joi, 2 februarie 2012

Radu către Claudiu. Al cincilea răspuns

         Dragule,

       Lungile tale plimbări nocturne prin parcurile şi scuarurile londoneze îmi amintesc de rătăcirile mele nocturne printr-o Atenă aproape pustie, în care abia o dată la o jumătate de oră dacă vedeai câte un om schimbând grăbit trotuarul de îndată ce te zărea. Fusesem avertizat de prietenii mei greci că pestriţa şi prietenoasa Atenă se transformă noaptea într-un oraş deloc user friendly, dar curiozitatea mea era prea mare, voiam să văd cu ochii mei cât mai mult din ceea ce era la vremea aia cel mai mare oraş în care ajunsesem vreodată. Era în primăvara lui 2002 (au trecut, iată, zece ani de atunci...), ajunsesem acolo împreună cu directorul şcolii generale la care predam şi cu doi elevi ai aceleiaşi şcoli, printr-un program Socrates sau Comenius, nu mai ţin minte prea exact. Rolul meu era mai degrabă cel de translator, profesoara de engleză de la şcoală ar fi trebuit să se afle în locul meu dar, gentilă, declarase că ea mai ajunsese o dată prin acelaşi program în Atena şi se cuvenea să cedeze locul altcuiva – şi mă indicase pe mine. Ea făcuse toată paperaseria, iar eu mă alesesem cu pleaşca. Iată, deci, unul dintre oamenii discreţi şi de bun-simţ, despre care vorbeai şi tu în scrisoarea trecută, care-ţi dau speranţă că nu-i totul pierdut în ţărişoară.
        Fuseserăm cazaţi la hotelul Athinais, un hotel foarte bun plasat la vreo zece minute cu taxiul de faimoasa piaţă Syntagma din centrul Atenei, undeva între parcul Venizelos şi piaţa Mavili. Ţin minte şi acum datele concrete ale hotelului fiindcă, biet provincial înspăimântat de monstruoasa metropolă în care nimerise, le-am memorat instantaneu, nu care cumva să mă rătăcesc în Babilon. Dacă am fost mirat la început să văd în ce hotel bun nimeriserăm, mirarea mi s-a risipit când l-am cunoscut pe tatăl tinerei profesoare grecoaice care coordona totul – tipul făcea parte din board-ul restrâns al OTE-ului, Romtelecomul lor, şi se implicase trup şi suflet să iasă totul bine. Ne-a şi invitat într-o seară la el acasă, soţia lui gătise bucătărie grecească tradiţională, el pusese la bătaie producţia proprie de Ouzo (din care făcea trei variante, una de 30 de grade, o a doua de 40 şi, în fine, una de 50) şi de tsippouro (un fel de rachiu de trevere de 55 de grade, fără mirosul căpătat în varianta de la noi); i-am vorbit atunci despre ţuică, palincă şi horincă, din fabulosul Nord românesc, şi mai ales despre variantele lor 60+, şi ochii i s-au aprins de parcă i-aş fi vorbit despre o esenţă magică. Apoi, fireşte, am vorbit despre ceea ce pe vremea aia era corelativul obiectiv al alcoolului pentru mine – recte despre poezie. Despre cea română şi despre cea greacă – Sikelianos, Elytis, Seferis, Kazantzakis (cunoscut la noi mai ales ca prozator – am şi acum o mare preţuire pentru memoriile lui, Raport către El Greco, în orice caz mai mare decât pentru oricare dintre romanele lui) şi mai ales Yannis Ritsos, pe care, deşi mă irita opţiunea lui comunistă, îl afecţionam totuşi pentru atâtea dintre poemele lui, întâi de toate pentru Sonata lunii, un amplu monolog erotic apărut, dacă nu mă înşel, în 1956, oarecum à la monoloagele lui Browning, dar apăsând mai mult pe coarda sentimentală şi estetizantă. Recitit azi nu ştiu dacă mi-ar mai plăcea la fel de mult ca şi atunci, când mă lega de el şi un anume argument afectiv – Mircea Ivănescu îmi spusese că, în anii în care proletcultul făcea totul irespirabil, el şi Matei Călinescu obişnuiau să recitească periodic Sonata lunii a lui Ritsos şi să-şi spună că, dacă un poet comunist poate să scrie aşa, atunci nu trebuie să dispere, mai există totuşi o şansă. Fusese oaza lor poemul ăsta, şi de asta mi-era de două ori mai drag – chiar dacă venea la pachet cu alte texte mai greu digerabile ale comunistului grec (a fost şi în România, i s-a publicat în ’64 un volum amplu, A patra dimensiune, din care câteva zeci de texte sunt scrise la Bucureşti ori Mogoşoaia şi din care Sonata lunii lipseşte; traducerea e, nu se putea altfel, a Ninei Cassian). Cred că, dintre poeţii comunişti, numai italianului Pasolini şi chilianului Neruda mai eram dispus să le iert atâtea. Nu-i iertam comunistului Kazantzakis, de exemplu, cinismul cu care refuzase, după excursia quasi-obligatorie în URSS şi constatarea deloc obligatorie a dezastrului de acolo, cererea fratelui său de cruce, Panait Istrati, de a denunţa minciuna comunistă. La întoarcere, Istrati scrie admirabila Spovedanie a unui învins, făcând publică ipocrizia şi falimentul utopiei comuniste; cercurile filo-comuniste franţuzeşti îl execută prompt, Istrati e nevoit să se întoarcă în ţară şi moare în sărăcie. Cinicul Kazantzakis tace mâlc, îşi abandonează prietenul (care, e drept, nu mai voia să audă de el) şi o duce mai departe bine mersi, dintr-o glorie în alta, până aproape de răsplătitorul Nobel comunistofil. Abia în ziua morţii lui Istrati, intuind cine ştie cum suferinţa fostului său frate de cruce, îi trimite o telegramă care spunea doar atât: Bre Panaiotaki! Pentru bietul şi purul (şi, nu mai e nevoie s-o spun, învingătorul) Panaiotaki era însă prea târziu... Cu toate astea, cum ziceam, memoriile lui Kazantzakis sunt totuşi excelente, îţi dau permanent senzaţia că autorul lor nu minte, calitate primă şi sine qua non a unei cărţi de memorii; e, de pildă, cât se putea de onest în privinţa prieteniei lui cu Istrati. Azi, însă, despre Kazantzakis nu se mai scrie aproape deloc în Occidentul care aproape l-a înNobelat; în vreme ce naivul şi perdantul Istrati nu numai că face încă vânzări deloc neglijabile, dar e chiar discutat în dosare consistente în reviste dintre cele mai serioase.  
         La finalul conversaţiei noastre despre poeţi greci şi alcooluri valahe, gazda (care tind să cred că se numea chiar Yannis, dar n-aş băga mâna-n foc) s-a ridicat şi mi-a adus în dar câteva recipiente de plastic cu tsippouro, de care socrul meu urma să se bucure cum se cade. (Sigur că nu i-am putut spune asta prezumtivului Yannis, dar preferam totuşi Ouzo, despre care Berryman scrie undeva: Ouzo was peaceful in the fearful nights. Aveam, după cum se vede, şi argumente culturale.)
       Într-adevăr, Atena era pustie noaptea, oamenii nu prea ieşeau pe străzi. Ziua, Atena era o hărmălaie colorată şi veselă, un fel de agapă continuă în care toată lumea, de la turiştii aşezaţi la mesele cam scumpe de pe Plaka la culturalii luând suvenir pietre antice de la Partenon, părea într-o binemeritată vacanţă. (Pietrele antice erau aduse în fiecare dimineaţă cu camionul de la o carieră şi răspândite pe tot situl, urma să aflu.) Chiar şi chelnerii de pe Plaka, vorbăreţi şi relaxaţi, deşi zbârnâiau de harnici, tot în vacanţă erau. Printre ei erau şi români, fireşte, plecaţi de dragul lui Iliescu, deloc acriţi, dimpotrivă, îndrăgostiţi mai toţi de Grecia. La cinci minute de ei era agora lui Socrate, un fel de maidan încercuit de plasă de sârmă, amintind ca două picături de apă de gardul fermei din Cisnădie de vizavi de casa bunicilor mei, imagine chintesenţială a vacanţelor mele de vară din şcoala generală. Nici măcar grecii nu erau complexaţi de uriaşa moştenire culturală pe care o aveau de gestionat, pe care tindeau în fapt s-o considere mai degrabă o moştenire de la o extrem de îndepărtată mătuşă Tamara, cu care n-aveau aproape nimic în comun. „Greaca veche e pentru noi o limbă străină”, îmi spuneau, „unii dintre noi ne străduim s-o învăţăm, ca să putem respecta mai bine moştenirea lor”. Peste aproape un deceniu, mai precis în 2010, la Sofia, la recitalul organizat de Word Express acolo, poetul grec Vasilis Amanatidis (unul dintre cei mai buni poeţi europeni sub 40 de ani cunoscuţi de mine) urma să fie şi mai tranşant: „Noi, grecii, habar n-am avut ce să facem cu Socrate. Germanii au ştiut mult mai bine ce era de făcut cu el, iată drept dovadă filosofia germană. Socrate e mai degrabă german.” Nu-i aşa că sună cum nu se poate mai ironic propoziţiile astea acum, când Germania şi Grecia sunt într-un fel de tango letal, niciuna nepermiţîndu-şi s-o lase pe cealaltă din braţe? Ceea ce Socrate a unit, criza ameninţă să despartă. Rămâne de văzut ce va avea până la urmă câştig de cauză, în ce parte va înclina balanţa: înspre maieutică ori înspre euro.
        Toată agapa dispărea ca prin farmec după ora 10 seara. Îmi cumpăram câteva doze de bere Mythos şi plecam brambura prin oraşul pustiit, băteam kilometri întregi fără o ţintă anume, căutând nici eu nu ştiam ce. Văzusem Atena de undeva de deasupra ei, de pe o coastă de munte unde prezumtivul Yannis ne dusese cu maşina, şi ştiam că se întinde cât vezi cu ochii (în cel mai propriu sens al sintagmei) pe colinele prăfoase; datorită poluării masive (fusese la un moment dat printre cele mai poluate capitale ale lumii), exista o directivă care prevedea că nu se mai puteau construi locuinţe mai înalte de trei etaje – ceea ce echivalase cu o proporţională extindere a oraşului pe orizontală. Aşa că puteam bate la nesfîrşit drumurile alea pustii, n-aveam la ce capăt să ajung. Doar din când în când mai dădeam de câte un pâlc de motociclişti, lumea circula mult cu motocicleta în Atena, era singura soluţie rezonabilă la traficul realmente infernal. Într-o noapte, am întâlnit un tip ceva mai tânăr decât mine, m-a abordat spunându-mi ceva în greacă. Den katalabaino, am răspuns. A insistat, vorbindu-mi repede în continuare. Am crezut că vrea bani, deşi era relativ bine îmbrăcat; i-a refuzat fluturând demn din mâini. I-am vorbit în engleză, a fost rândul lui să scuture din cap: Den katalabaino. Nu înţelegea, aveam să constat, nici franceză, nici un alt rudiment dintre limbile pe care le mai puteam încerca. Mi-a trecut prin cap că era gay şi încerca să mă agaţe, cunoşteam mitul urban după care printre atenieni s-ar număra un procent sporit de homosexuali, dar strania şi simpatica lui coregrafie n-avea nici un fel mişcări în sensul ăsta. Vorbea repede, ca-ntr-un fel de transă, eram aproape sigur că luase un drog uşor, mă privea tot timpul în ochi, vrând să se asigure că am înţeles urgenţa mesajului lui. Era high, cred şi acum, mai ales că eram lângă un pub străjuit de câteva motociclete. Un pub rock, vorbele lui veneau pe un soundtrack dominat de chitara electrică, şi atunci l-am privit în ochi şi i-am spus: Metallica. A reacţionat, a dat bucuros din cap: Metallica, Metallica, Maiden? Am dat şi eu din cap: Maiden, Black Sabbath, Deep Purple, apoi iar el: Deep Purple, Rainbow, Whitesnake, Led Zeppelin, apoi iar eu, apoi iar el... E greu de descris bucuria lui, ceea ce pentru mine era o listă pentru el era o mantră, recita întruna tot mai iluminat numele astea legendare, omul efectiv comunica, la cel mai celular nivel posibil. Când o replică de-a mea îi continua lista într-un chip care i se părea probabil îmbucurător de judicios, mă bătea pe umăr, ţopăia în jurul meu, cu faţa măslinie iluminată de fericirea pe care am văzut-o apoi, de pildă, pe faţa lui Ion Pop în vreme ce asculta poemele lui Constantin Acosmei la Maratonul European de Poezie de la Sibiu, din 2007. Ceea ce luasem la început drept un joc absurd se transformase fără ştirea mea într-un performance poetic spontan, într-un slam în care nu ştiai cine-i poetul şi cine spectatorul. Nu vorbisem degeaba atâta despre poezie cu prezumtivul Yannis, iată că se mişcaseră nişte plăci tectonice sub suprafaţa realului şi pe falia nou formată mă întâlneam cu un tip pe care cele mai spontane asocieri de formaţii rock îl făceau să danseze ca un derviş rotitor ascultându-şi rugăciunea interioară.
         Habar n-am ce voia până la urmă tipul. Nici nu mă mai interesa, de fapt, era el însuşi un spectacol prea ataşant ca să mai am energie pentru vreo ocupaţiune mintală alta decât aceea de a-l contempla. Din pub au ieşit câţiva rockeri, s-au apropiat de noi şi i-au admirat zâmbind atât de expresivul Tanztheater. Nu mi-am dat seama dacă pentru ei era mai clar decât pentru mine ce anume se întâmpla, poate chiar credeau că e un performance şi că suntem amândoi actori. Au stat o vreme, apoi au plecat. Până la urmă, necunoscutul meu prieten a ieşit din fibrilaţia asta emoţională, s-a oprit din dansul lui mistic şi s-a aşezat în faţa mea, privindu-mă iar lung în ochi, să verifice dacă înţelesesem. Da, înţelesesem. Nu degeaba eram în spaţiul care-l inventase pe Dionysos, zeul tuturor exceselor – inclusiv cel de suflet. Am scos din rucsac două beri Mythos, ne-am aşezat pe bordură şi le-am băut în tăcere, ca doi prieteni care şi-au spus de mult totul. Ne-am ridicat într-un târziu, ne-am dat mâna şi am plecat, întorcându-ne fiecare la viaţa lui.
          Acum, necunoscutul ăsta e în mintea mea unul dintre corelativele obiective ale Greciei. Când mă gândesc la ţara asta, în memorie nu se instanţiază numai Vasilis Amanatidis, să zicem, ci şi ţopăitorul dionisiac din noaptea ateniană (la care m-am gândit zâmbind şi în vreme ce citeam anumite pasaje din Grecii şi iraţionalul a lui E.R. Dodds). Încerc să-mi imaginez ce reacţie ar putea să-i provoace unui ascultător de o asemenea excitabilitate poezia, dacă simpla asociere mecanică a câtorva band-uri celebre putea să-l aducă la o frecvenţă de rezonanţă atât de înaltă. Mi-ar plăcea să fiu poet grec pentru o zi (aşa cum era Jim Carrey Dumnezeu pentru o zi) ca să-mi pot verifica poemele pe dervişul meu rocker. Şi, pentru că tot a venit vorba de verificat poezia pe ascultători, mărturisesc că nu m-am putut hotărî niciodată în care tabără să mă situez: în a lui Pound, care spune undeva că trebuie să scrii pentru cel mai inteligent om pe care-l cunoşti, sau în a lui Tolstoi, care, în perioada lui de demenţă mistică de după 1881, îşi verifica povestirile pe mujicii analfabeţi din satele de lângă Iasnaia Poliana, refuzând să publice ceea ce ei nu înţelegeau şi aprobau (au ieşit astfel cel puţin două capodopere: Moartea lui Ivan Ilici şi Hagi Murad). În Sebastian în vis, tind să cred (şi să sper) că locul meu e în prima tabără, în vreme ce poemele în terţine din cartea nepublicată încă (şi care nu ştiu cum se va numi, Iubitul tău mortul e totuşi un titlu prea din cale afară de maximalist) sper că mă califică în cea de-a doua. După cum se vede, sunt, şi în privinţa asta, un nehotărât, un om al jumătăţilor de măsură.
         Tocmai am terminat de citit cele trei volume din Viaţa lui Tolstoi, de Henri Troyat, de asta mi-a venit în minte exemplul lui; m-a şocat ipocrizia uriaşului rus din prima parte a perioadei lui mistice – având bovarismul suferinţei evanghelice, Tolstoi suferea enorm din lipsa suferinţei; având bovarismul sărăciei apostolice, suferea enorm de a fi bogat. Îşi detesta intens copiii şi nevasta, pe biata Sofia Andreevna, pentru că, deşi trăiau sub propriile posibilităţi (ca urmare a voinţei lui Tolstoi însuşi), vibrau totuşi la tot ce ţinea de viaţa cercurilor aristocratice ale Rusiei ţariste. Lăsând toată grija gospodăriei pe umerii Soniei, cum o alinta pe Sofia Andreevna, şi bucurându-se implicit de traiul cotidian complet lipsit de griji, Tolstoi se felicita pentru a se fi desprins total de cele lumeşti. Renunţând la carne, la băutură şi la ţigări, ar fi vrut să renunţe şi la sex; cum senzualul din el nu era în stare, după ce o poseda pe Sonia se repezea să noteze în jurnal cât de mult se şi mai ales o dispreţuieşte pentru lascivitatea care-l împiedică, ea singură, să fie un om perfect. În fine, de prin 1881 (anul pelerinajului său, deghizat în mujic, la stareţul Ambrozie de la mănăstirea Optina-Pustîni – de care fireşte că va fi dezamăgit – şi, mai ales, anul convertirii sale definitive la tolstoism, acest comunism creştin ultrajansenist) până prin 1891 le-a făcut viaţa un calvar Soniei şi numeroşilor copii. (Fireşte, Troyat socoteşte că toate cele de mai sus sunt admirabile, fiind ele probe ale năzuinţei lui Tolstoi către desăvârşire). În 1891, însă, odată cu marea foamete din Rusia, în Tolstoi se retrezeşte nervul moral – deschide din banii lui zeci de cantine în gubernia Riazan şi prin guberniile învecinate, de care se ocupă personal, bate satele pe jos pentru a salva de la moartea prin înfometare cât mai mulţi oameni posibil, stă luni întregi departe de casă, trăind în cele mai precare condiţii imaginabile, făcând filantropie – pe care o detesta, considerând că nu-i decât o modalitate ieftină prin care cei bogaţi îşi mai uşurează conştiinţa (cum şi e, la urma urmei) şi preconizând ca unică soluţie pentru anihilarea injustiţiei sociale desfiinţarea proprietăţii private. (În ce-l privea, neavând curaj să meargă până la capăt, a optat pentru o jumătate de măsură: şi-a donat absolut toată averea, dar recipienţii donaţiei erau... Sonia şi copiii.)
         În orice caz, mi-am verificat încă o dată pe Tolstoi naiva mea teorie privind relaţia dintre artă şi morală: cred, chiar dacă ştiu câte zâmbete subţiri poate trezi asta, că ticălosul nu poate produce capodopere. Scriem cu noi înşine, cu umanitatea noastră adică; şi, atunci când umanitatea se toceşte, creionul scrie tot mai gros şi mai lăbărţat. Nu spun, fireşte, că scriitorul trebuie să fie un monument de moralitate; dar cred din toată inima că un om rău nu poate scrie bine. Sigur, scriitorul poate fi mincinos, alcoolic, afemeiat, arghirofil şi în multe alte feluri deloc lăudabile; el poate face toate astea şi să rămână un scriitor bun. Dar ce nu poate face fără să înceapă să decadă ca scriitor este să facă rău cuiva cu bună ştiinţă. Când provoci conştient suferinţă, umanitatea ta se diminuează corespunzător gravităţii faptei tale; în consecinţă, nu mai rămâne suficientă umanitate pentru scrisul tău. Toţi scriitorii care au devenit oameni răi au scris tot mai rău. Să-l luăm de pildă pe Céline; după ce începe formidabil cu Călătoria la capătul nopţii şi cu Moarte pe credit, din 1932 şi 1936, începe să decadă odată cu Bagatelele pentru un masacru din 1937 şi, pe măsură ce se afundă în dejecţia antisemită, scrisul lui se resimte din ce în ce mai mult – şi, prin urmare, nu va mai atinge niciodată nivelul primelor două capodopere. (Deşi trebuie spus că, în aceiaşi ani în care semna mizerabilele articole antisemite, Céline oferea asistenţă medicală răniţilor Rezistenţei franceze, riscându-şi libertatea şi poate viaţa – semn că mai erau în el totuşi anumite resurse de umanitate. Nu destule, însă, pentru a reveni la nivelul acela de excelenţă ultimă de dinainte de prăbuşirea morală.) Sau, ca să venim la ai noştri, să luăm cazul lui Eugen Barbu: după formidabila Groapă din 1955, scrisul lui Barbu decade şi el progresiv, pe măsură ce prozatorul se complace tot mai mult în mizeria luxurii comuniste, pe care o plătea cu cele mai abominabile servicii. M-am gândit mult la cinicul şi amoralul Sadoveanu, a cărui splendidă Creangă de aur pare a-mi contrazice teoria, dar cred că există şi aici o explicaţie: în romanul acesta iniţiatic, Sadoveanu nu-şi valorifică propria umanitate, ci codifică experienţa sapienţială masonică, pluriseculară şi transpersonală (poate nu întâmplător Sadoveanu a ţinut să publice romanul în ’33 – numărul sacru în tradiţia masonică, având corespondent în numărul gradelor masonice). E un caz bizar acesta: scriitorul pur şi simplu n-a pus nimic de la el, în afara stilului – a făcut un serviciu de decoraţiune interioară într-un edificiu care nu era construit de el. Dovadă e şi faptul că nimic nu i-a mai ieşit după aceea la nivelul ăsta al capodoperei; pe când lui Hesse, de pildă, cu ale cărui romane pedagogice şi iniţiatice Manolescu îi compară Creanga de aur (într-un splendid text din Teme – şi, apropo, eşecul lui Manolescu din Istoria critică mi-l explic, dincolo de neglijenţele aşa-zicând tehnice, tot prin involuţia morală a unui mare critic care, după ’90, s-a lăsat corodat de varii ambiţii politice şi sociale. N-a mai iubit literatura mai mult decât orice, iar literatura – geloasă ca o Mare Doamnă – nu l-a mai iubit nici ea.) – lui Hesse, deci, i-au ieşit minunat romanele astea, dintre care câteva sunt realmente capodopere. Asta pentru că, în vreme ce Sadoveanu era un etern mandarin al tuturor regimurilor politice (şi, mai ales, al atrocelui regim comunist), Hesse trăia şi scria pur ca un ascet în recluziunea lui elveţiană de la Montagnola. Scria, adică, toate romanele astea iniţiatice cu propria lui umanitate; în ce-l priveşte, Sadoveanu reuşise să scrie unul singur, prin procură. Iar Tolstoi însuşi, căci de la el plecasem, n-a putut scrie în deceniul acela de atrofie morală aproape nimic superlativ; abia după renaşterea din 1891 comunistul creştin Tolstoi redevine marele Tolstoi, autorul de capodopere. Nu pot în ruptul capului admite că-i vorba de o simplă coincidenţă temporală.
         N-aş vrea să ocolesc subiectul fierbinte al turnătorilor autohtoni; nu cred că toţi sunt odioşi, cum scria recent cineva. Destui dintre ei au fost victime – şi asta o spun chiar cei care au trecut prin Gulagul comunist, cei mai îndreptăţiţi să acuze şi să ierte. Ai observat, probabil, că cei care au făcut puşcărie politică sunt adesea mult mai înclinaţi spre iertare decât inclemenţii procurori rămaşi în libertate. E greu de înţeles de unde vin blândeţea luminoasă a unor Nicolae Steinhardt sau Florin Constantin Pavlovici, să spunem; dar cert e că ea există, şi asta ar trebui să fie prima lecţie a oricui vrea să judece vremurile alea oribile. De asemenea, şi Michnik, şi Havel erau în mod fundamental nişte iertători, chiar ştiind că vor fi certaţi deseori de societatea civilă pentru asta.
    Nu poţi judeca pe cineva pentru că n-a fost martir; dar trebuie să-i ceri socoteală dacă a fost într-adevăr ticălos. Abia aici iertarea omenească trebuie să aibă limitele ei. În faţa acelor oameni care realmente au provocat şi administrat răul (în formă continuată, cum se spune în justiţie despre criminalii impenitenţi), clemenţa terestră n-are ce căuta. E o diferenţă uriaşă între turnătoria lui Oskar Pastior, să spunem, care se pare că n-a spus nimic compromiţător despre nimeni (judecând după ce se află acum în dosarul lui), şi cea a lui Caraion, de exemplu, care turna cu o voluptate înfiorătoare până şi pe binefăcătorul lui, Marin Preda, care-l luase sub protecţia lui după ieşirea din infernul puşcăriei. (Îmi aduc aminte de un număr din România literară care dădea un facsimil al unei astfel de pagini din dosarul sursei Artur, cum se chema codat Caraion; poetul susţinea acolo că, după orele de program, Preda şi Nina Cassian făceau sex pe podeaua editurii Cartea Românească. Ofiţerul de Securitate notase pe marginea paginii: „De ce avem nevoie de aceste detalii psihologico-literare? Sursei nu-i este ruşine?”. Unii turnători erau prea neruşinaţi până şi după standardele Securităţii înseşi...) Sau cum am putea aşeza turnătoria lui Ioan Es. Pop, care n-a atras nici o consecinţă asupra persoanei turnate, în aceeaşi categorie a odiosului cu cea a lui Bălăceanu-Stolnici, care a adus după sine moartea lui Vlad Georgescu, directorul secţiei române a Europei Libere? Unde mai pui că, drept răsplată pentru desenarea planului casei lui Vlad Georgescu din München, Bălăceanu-Stolnici cerea să fie făcut doctor docent, membru al Academiei Române şi, fireşte, bani – în vreme ce, pentru turnătoria lui, Es. Pop a fost răsplătit cu atât de râvnita funcţie de muncitor necalificat la Casa Poporului... Aşadar, de o parte a balanţei, o turnătorie care n-a făcut rău nimănui şi pentru care turnătorul n-a primit nimic substanţial; de cealaltă, o turnătorie care a adus după sine moartea celui turnat, iar turnătorul a avut beneficii considerabile. Cum mai poate un om rezonabil să susţină că toţi turnătorii sunt egal de odioşi? Maximalismul etic mi se pare, de data asta, o atitudine de o etică minimă. Cum de o etică minimă mi s-a părut compararea lui Es. Pop, în decursul scandalului recent, cu Céline! Pentru Dumnezeu, cum poţi compara imundele texte publice în care francezul cerea exterminarea unei întregi categorii etnice cu paginile de dosar în care românul colportează zvonurile din facultate despre o colegă – şi nimic altceva decât acele zvonuri, pe care Securitatea oricum le cunoştea?! Sigur că Es. Pop a făcut rău că a cedat şantajului securist (atâţia alţii, spre cinstea lor, au rezistat!), sigur că e meschin să dai note informative, fie ele chiar benigne, despre oricine – dar meschinăria nu e totuna cu ticăloşia. Ticăloşi şi odioşi şi imposibil de iertat (de către oameni, cel puţin) sunt acei turnători care au distrus destine, au nenorocit pe alţii pentru a obţine ei înşişi beneficii. Restul turnătorilor sunt toţi vinovaţi, dar gradele lor variabile de vinovăţie, venind mai ales din frică sau laşitate, nu mi se par imposibil de iertat. Ce fel de oameni am fi dacă n-am putea să iertăm pe cineva care îşi cere iertare pentru o faptă care n-a nenorocit pe nimeni? Cine a avut puterea de a se păstra curat în acele vremuri, e de aşteptat să aibă acum puterea de a ierta pe cel care a greşit fără să se păteze prin aceasta de sânge. Mai ales când turnătorul cu pricina îşi cere public iertare. Cu atât mai mult cu cât martirii Gulagului comunist au, cum spuneam, puterea de a înţelege şi de a ierta.
         Ei bine, ca să revin la cestiune: acei turnători efectiv odioşi au decăzut întotdeauna ca scriitori. Citind Apa de apoi, poemele lui Caraion din exil, ţi se strânge inima văzând ce a ajuns excelentul poet dinainte. Toată strălucirea stilistică s-a concentrat în turnătorii, redactate spectaculos, după cum spune Alexandru Muşina, care a văzut dosarul pagină cu pagină; poemele înseşi au rămas goale de umanitate, ca un exoschelet din care fiinţa vie a plecat – sau a murit. Am ajuns, iată, să-l pomenesc pe Muşina în finalul scrisorii mele – la fel ca şi tine, care-l dădeai drept exemplu de universitar care n-a ajuns scriitor căldicel. A fost alaltăieri la Sibiu, a vorbit despre Poezia secolului XXI, în faţa unui public compus din junii din Zona nouă şi alţi câţiva scriitori tineri sibieni. Apoi, după conferinţă, a luat zoniştii în camera lui şi le-a vorbit până după miezul nopţii despre poezie, absolut electrizant. Nervul lui poetic e la fel de vital şi de reactiv, chiar dacă acum Muşina a virat spre roman, ca mai toţi poeţii optzecişti; mi-a amintit într-adevăr de Berryman, care, fiind şi el un academic, discuta pasional cu studenţii pe texte, până când unul dintre ei n-a mai rezistat şi l-a pocnit, stricându-i ochelarii şi iniţiind o prietenie de-o viaţă. Cum urma să se dovedească, studentul cu pricina avea să fie unul dintre poeţii americani majori – e vorba despre Snodgrass. Pasionalul poet-profesor Muşina produce şi el discipoli remarcabili şi, cred, de cursă lungă – dacă n-ar fi să ne gândim decât fie şi numai la Andrei Dósa.
         M-am lungit cât o zi de post ca să-ţi spun ce puteam rezuma într-o propoziţie: anume că oamenii răi nu pot scrie poeme bune. (Prin oameni răi înţelegând nu pe cei cu varii slăbiciuni şi vicii, ci pe cei care fac efectiv rău semenilor; iar prin poeme înţelegând literatura în întregul ei.) Sper că-mi vei ierta, şi de data asta, gândirea naivă şi sentimentală. De vină pentru ea e tot dragul şi purul şi învingătorul Mircea Ivănescu – la care, după cum constaţi, revin întruna precum Florin Piersic la castravetele lui în celebra scenetă. O fi obositor şi redundant, nu zic nu; dar e aşa de bine, vorba rusului, să ai la ce te întoarce...

        Al tău,
        Radu

        Sibiu, 2 februarie 2012

2 comentarii:

razvan 8 februarie 2012, 21:01  

E foarte frumos, Radu. Eu nu mai stiu pe nimeni sa fi facut asa detaliat toata distinctia intre situatiile in care turnatoria a fost o drama, o mutilare autobiografica si cele in care delatiunea a fost o adevarata frenezie creativa.
E important ce schimbati intre voi. Sper sa continuati pentru ca poate sa ramana ceva consistent. Si e nevoie.

doar o nota: credeam ca Levine l-a pocnit pe Berryman. Dar mai degraba te cred pe tine.

Radu Vancu 8 februarie 2012, 22:03  

Răzvan, îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase, venind de la tine contează mult de tot. :)

Cât despre Snodgrass, ai fireşte dreptate - e Levine. :) M-am sclerozat de tot, iată ce scriam cu mânuţa mea acum un an în eseul despre Berryman care aş vrea să fie postfaţă la eventuala mea selecţie din "Cântecele vis":

"Cu toate acestea, nimic nu-i mai străin de clişeul tehnicianului cerebral şi limfatic decât acea imagine a lui Berryman luându-se literal la pumni cu studenţii pentru versurile lor nereuşite – dacă e să dăm credit relatării unuia dintre aceşti studenţi, Robert Dana (şi nu văd de ce n-am face-o), în urma unei astfel de controverse „tehnice” Philip Levine, unul dintre cei doi poeţi de anvergură ieşiţi din acea grupă (celălalt e Snodgrass), a ajuns să-şi lovească profesorul cu pumnul în ochi, spărgându-i ochelarii şi iniţiind o prietenie de-o viaţă (Ed Dinger, "Seems Like Old Times", Iowa University Press, 1986, p. 23)."

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS