vineri, 25 februarie 2011

Florina B., "Spre iertare. Pe drumul drept sau pe orice drum?"

Un articol remarcabil despre întâlnirea dintre Adam Michnik şi Andrei Pleşu (ca şi despre replicile schimbate de Michnik şi Gabriel Liiceanu), semnat de Florina B., aici
Citez câteva pasaje:

"Ştie cineva măcar un exemplu de torţionar care să fi cerut iertarea şi pacea şi să fi fost refuzat? Nu!

Tuturor ne vine însă în minte circul făcut de Vadim, PSD şi de ceilalţi tovarăşi, cu concursul PNL, la condamnarea crimelor comunismului, filmele comuniste difuzate nu demult pe la televiziuni, nomenclaturiştii şi securiştii cu pensii grase plătite de noi, beţele în roate în calea accesului la dosarele securităţii şi conţinutul răvăşit al acestora, piedicile în calea retrocedării bunurilor furate de comunişti.
Aşa ar trebui să se comporte cei care îşi regretă crimele şi se străduiesc să obţină iertarea? Nu. Aşa se comportă cei care au chinuit, jefuit şi omorât pe vremea comunismului iar acum îşi bat joc în continuare de aceleaşi victime.
Îşi închipuie cineva că vreun Merce, Iliescu etc. vor împăcarea din motive de natură duhovnicească şi suferă pentru că victimele se încăpăţânează să nu-i ierte?"

"Iertarea se dăruieşte, nu se obţine în „stilul smuls”. Nu este un drept fundamental al securistului, pe care acesta poate să îl revendice cu pumnul în masă începând cu data de, să zicem, 22 decembrie 1989, în cazul României.
Pentru ca iertarea să aibă rost, trebuie să se ştie ce anume se iartă, să se definească şi să se recunoască răul, să fie regretat şi să nu se repete.
Iertarea nu înseamnă uitare. Răul făcut trebuie reparat, adică trebuie să se refacă reputaţia celui defăimat, să se dea înapoi bunul furat, să se restabilească un drept legitim care a fost îngrădit etc. (...) Cea care are dreptul să ierte este victima. În cazul comunismului, majoritatea covârşitoare a victimelor a murit deja. Ca să-l citez şi eu o singură dată pe Michnik „nu stă în puterea noastră să iertăm în numele celor care au fost ucişi în zori“.

"Soluţia Michnik: iertarea ca drept inalienabil al securistului
Cum e posibil ca Andrei Pleşu să emită o frază ca asta: „de pildă, în Polonia, oameni ca Adam Michnik au stabilit că a continua în stilul Contele de Monte Cristo sfârşeşte prin a face exact ce au făcut ăia, a hrăni o formă de ură”?
Cine e Michnik să „stabilească”?  Şi ce dacă „a stabilit”? Nu mai e nevoie de legătura cu realitatea? Dar în Polonia cine sunt conţii de Monte Cristo? Unde sunt răzbunările? De ce nu am auzit de ele?
După câteva zeci de ani de comunism, a dat Dumnezeu să nu mai fie teroare, deşi artizanii terorii sunt bine mersi printre noi. Michnik ne spune că această schimbare ar fi în sine suficientă pentru reconciliere. Prin urmare, soluţia este amnistia. Dacă nu e adoptată, Michnik ne dă şi un avertisment: victimele, în frunte cu Biserica, sunt acum în poziţia să declanşeze ceva asemănător comunismului.
Michnik s-a împăcat cu fosilele comuniste. Îl apără şi admiră public pe Jaruzelski pentru că s-a purtat mai bine decât s-ar fi purtat ruşii dacă ar fi ocupat Polonia în 1981. Michnik spune că Jaruzelski e scuzabil pentru că nu a făcut ca Ceauşescu. (Dar noi suntem în ţara lui Ceauşescu, un motiv în plus pentru a nu aplica modelul de iertare Michnik).
Iertarea pe care a dăruit-o Michnik e doar pentru comunişti, nu se extinde şi la foştii săi colegi de Solidaritate din anii ’80. Are un colţ de mamut împotriva fraţilor Kaczynski şi Bisericii catolice. Dar şi comuniştii polonezi au crime pe conştiinţă. În Polonia anilor 81-89, au fost mulţi oameni omorâţi de SB (securitatea poloneză), ca să nu vorbim de trecutul mai îndepărtat, stalinism, etc. Existau mulţi deţinuţi politici. Exista şi tortură. Chiar nu se mai ştiu împrejurările în care a murit Jerzy Popiełuszko? Sau sunt doar „accidente de parcurs”?"

