Bătrânii maeştri. Mircea Ivănescu & Mihai Şora

Îmi aduc aminte vizita din martie la Mircea Ivănescu, practic ultima dată când l-am văzut înainte să moară. Era sastisit, obosea repede, vorbea întretăiat. I-am luat atunci un interviu, o oră şi jumătate în care a vorbit aproape numai singur; când l-am transcris, vocea fărâmicioasă din căşti lovea direct în cuşca pieptului, ce spunea bătrânul maestru era frumos şi trist ca vechile lui poeme, însă vocea nu mai era deja vechea lui voce, sprintenă şi parcă pe fast-forward, ca mersul lui pe stradă citind. Ţinea cartea în faţă şi mergea repede-repede, un Charlot căruia un Magritte livresc i-ar fi aşezat în dreptul capului nu un măr, ci o carte. Vocea aia era de acum amintire, cum amintire era şi tânărul care-mi purta numele şi o asculta ore în şir, destrămat de fascin pentru bătrânul maestru aşezat în fotoliu, cu capul dat pe spate, privind direct în lumina lustrei cu ochii imenşi, măriţi aproape caricatural de lentilele-telescop cu care cine ştie în ce abisuri astrale scormonea în vreme ce, din delicateţe, se prefăcea că stă lângă tine. Şi el, şi fotoliul, şi tu sunteţi acum amintiri. Cum spune el în poemul ieşirea din clişeu: „el aşezat în fotoliul de atunci – prietenul tânăr / numai o amintire”. Un poem minunat, dedicat altui bătrân maestru, lui Mihai Şora, Mai Ştiutorului care, într-o carte cu unul dintre cele mai esenţiale titluri din lume (cele trei infinitive fundamentale juxtapuse), a scris câteva rânduri despre gândire unde arată că filosofia adevărată e la fel de viscerală ca un poem douămiist: „pe cel ce ‚caută gemând’, / propoziţiile astea îl marchează până-n / măduvă şi până la sânge. În creier şi în măruntaie / îi sunt întipărite, deopotrive. Inima lui pulsează / în ele, niciodată adormită.” Fără să fi fost de faţă, Mai Ştiutorul are dreptate: asta făcea vocea bătrânului maestru de poezie atunci – căuta gemând. Şi creierul ţi se strângea între căşti ca o inimă pentru că ştiai ce caută şi de ce geme. Şi simţeai că pentru el cele trei infinitive ale Mai Ştiutorului – a fi, a face, a avea – nu mai erau absolut deloc fundamentale. Şi nici măcar ridicole. Pur şi simplu nu mai erau. Iar acum, după atât de puţină vreme, inima lui pulsează în cuvintele lui, niciodată adormită, propoziţiile lui te marchează până-n măduvă şi până la sânge, în creier şi în măruntaie sunt întipărite, deopotrivă, dar el nu mai este. Şi e rândul tău să cauţi gemând. Cum se luminează unele pe altele cuvintele bătrânilor maeştri, ca şi cum Filosoful şi Poetul ar fi scris, fără s-o ştie şi poate fără s-o vrea, unul pentru altul. Ca o scriere inversată pe care, fără oglinda Celuilalt, n-ai putea s-o citeşti cum se cade. Cele două mâini ale lui Escher, scriind deodată, una pe manşeta celeilalte: a fi, a face, a avea, altele, aceleaşi, vechi, nouă. Sarea pământului, bătrânii maeştri. Să-i pui pe rană.