Mulţumesc, nu

Doamna Lucia Verona  are o iniţiativă frumoasă - împreună cu alţi blogeri şi oameni de bine, acordă anual premii anumitor bloguri, sub genericul Premiile Blog de Blog.
Ştiam de pe blogul lui Horia Gârbea că există o nominalizare şi pentru raduvancu.unspe.com, la categoria "cel mai bun blog literar", secţiunea "creaţie".
Iar acum, taman când să mă bucur că am primit această distincţie alături de un scriitor pe care-l admir (anume Octavian Soviany), văd aici că unul dintre membrii juriului este Adrian Năstase.
Aşa încât mă văd pus în situaţia de a refuza această distincţie.

Read more...

Florina B., "Spre iertare. Pe drumul drept sau pe orice drum?"

Un articol remarcabil despre întâlnirea dintre Adam Michnik şi Andrei Pleşu (ca şi despre replicile schimbate de Michnik şi Gabriel Liiceanu), semnat de Florina B., aici
Citez câteva pasaje:

"Ştie cineva măcar un exemplu de torţionar care să fi cerut iertarea şi pacea şi să fi fost refuzat? Nu!

Tuturor ne vine însă în minte circul făcut de Vadim, PSD şi de ceilalţi tovarăşi, cu concursul PNL, la condamnarea crimelor comunismului, filmele comuniste difuzate nu demult pe la televiziuni, nomenclaturiştii şi securiştii cu pensii grase plătite de noi, beţele în roate în calea accesului la dosarele securităţii şi conţinutul răvăşit al acestora, piedicile în calea retrocedării bunurilor furate de comunişti.

Aşa ar trebui să se comporte cei care îşi regretă crimele şi se străduiesc să obţină iertarea? Nu. Aşa se comportă cei care au chinuit, jefuit şi omorât pe vremea comunismului iar acum îşi bat joc în continuare de aceleaşi victime.

Îşi închipuie cineva că vreun Merce, Iliescu etc. vor împăcarea din motive de natură duhovnicească şi suferă pentru că victimele se încăpăţânează să nu-i ierte?"

"Iertarea se dăruieşte, nu se obţine în „stilul smuls”. Nu este un drept fundamental al securistului, pe care acesta poate să îl revendice cu pumnul în masă începând cu data de, să zicem, 22 decembrie 1989, în cazul României.

Pentru ca iertarea să aibă rost, trebuie să se ştie ce anume se iartă, să se definească şi să se recunoască răul, să fie regretat şi să nu se repete.

Iertarea nu înseamnă uitare. Răul făcut trebuie reparat, adică trebuie să se refacă reputaţia celui defăimat, să se dea înapoi bunul furat, să se restabilească un drept legitim care a fost îngrădit etc. (...) Cea care are dreptul să ierte este victima. În cazul comunismului, majoritatea covârşitoare a victimelor a murit deja. Ca să-l citez şi eu o singură dată pe Michnik „nu stă în puterea noastră să iertăm în numele celor care au fost ucişi în zori“.

"Soluţia Michnik: iertarea ca drept inalienabil al securistului

Cum e posibil ca Andrei Pleşu să emită o frază ca asta: „de pildă, în Polonia, oameni ca Adam Michnik au stabilit că a continua în stilul Contele de Monte Cristo sfârşeşte prin a face exact ce au făcut ăia, a hrăni o formă de ură”?

Cine e Michnik să „stabilească”?  Şi ce dacă „a stabilit”? Nu mai e nevoie de legătura cu realitatea? Dar în Polonia cine sunt conţii de Monte Cristo? Unde sunt răzbunările? De ce nu am auzit de ele?

După câteva zeci de ani de comunism, a dat Dumnezeu să nu mai fie teroare, deşi artizanii terorii sunt bine mersi printre noi. Michnik ne spune că această schimbare ar fi în sine suficientă pentru reconciliere. Prin urmare, soluţia este amnistia. Dacă nu e adoptată, Michnik ne dă şi un avertisment: victimele, în frunte cu Biserica, sunt acum în poziţia să declanşeze ceva asemănător comunismului.

Michnik s-a împăcat cu fosilele comuniste. Îl apără şi admiră public pe Jaruzelski pentru că s-a purtat mai bine decât s-ar fi purtat ruşii dacă ar fi ocupat Polonia în 1981. Michnik spune că Jaruzelski e scuzabil pentru că nu a făcut ca Ceauşescu. (Dar noi suntem în ţara lui Ceauşescu, un motiv în plus pentru a nu aplica modelul de iertare Michnik).

Iertarea pe care a dăruit-o Michnik e doar pentru comunişti, nu se extinde şi la foştii săi colegi de Solidaritate din anii ’80. Are un colţ de mamut împotriva fraţilor Kaczynski şi Bisericii catolice. Dar şi comuniştii polonezi au crime pe conştiinţă. În Polonia anilor 81-89, au fost mulţi oameni omorâţi de SB (securitatea poloneză), ca să nu vorbim de trecutul mai îndepărtat, stalinism, etc. Existau mulţi deţinuţi politici. Exista şi tortură. Chiar nu se mai ştiu împrejurările în care a murit Jerzy Popiełuszko? Sau sunt doar „accidente de parcurs”?"

"Minciuna este o violenţă asupra conştiinţelor şi nu coexistă cu iertarea şi împăcarea. Altfel, o să credem că minciuna, dacă e ambalată ca pentru Valentine’s Day, nu e toxică şi că nu e nici o legătură între minciună, perpetuarea urii dintre oameni şi faptul că de zeci de ani celui mai bun i se dă la cap în timp ce ticălosul şi şmecherul plutesc la suprafaţă".

 

 

Read more...

Gingăşie

Găsesc, pe un dicţionar online, "Sebastian în vis" dat ca resursă la cuvântul-titlu "gingăşie".


Poetul turc Gokcenur C.: "You know, we were talking about God, or about Gods, trying to define what we believe in, and Claudiu said: 'I believe in kindness'. We all understood we were fanatics of the same religion."

Read more...

Cronici & parodii

Dintre cronicile şi recenziile apărute până acum la Sebastian în vis, majoritatea se găsesc şi pe net; iată-le: Alex Goldiş, Mihaela Ursa, Luminiţa Corneanu,  Luiza Vasiliu , Rita Chirian, Mihail Vakulovski, Horia Gârbea, Valentin Derevlean, Bogdan Odăgescu (la pagina 24).
Dintre bloggeri, au scris Zum, Murdoc, societarul Tlon, şi Caligraf.

M-a amuzat & bucurat o parodie a lui Lucian Perţa din numărul 1/2011 al revistei Familia, după un text de-al meu din numărul 10 al aceleiaşi reviste. O copiez mai jos.

Radu Vancu, Lipie neagră cu unt

Îi scriam mai ieri Cameliei într-o epistolă: dragă,

să vezi şi să nu crezi ce visez,

mai nou, noapte de noapte.

Cum închid ochii apare un ins. O vagă

asemănare cu Iosif Vulcan, nu aiurez,

dar şi cu Alexandru Andriţoiu şi Ioan Moldovan.

Eu, în vis, cu o discreţie absolută, aşa cum mă ştii,

se făcea că beam un ceai şi ronţăiam o lipie,

cu multă dulceaţă, că acum colaborez

şi cu „Familia” şi ăştia plătesc bine.

Şi, cum vă spun, vine ăla la mine

şi mă întreabă: dumneata scrii poezii?

Eu îmi dau seama imediat

că insul mi-a citit biographia litteraria şi ştie

cam totul şi dau din cap resemnat.

Fie ce-o să fie, îmi zic, şi dau să-mi scot

un poem din buzunarul de la piept,

dar dau numai de fişe de la facultate.

Şi deodată se făcea şi în vis noapte

şi insul se apropie şi eu parcă-l aştept

şi mă priveşte blând şi-mi spune: lasă,

nu-i nimic dacă nu mai ai, îţi voi dicta eu,

tu numai adă-ţi în somn pix şi hârtie...

şi inima îmi bătea de parcă voia să iasă.

Şi mă trezesc lac de transpiraţie,

cu capul pe masă...

oare ce să-nsemne visul?

Am întrebat-o pe Cami, ca să fiu sigur.

Cami, cum o ştiu, plină de graţie,

mi-a răspuns întrebându-mă: ce fel de dulceaţă?

Şi eu i-am răspuns că de prune,

că doar e cea mai bună, şi ea a zis:

desigur, vezi, de aici ţi se trage – de la prună!

Read more...

Iubitul tău mortul

Ce-ţi spune unul din morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Nu te speria, e teribil de simplu,

tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani

de acasă e adevărat:

oamenii există şi sunt buni.

Sufletele există bine mersi,

culcuşite în straturile cărnii

ca recidivistele în paturi supraetajate,

tandre şi caline homicide.

Iar de răspuns ţi se va răspunde

răspicat, exact când spui „înger

îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul

se va crâmpoţi, smuls

de peste lucruri ca ambalajul lucios

de pe un cadou demult promis,

şi dinăuntrul aerului va sări,

cu mişcări profesionale de stripperiţă

ţâşnind din tort, îngerelul.

Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce

hopa suuus, după care va coborî

ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar

că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,

îngerelul aterizează într-o legiune de porci

şi al naibii parc-ar fi de mercur,

aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.

N-apuci să te minunezi mult, o mână

nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci

după ureche, te întinde pe spate,

cu un scalpel nevăzut îţi deschide

cuşca pieptului, duce apoi

degetele nevăzute pline de sânge

între buzele nevăzute pline de sânge

şi şuieră cu schepsis de porcar.

Iar porcii se apropie cumva tandru

de tine, îşi aliniază râtul

pe laturile trocuţei de coaste

şi, fericiţi de lături proaspete,

clefăie sângele, hăpăie inima.

Abia atunci, culcat pe spate,

vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,

turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,

numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.

Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe

răspunsul, şi toţi îl merităm.

E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini

o să-ţi explice cu vremea totul”.

Read more...

Premiile Radio România Cultural, secţiunea poezie

Ei bine, da, chiar la premiile astea a fost nominalizat Sebastian în vis.
Având în vedere vecinătatea cu patru poeţi minunaţi (Mircea Cărtărescu, Teodor Dună, Ion Mureşan şi Liviu Ioan Stoiciu), pot spune că mă simt nu numai bucuros, ci, în egală măsură, intimidat. :)

Read more...

Despre transparenţa poeziei

Într-un eseu intitulat O investigaţie a cuvântului [scris pe la 27 de ani], [Borges] punea sub semnul întrebării principiul esenţial al crezului său literar, anume convingerea că poezia presupune confesiunea completă a sinelui bazată pe încrederea celui care ascultă şi pe sinceritatea celui care vorbeşte [convingere susţinută cu un an înainte în Profesiunea de credinţă literară]. O asemenea tranzacţie este imposibilă, susţinea el acum, fiindcă limbajul însuşi posedă o "emisferă de minciuni şi umbre" ce trădează intenţia autorului sau a celui care vorbeşte; Borges numeşte această opacitate "tragedia generală a scrisului" - înţelesul lingvistic este "instabil şi accidental", sensul unei fraze diferă de la cititor la cititor şi, invers, structurile sintactice sunt predispuse la reprezentarea greşită a intenţiilor autorului; de aceea altă şansă nu există decât să te supui "sintaxei, legăturilor ei înşelătoare, impreciziei, posibilului, accentelor excesive, adversativelor".
Borges îşi clamase profesiunea de credinţă literară la zenitul dragostei lui pentru Norah Lange, când i se părea că obiectivul cel mai înalt al poeziei era o transparenţă a comunicării comparabilă cu cea dintre doi îndrăgostiţi. Acum însă îşi dădea seama că "numai îngerii" puteau ocoli limbajul şi că nici Norah, care fusese considerată un înger de tinerii avangardei din Buenos Aires, nu era un înger din acest punct de vedere, căci noi, muritorii, suntem "îngeri-niciodată", iremediabil "verbali", condamnaţi fără scăpare să suferim infidelităţile cuvântului.

[din Edwin Williamson, Borges. O viaţă]

Read more...

John Berryman, "Cântece vis"

Mai pun aici două cântece vis.

384 este penultimul (Berryman a scris cu totul 385), şi e plin de o furie neagră faţă de tatăl lui, sinucis când B. avea 11 ani; furie cu atât mai surprinzătoare cu cât figura paternă e tratată cu o tandreţe la fel de cutremurătoare în Dream Song-urile anterioare. Rinforzando-ul ăsta de final pe mine mă întoarce, la fiecare recitire, pe dos (în sensul cel mai bun, desigur :) )

373

Ochii cu care văd atât de uşor

or să se închidă. Inima prietenoasă mi se va opri.

N-o să mai stau în picioare.

Adulmecaţi-mă, curând n-o să vă mai placă – bleah –

mai rău decât spitalul de ciumaţi; şi gândirea mea dusă toată

& dispariţia soarelui.

Dispariţia lunii, pe care Henry o iubea

în nopţi fermecătoare când tânărul Henry era mişcat

de domnişoare delicate

cu chiloţei sfâşiaţi, guri deschise pentru sărutat.

Se spune despre coşciug că se închide cu un zgomot

& e coborât sub pământ!

Acum deci gândirea lui e dusă, îngropat corpul lui mort,

ce-o să fie acum cu adorabila Micuţa Twiss

& doamna lui,

vor organiza ele un festival cu tam-tam întru lauda lui

vor deveni lectorii conferenţiari

muncind pe operele lui?

384

Placa se lasă-ntr-o parte, fără flori, ziua-i aproape dusă,

stau pe mormântul tatălui meu cu mânie,

deseori, deseori şi înainte

am mai făcut pelerinajul ăsta crâncen la unul

care nu mă poate vizita, care şi-a rupt pagina

cu totul: mă întorc pentru mai mult,

scuip pe mormântul bancherului ăstuia groaznic

care şi-a făcut inima ferfeniţă în zori de zi în Florida

O ho uf uf

Când va veni indiferenţa, gem & delirez

aş vrea să râcâi până ajung dedesubt

departe dedesubt sub iarbă

şi să deschid sicriul cu toporul ha să văd

doar cum se descurcă cu ce a căutat aşa de tare

o să sfâşiem

hainele putrede de îngropăciune ha & atunci Henry

o să ridice toporul încă o dată, ultima lui carte,

şi o să-l lase să cadă peste cauză.

Read more...

Artă şi morală. O naivitate

Cum anul ăsta se fac 50 de ani de la moartea lui Céline, m-am gândit că ar cam fi vremea să vă pun la curent cu una dintre cele mai naive (ca să nu-i zic cum merită) teorii ale mele: anume că nu poate fi scriitor mare un om mic. Ştiu, ştiu, vulgata burgheză spune că geniului i se rupe de morală - însă asta mi se pare o teorie... burgheză, făcută anume pentru a scuza dezgustul bunului burghez  faţă de accidentul genial, monstruos (cel puţin etimologic) ca orice accident. Iată, spre exemplu, până şi Céline, că tot pornirăm de la el - în aceleaşi zile în care publica porcăriile antisemite, omul nostru îşi risca libertatea (ba chiar şi viaţa) îngrijind la el acasă răniţi din Rezistenţa Franceză. Nu că fapta din urmă ar scuza-o pe cea dintâi - dar arată totuşi că omul nu era meschin, erau încă în el suficientă solidaritate şi compasiune (omenie, mai pe scurt, cu un arhaism de un înfiorător idealism) pentru a-şi pune pielea la bătaie pentru nişte necunoscuţi.
Iar când artistul devine porc, arta pleacă dezgustată. Vezi cazul Barbu după Groapa - odată ajuns omul Securităţii şi al lui Ceauşescu, nu mai scrie nimic de acelaşi nivel. Vezi cazul Păunescu, cu propagandistul canibalizându-l pe artist. Vezi cazurile atâtor prozatori de prima mână, distruşi de star system - Kundera, de exemplu (poate chiar recent îmblânzitul Houellebecq). Vezi chiar cazul Céline, decăzut considerabil după episodul antisemit.
(Nu cunosc decât o singură excepţie - Sadoveanu, care a scris Creanga de aur când era deja, moral vorbind, o suină. O explicaţie ar fi că, fiind vorba de un roman sapienţial, înţelepciunea din el nu e totuşi un acquis personal, Sadoveanu codificând aici narativ sapienţa esoterică arhivată în memoria Lojei. De asta, probabil, nici nu i-a mai ieşit altceva de nivelul ăsta.)
Pentru cine a avut răbdare să-mi urmărească naivitatea desfăşurându-se până aici, iată un bonus - documente video cu Céline. 

Read more...