"Minciuna este o violenţă asupra conştiinţelor şi nu coexistă cu iertarea şi împăcarea. Altfel, o să credem că minciuna, dacă e ambalată ca pentru Valentine’s Day, nu e toxică şi că nu e nici o legătură între minciună, perpetuarea urii dintre oameni şi faptul că de zeci de ani celui mai bun i se dă la cap în timp ce ticălosul şi şmecherul plutesc la suprafaţă".
 


 

4 comentarii:

Micawber 25 februarie 2011, 16:52  

@ Radu Vancu

Ultimul lucru pe care-l doresc e sa polemizez cu dvs., mai ales ca nu dvs. ati scris textul si pentru ca stim deja ca ne situam pe pozitii politice destul de diferite.

Vreau sa atrag doar atentia asupra unui detaliu de ordin istoric, ca doar nu suntem cu totii amnezici. Cand s-a facut celebra 'condamnare' a comunismului in Parlament, PNL nu s-a alaturat huiduielilor PRM si cracnelilor PSD, ci a aplaudat discursul prezidential. Ca n-a facut-o cu 'trairea' pe care ar fi dorit-o unii e lesne de inteles, pentru ca demersul lui T. Basescu a fost unul pur demagogic. La acea ora lucrul respectiv se putea doar intui, dar anii care au trecut au demonstrat limpede ca demersul prezidential a fost un pumn de praf pe care unii l-au receptionat drept in ochi, pentru a nu-si reveni nici pana azi :)

Radu Vancu 25 februarie 2011, 21:49  

@ Micawber: Aveţi dreptate, nici eu n-am văzut PNL-ul defilând alături de PRM. Atunci, cel puţin. Însă aş vrea să putem fi de acord cu restul textului, indiferent de opţiunile noastre politice - altfel ar fi chiar decepţionant...

Micawber 26 februarie 2011, 02:49  

@ Radu Vancu

Problema textului din care citati e tocmai aceea ca pune alaturi lucruri corecte si lucruri gresite, iar operatiunea de validare nu e chiar asa de simpla ca la scadere (adica nu ajunge sa dai la o parte ce-i gresit si sa ramana adevarul). E cam ca la inmultirea cu zero, cand rezulatul e zero, chiar daca deinmultitul nu e nul. Acesta e si lucrul care ma ingretoseaza cel mai tare la actuala putere din Romania si mi-o face mai nesuferita chiar decat guvernarile trecute: amestecarea minciunii cu adevarul, care e mai parca rea decat minciuna pura.

Vad ca tocmai ati respins premiul Blog de blog pe motiv ca din juriu facea parte o persoana care nu va e pe plac. Dupa logica dvs., ar fi trebuit sa acceptati premiul intr-o forma incompleta, ca si cum ar fi fost acordat numai de ceilalti membri ai juriului, pe care ii agreati. Daca inteleg bine, cam asa ar trebui sa procedez probabil si eu cu textul postat de dvs., atata ca exemplul pe care-l dati nu indeamna la asa ceva :)

Radu Vancu 27 februarie 2011, 02:23  

Într-adevăr, nu vă îndemn la nimic.
Chiar mai puţin decât atât, nu ţin să dau nici un exemplu.
Atâta doar că textul ăsta mi se pare construit în jurul unei axiome: iertarea nu e un drept revendicabil de către securist. Iar axiomele nu depind de contexte (de aceea metafora dumneavoastră aritmetică nu ţine în cazul de faţă).

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS