tocmai. Eu aveam imaginea lui Berryman din antologiile precoce, premature, ca un tip cu papion, ochelari, fără barbă, şi pe urmă, când i-am văzut o copertă tardivă... Mai ales păstrez în amintire relatarea că el, atunci când s-a omorât, s-a aruncat de pe pod şi a căzut pe uscat, şi a fost identificat după ochelari.
- Da, după montură. Ceea ce înseamnă că avea ochelari rezistenţi.
- Da. Deci e adevărat; înseamnă că, totuşi, în aceste legato-uri, în aceşti tempi rubati pe care-i fac sunt şi adevăruri, nu numai mistificări. Automistificări.
- Ba eu aş zice că sunt numai adevăruri. Autoadevăruri. V-aş mai întreba dacă vă menţineţi sfatul dat tinerilor poeţi la lansarea antologiei făcute de Matei Călinescu din poezia dumneavoastră, în 2003.
- Credeţi că mai am vreo idee despre ce am spus atunci?
- Aţi spus că, dacă există tineri poeţi sau tineri aspiranţi în audienţă, îi sfătuiţi să abandoneze orice contact cu poezia, pentru că poezia nu poate salva şi nu poate justifica nimic.
- Cu partea din urmă a aserţiunii sunt absolut de acord. În ce priveşte partea de consiliere, cum că să abandoneze sau nu, e o chestiune personală care îl priveşte pe cel interesat, de data asta eu nemafiind interesat. Nu ştiu, îmi vine foarte greu să-mi imaginez cum cineva ar putea să scrie. Îmi aduc aminte că doream foarte mult să pot scrie, şi uneori parcă resimt impulsul ăsta.
Read more...
