John Berryman, "Cântece vis"

Mai pun aici două cântece vis.

384 este penultimul (Berryman a scris cu totul 385), şi e plin de o furie neagră faţă de tatăl lui, sinucis când B. avea 11 ani; furie cu atât mai surprinzătoare cu cât figura paternă e tratată cu o tandreţe la fel de cutremurătoare în Dream Song-urile anterioare. Rinforzando-ul ăsta de final pe mine mă întoarce, la fiecare recitire, pe dos (în sensul cel mai bun, desigur :) )

373

Ochii cu care văd atât de uşor

or să se închidă. Inima prietenoasă mi se va opri.

N-o să mai stau în picioare.

Adulmecaţi-mă, curând n-o să vă mai placă – bleah –

mai rău decât spitalul de ciumaţi; şi gândirea mea dusă toată

& dispariţia soarelui.

Dispariţia lunii, pe care Henry o iubea

în nopţi fermecătoare când tânărul Henry era mişcat

de domnişoare delicate

cu chiloţei sfâşiaţi, guri deschise pentru sărutat.

Se spune despre coşciug că se închide cu un zgomot

& e coborât sub pământ!

Acum deci gândirea lui e dusă, îngropat corpul lui mort,

ce-o să fie acum cu adorabila Micuţa Twiss

& doamna lui,

vor organiza ele un festival cu tam-tam întru lauda lui

vor deveni lectorii conferenţiari

muncind pe operele lui?

384

Placa se lasă-ntr-o parte, fără flori, ziua-i aproape dusă,

stau pe mormântul tatălui meu cu mânie,

deseori, deseori şi înainte

am mai făcut pelerinajul ăsta crâncen la unul

care nu mă poate vizita, care şi-a rupt pagina

cu totul: mă întorc pentru mai mult,

scuip pe mormântul bancherului ăstuia groaznic

care şi-a făcut inima ferfeniţă în zori de zi în Florida

O ho uf uf

Când va veni indiferenţa, gem & delirez

aş vrea să râcâi până ajung dedesubt

departe dedesubt sub iarbă

şi să deschid sicriul cu toporul ha să văd

doar cum se descurcă cu ce a căutat aşa de tare

o să sfâşiem

hainele putrede de îngropăciune ha & atunci Henry

o să ridice toporul încă o dată, ultima lui carte,

şi o să-l lase să cadă peste cauză.