Lansare D.D. Roșca la Săliște

Duminică, de la 4, va fi lansată la Săliște ediția definitivă, în două volume, a operei filozofice a lui D.D. Roșca.
Eu voi fi acolo, fiindcă-mi place teribil filozoful ăsta al „existenței tragice”, despre care nu mai vorbește azi aproape nimeni.
Știu că-i ora aiurea, că Săliștea nu-i în centrul Sibiului, dar m-aș bucura dac-ați putea ajunge și unii dintre voi. :)

Read more...

Până și în infern se citește în draci

Daniel Cristea-Enache a pus la cale o anchetă cu tema „Intelectualul în vacanță”, pentru Revista 22.
Răspund Ioana Bot, Mihaela Miroiu, Vladimir Tismăneanu & subsemnatul.
Iată răspunsul meu:

Pentru un grafoman sadea, așa cum cu bucurie & cu credință mă socotesc, vacanța nu înseamnă câtuși de puțin un fragment de timp în care să nu scriu & să nu citesc, ci taman pe dos: o perioadă în care absolut tot timpul, până la ultimul lui căpețel, mi-ar rămâne numai pentru citit & scris. În restul anului, tot soiul de activități urgentissime & inutilissime te obligă să lași deoparte cartea sau laptopul, să cobori aproape în goană cele cinci etaje de sub mănsărduță (unde, ca-n cea mai bună dintre lumile posibile, firește că liftul nu există) & să ieși până pe Bulevardul Victoriei, unde e facultatea, sau în parcul Astra, unde e revista, sau pe pietonală, unde sunt terasele (cu totulșinimicul lor fundamental), & să te ocupi cât mai ardelenește îți stă în putință de meremetisirea trebușoarelor atotprioritare. Pe când în vacanță, deodată, pietonala nu mai există, parcul Astra s-a dematerializat până la ultimul quarc, Bulevardul Victoriei e inexistența pură, chiar și cele cinci etaje de sub mănsărduță sunt de fapt vreo zece-cincisprezece metri de neant peste care, ca un covor zburător țesut din parchet laminat, plutește podeaua mansardei – pe care zac în desăvârșită împăcare de sine: a) măsuța de cafea neagră de la Ikea, pe care stă laptopul; b) canapeaua acoperită cu păturică albă de la Ikea, pe care stau lenevoase cărțile („cârțile”, cum ții minte că le alinta Mircea Ivănescu, n-ai înțeles niciodată prea bine de ce) & împricinatul. Iar timpul plutitor în care freci la nesfârșit & vagamente impudic cotorul cărților (sau tastatura laptopului), precum Aladin lampa, și te joci cu djinnii drăgălași & feroci eliberați din ele – timpul plutitor & stătător ca slava e, așadar, vacanța.
Ah, da, tot vacanță se numește, acum îmi aduc aminte, și timpul plutitor în care pleci cu Camelia & Sebastian prin tot felul de paradisuri policolore & inconsistente. Însă timpul acesta plutitor nu-i făcut din slavă stătătoare, precum celălalt – ci e fratele lui hiperkinetic & cu ADHD, un timp al mișcării (uneori cu sute de kilometri pe oră, pe autostrăzi care, când sunt românești, arată uneori ca-ntr-un remake după Mad Max) & al flanării infinite, în care surfezi pe suprafața realității până când, în momente de suprem vertij, creierul tău încins la roșu ajunge aproape să creadă suprema blasfemie: anume că realitatea e reală. Însă vacanța aceasta pe fast forward se duce ca nouri de Katrina pe șesuri, iar realitatea devine repede la fel de ireală ca întotdeauna, încât creierul uită repede de începutul lui de erezie. Și, da, grafomania împricinatului e atât de mare, încât nici chiar când timpul curge pe fast forward ea nu e pusă pe hold – se va găsi oricând, într-o baie de hotel sau pe o plajă, un mizilic de hârtie pe care să scrii ceva pentru jurnal, sau să înfigi în insectar o imagine pentru un poem (știi aproape milimetric locul din poem unde trebuie înciocolată, chiar dacă despre poemul în întregimea lui nu ai deocamdată habar); cât despre cititul pe plajă – uneori, creierul e din nou atât de încins la roșu, încât marea se face uneori o suprafață maronie de parchet laminat, iar plaja e o măsuță neagră de la Ikea, peste care levitezi bâzâind extatic, cittavrti, cittavrti, din creierul supraîncălzit ca un laptop pe o măsuță neagră de la Ikea într-o mansardă podită cu parchet laminat. Acest timp e, și el, tot o variantă a paradisului – însă nu sunt însă sigur dacă, în lexiconul meu interior, e listat la categoria „vacanță”. Așa cum nici vizita ultrarapidă, pe fast forward, a bietului Dante în paradis nu-i de listat la capitolul „vacanță”.
Și, că tot veni vorba de Dante: m-a consolat aproape definitiv când am văzut că și acolo jos, în bolgii, se citește – ba chiar se recitește, cum fac Paolo Malatesta & Francesca da Rimini, de pildă, recitind la infinit în povestea lor pe aceea a lui Lancelot & Guinevere. (Iar Eminescu s-a sărutat cu Mite Kremnitz atunci când au citit împreună în Divina Comedie cum Paolo & Francesca s-au sărutat atunci când au citit despre amorul ilicit dintre Lancelot & Guinevere. Și sunt sigur că Eminescu știa prea bine ce intertext infinit & hipnotic pune astfel în existență.) Așadar, până și în infern tot vacanță e. Sau, ca s-o spun neted: vacanța 100%, în care nu se scrie & nu se citește – abia ea e infernul. Însă nu cred că există minte suficient de crudă pentru a inventa așa ceva. În fond, și El adoră să citească, de vreme ce a dictat profeților & evangheliștilor, ca unor assistant managers hiperconștiincioase, ditamai cărțoiul. Iar Isus e, până-n vârful unghiilor, un intertextual – cel mai aplicat recititor al vechilor Scripturi. Prin urmare, v-aș propune să stăm liniștiți, dragi confrați intelectuali: până și în infern se citește în draci. Ceea ce înseamnă că, oricum ar fi, suntem salvați.

Read more...

Creierul meu moftangiu, inima mea moftangie

În Orizont-ul pe august e o anchetă cu năstrușnica temă: 
„Lângă ce scriitor / celebritate mondenă / sportivă ați vrea să fiți înmormântat?”
Iată răspunsul meu.

Creierul meu moftangiu m-ar vrea îngropat în micuțul cimitir din Roma în care Gregory Corso se odihnește practic lipit de Shelley, și la doi pași de Keats. Ar fi un bairam pe cinste (la care beatnicul Corso ar părea de-a dreptul cumințel față de Shelley – care-și făcuse acum două sute de ani prima ambarcațiune de mare viteză, modificată la propriile lui indicații, atât de hidrodinamică încât practic nu mai respecta nici o normă de siguranță; de aici, de altfel, i s-a tras și moartea; a fost, în fond, primul poet drogat cu beția vitezei ca un biker beatnic – sau, cronologic vorbind, primul mare beatnic, născut întâmplător cu o sută și ceva de ani mai devreme decât congenerii lui reali). După cum tot un bairam ar ieși și dacă aș alege îngropăciunea în insulița San Michele, unde Pound își face mileniile lângă Stravinsky. Dar, de fapt, inima mea tradiționalistă ca un ardelean sadea știe bine că n-ar da Roma & San Michele pentru aleea de cimitir sibian unde Mircea Ivănescu stă întins la câteva zeci de pași de tata. Mi-ar plăcea cel mai mult să fiu un mort itinerant, să pot circula ca un decedat cu apucături de cârtiță între mormintele lor. Nu de la un castel la altul, ca apucatul acela franțuz, ci de la un sicriu la altul.
Poate aș apuca așa să-mi fac și datoria neonorată față de Mircea Ivănescu – îmi ceruse, chiar repetat, să mă asigur că va avea în sicriu Cantos-urile lui Pound, ediția hardcover din 1970 de la New Directions. Și firește că, în zilele înmormântării lui, dat cu totul peste cap, am uitat. Când mi-am adus aminte, era deja prea târziu; dar cel puțin Ana Dragu a avut grijă de cealaltă dorință: i-a turnat, după înmormântare, o sticlă de vodkă pe mormânt. Mortul-cârtiță care aș fi i l-ar putea duce pe Pound lui Mircea Ivănescu, reparându-și neglijența de atunci; și, cine știe, poate că și-ar putea repara, în mileniile alea, chiar și Neglijența față de tata.
Dar deja inima mea, dorindu-și asta, e de zeci, de mii de ori mai moftangie decât creierul meu.

Read more...

„Poezie și adevăr. În dialog cu Radu Vancu” (Un interviu dat lui Adrian G. Romila)

Adrian G. Romila a avut gentilețea să-mi ia un interviu pentru revista Conta, nr. 15-16/2014.

Îl transcriu mai jos.

Poezie și adevăr. În dialog cu Radu Vancu

1. Dragă Radu Vancu, ești unul dintre poeții contemporani importanți, ești un teoretician al poeziei, dacă mă gândesc la cartea ta despre lirism și egografie și la pledoariile tale publicistice, ești universitar la litere, ești entertainer cultural, antologator și traducător. Tu cum te percepi, în toate acestea, cu ce îți place mai tare să te legitimezi?

Dragă Adrian, mi-ai făcut o carte de vizită mult prea impozantă, cu atâtea titluri pe ea, încât mă face un fel de Trahanache al poeziei, tot numai comitete & comiții. Adevărul simplu e că încerc să fiu poet, și din această străduință bovarică &, poate, nerezonabilă se desfoliază toate celelalte glorioase titluri. Fiindcă n-aș fi scris probabil niciodată critică despre poezie dacă n-aș fi vrut să înțeleg mai bine cum devine chestiunea cu poezia an sich; n-aș fi tradus dacă poetul care sper să ajung n-ar fi fost interesat de cum sunt ceilalți poeți; n-aș fi făcut pe entertainer-ul dacă n-aș fi vrut să aduc în Sibiu pe cei mai buni poeți contemporani – întrucât Sibiul era practic inert când am terminat eu facultatea în ce privește lecturile de poezie, nu cred că am văzut până în 2000 vreun poet important adus la Sibiu să citească; optzeciștii & nouăzeciștii sibieni au fost, sub raportul acesta, leneși – și mi-am spus că ne revine nouă, douămiiștilor, să facem ce ei n-au făcut. Așa că, după cum vezi, din ambiția mea (poate nerezonabilă, repet) de a ajunge poet s-au desfăcut toate consecințele astea.

2. De ce poezia? Nu e ea un gen tot mai puțin frecventabil, azi? Cum convingi că e importantă, esențială? Sau nu e? Față de proză, de eseu, de memorialistică...

Poezia a fost mereu nefrecventabilă, dacă e să ne luăm după Platon – sau, dacă nu poezia per se, atunci cel puțin poeții. Anarhici, insolenți cu zeii, destabilizatori, neigienici, țicniți, iraționali – oameni cu care nu e bine să te asociezi, pe scurt. Evidențe care au făcut poezia & poeții atât de nefrecventabili, încât Aristotel nici măcar nu o discută în Poetica lui – unde partea leului o iau foarte onorabilele specii ale tragediei & epopeii. Partea amuzantă e că neserioasa poezie e și azi alive and kicking, în vreme ce onorabilele doamne amintite sunt demult oale și ulcele. Deși, dacă mă întrebi pe mine, după dispariția tragediei & epopeii, poezia a preluat în discursul ei structurile tragicului & epopeicului; coborârea în infern a lui Ioan Es. Pop din Ieudul fără ieșire, de pildă, e o astfel de epopee tragică tratată more poetico. Ba chiar cred că, dincolo de etichete facile și perisabile precum „neoexpresionist” sau „minimalist”, e mai utilă pentru înțelegerea poeziei recente această hibridare a liricului cu forme degradate ale tragicului & epicului. David Vann, unul dintre scriitorii americani de azi de care mă simt cel mai atașat, vorbește explicit despre această întoarcere la tragedia & epopeea antică; admite fățiș că a imitat în cărțile lui extraordinare (& atât de inovatoare) construcția tragediei antice, și se pregătește să traducă Eneida. Iar Pynchon & David Foster Wallace i se par minori & neinteresanți tocmai pentru că ignoră marea tradiție a tragicului european. Ca să vin totuși spre întrebarea ta – poezia e importantă pentru că poate recupera acest fond tragic, și epntru că are de asemenea forța de a metaboliza în discursul ei suflul răposatei epopei. În plus, poezia e egografie & individuație; resuscitează & informează, așadar, intimul, eul nostru cel mai lăuntric. Ceea ce, în vremuri în care privatul e tot mai diminuat în raport cu publicul, e absolut esențial.

3. Relatează-mi, te rog, cum te-ai apucat de poezie și cum ai debutat!

Am mai povestit, nu doar o dată, cum făceam catrene pe la nunți & botezuri, pe la cinci-șase-șapte ani. Eram plătit bine pentru catrenele alea, luam uneori câte o sută de lei pe unul – asta prin anii '80 însemna mult, probabil că n-am câștigat niciodată atât de bine din scris. Dacă trecem de convenția debutului în carte, atunci acesta a fost debutul meu – de lăutar la nunți & botezuri, adică la afaceri de familie. Nici azi nu sunt, de fapt, altceva – tot un lăutar domestic sunt, scriind despre Sebastian, Camelia, răposatul tata & răposatul alcool etc. Dacă, însă, ții la convenția cărții scrise, am debutat în 2002, cu Epistole pentru Camelia, apărută în câteva exemplare la o editură minusculissimă din Sibiu. E o carte care de fapt nu există, a avut două cronici, amândouă de la prieteni foarte apropiați, așa încât nu doar poezia mea, dar și critica poeziei mele a fost într-un fel tot de familie. Abia a doua carte, din 2006, Biographia litteraria, ieșită la Vinea, editură la care lumea era atentă, a avut parte de mai multă atenție – într-un fel, se poate spune că abia cu cartea asta am debutat. Mă rog, cu debutul e mai simplu de stabilit, sunt date concrete de care mă pot lega; mai greu e să-ți spun cum m-am apucat de poezie, fiindcă nu pot găsi în memorie un moment precis de la care să înceapă scrisul. Am scris dintotdeauna, așa mi se pare. Știu că e o iluzie, știu cât de mitomană e memoria mea, dar n-am ce să-i fac: memoria vorbește & îmi spune că am știut dintotdeauna că vreau să fiu poet, și am acționat în consecință. Iar „poet” însemna de fapt „scriitor”, scriam romane încă de pe la șapte ani (asta chiar e pe bune, oricât de mitoman pare – îmi pare rău că n-am păstrat caietul acela de matematică în care începusem, prin clasa a doua, să scriu Tezaurul din Lacul de Smarald, o pastișă-plagiat ordinară după Comoara din Insula de Argint a lui Karl May), așa încât e destul de limpede că aveam de mic o conștiință destul de evoluată a precarității separării genurilor. Pe atunci credeam în literatura de imaginație, după cum se vede; acum, de când îmi exersez mitomania în pagini tipărite, cred în literatura de memorie – dar știind bine că, de fapt, memoria e imaginația în flăcări. 

 

4. Există o generație tânără de poeți, e puternică, are ea altceva de spus decât optzecismul și nouăzecismul (sigur, treci cu vederea convenția periodizărilor cu etichete!)? Pe cine mizezi?

Înțeleg că te referi prin „generație tânără” la douămiiști, de vreme ce-i pui în succesiunea optzeciștilor & a nouăzeciștilor; însă nu mai sunt nici douămiiștii chiar juni primi & primadone, au între 30 și 40 de ani, sunt deja capi de familie & burghezi responsabili. În plus, am impresia că douămiiștii fac o singură generație de creație cu optzeciștii & nouăzeciștii – au un aer de familie pronunțat, nepoții scriu, ca și bunicii, o poezie narativă a cotidianului & biograficului, încercând să edifice pseudo-epopei mai mult sau mai puțin confesive, centrate în jurul unui Eu format & informat de materia discursivă pe care o coagulează. Chiar și poemele mai experimentale, precum Budila Express, să zicem, sau chiar Levantul, edifică în cele din urmă un astfel de ego supratextual. În vreme ce post-douămiiștii, ca să le zic așa, îmi dau impresia că nu mai au drept scop această individuație a unui ego unic; sigur, și poezia lor tot individuație e, însă nu a unui singur eu, ci a unor voci plurale & non-biografice. La Radu Nițescu, la Alex Văsieș, la Vlad Pojoga, la Cătălina Stanislav eurile naratoare sunt când soldați în Irak, când naziști în lagărele de exterminare, când cyborgi, când fete queer – poemele lor sunt imaginative & fantaste ca niște videoclipuri, și de fapt modul lor de gândire e chiar cel al videoclipului, asociind & colând imagini fără vreo coerență semantică holistică, așa cum se petrecea la cei dinaintea lor. Noi venim din Gutenberg, ei vin din Zuckerberg, ca să zic așa; noi încă mai voiam coerența liniștitoare a rândurilor tipărite, ei se simt ca peștii-n apă în haosul pulsatoriu al imaginației vizuale dezlănțuite. Eul nostru era un eu-carte, al lor e un eu-videoclip. Fantasmatic & halucinatoriu. Am mare încredere în scrisul lor – nu numai al celor patru enumerați mai sus, dar și al altora – destui din Zona nouă, unii din SubNord (cenaclul lui Dan Coman), unii din cenaclul timișorean Pavel Dan, în fine, sunt cu totul vreo douăzeci de foarte tineri autori pe care-i urmăresc cu mare atenție, încercând să învăț de la ei în timp real cum va arăta viitorul. (Și, în egală măsură, cum va arăta trecutul.)

5. Am simțit în cărțile tale de poezie decantarea unor experiențe personale: relația cu tatăl tău, cu fiul, cu femeia iubită... Mă înșel? Ce rol joacă biografia în poezia unui autor? Sunt suferințele mai prolifice decât bucuriile? E intimitatea o sursă?

Da, suferințele par a fi mai prolifice decât bucuriile – dacă te uiți, fie și numai cu o repede ochire, cum se spunea cândva, la istoria literaturii, vezi că de la Oedip rege la Blestemații lui Palahniuk sau la Legenda unei sinucideri a lui David Vann literatura a vorbit mai mereu numai despre grozăvii, despre orori, despre traume. Am văzut cândva o emisiune la TV5 cu Michel Houellebecq în care francezul spunea că literatura traumei trece mult mai ușor la cititor decât literatura fericirii; o constatase de altfel pe propria piele – el însuși începuse ca poet, cu La Poursuite du bonheur, o carte de prin 1991 sau 1992, mediocră de altfel, care-i demonstrase că cititorul nu prea empatizează cu o carte de poezie despre fericire. Așa că s-a reorientat, trecând la proză – și încă la una a traumei și a ororii, care se pun aproape singure în pagină. Spus mai melodramatic, pagina absoarbe suferința cam cum absoarbe tifonul sângele dintr-o rană majoră. Iar cititorul empatizează mult mai ușor cu răniții, cu suferinzii, cu traumatizații – probabil și fiindcă simte nelămurit că viața lui, așa imperfectă cum e, e totuși mai bună decât a celor vivisecționați în carte. În vreme ce cărțile fericite i se par, taman pe dos, jignitoare față de imperfecțiunea propriei existențe. Iar visul lui Houellebecq, ca să revin la el, era acela de a ajunge cândva un scriitor într-atât de bun încât să-și poată permite să scrie o carte bună de poeme despre fericire. Și din punctul ăsta de vedere, găsesc că Emil Brumaru e un poet admirabil – fiindcă el scrie de o viață întreagă poeme despre fericire, și pe fericire, și nu înțelege cum pot scrie alții despre și pe depresie. Sigur, asta-l face în egală măsură și un poet atipic – însă atipia e întotdeauna un avantaj pentru poet. În ce mă privește, nu-mi dau seama prea bine dacă literatura mea e traumatică sau fericită – mi se pare că am argumente suficiente în ambele sensuri. E Sebastian în vis o carte fericită – sau dimpotrivă? E Frânghia înflorită nefericită? Mie mi se pare că, fără să vreau neapărat asta, am scris cărți în egală măsură de fericite & nefericite; și nu înțeleg prea bine dacă asta e o calitate sau un defect. Dar, mă rog, așa stau lucrurile, și nu pot face altfel. 

 

6. Ce relație ai avut cu Mircea Ivănescu? Ce a însemnat poezia lui, în literatura română?

Cu Mircea Ivănescu am avut o prietenie implauzibilă, dată fiind atât diferența enormă de vârstă (era cu 47 de ani mai mare decât mine), cât și de talent & anvergură. Nu-mi dau seama prea bine de ce m-a primit lângă el, și de ce a făcut-o cu atâta căldură; deși nu era un declarativ, mi-a făcut uneori niște declarații de o efuziune năucitoare. N-am nici o îndoială că, fără prietenia cu el, n-aș fi priceput niciodată nimic din literatură; și, probabil, nici din viață. De la el am înțeles cât de consubstanțiale sunt scrisul și viața; tot de la el, că poetul trebuie să n–aibă nici un pic de emfază în gesticulația cotidiană; tot de la el, că pathosul autoadmirativ e întotdeauna suspect; tot de la el, că în poezie marile revoluții se fac de marii tradiționaliști (în sensul în care Pound și Eliot sunt astfel de devoți ai Tradiției); și tot de la el, în fine, că supravegherea strictă a moralității proprii se face fără a-i judeca pe alții. În cartea lui despre Eduard Limonov, Emmanuel Carrère citează o sutră budistă care spune ceva de genul: „cine se simte superiorul, inferiorul sau egalul altui om n-a înțeles nimic din realitate”. Am certitudinea că Mircea Ivănescu înțelegea enorm de mult, poate chiar prea mult din realitate. Poemele lui au, de aceea, în ciuda aparenței evanescente, consistența unei realități în care totul e inteligibil; și nu mi se pare, în siajul ideii ăsteia, deloc întâmplător că poezia română de după el e una a realității. Chiar și azi, în poezia celor mai tineri, pe care-ți spuneam c-o găsesc diferită de poezia generației 80-2000, am impresia că modelul ivănescian e încă prezent, chiar dacă difuz & inconștient. Nici un alt poet român n-a influențat, pe termen atât de lung & de amplu, poezia secventă lui. 

 

7. Ai pomenit uneori sinuciderea, în textele tale. Cum te raportezi la acest gest?

Indecis. Nici compătimitor, nici admirativ. Știu că nu e nici un gest de curaj, nici unul de lașitate. E răspunsul unic pe care l-au găsit oamenii aceia într-un anumit moment al existenței lor. Cum spuneam, ei nu trebuie pentru asta nici admirați, nici compătimiți. De altfel, îi compătimesc categoric mai mult pe supraviețuitorii sinucigașilor decât pe sinucigașii înșiși; moartea sinucigașului se consumă într-o clipă, sau în câteva minute, însă aceeași moarte lucrează vreme de decenii în supraviețuitorii lor, care-i iubesc. Iar culpa supraviețuitorului, despre care vorbesc tratatele de suicidologie, e chiar oribilă. În plus, sinuciderea e ereditară, statisticile arată că cei care au avut o supraviețuire în familie sunt de cinci până la zece ori mai predispuși la suicid decât ceilalți. (Vezi, de exemplu, sinuciderile urmașilor Sylviei Plath.) Așa că, deși scriu despre sinucidere de atâtea cărți încoace, nu sunt nici un adept, nici un inamic al ei. Literatura mea nu e, măcar din punctul ăsta de vedere, motivațională. Scriu despre sinucidere la fel cum scriu despre iubire sau despre paternitate – fără să pretind că am înțelesul lor ultim. Constat doar că-s cele mai complexe teme pe care le am, și mă bucur să știu că nu le voi putea epuiza vreodată.

8. Boema e importantă, pentru un poet? Câtă boemă, atîta lirism?

Credeam că e importantă, într-adevăr – și credința asta m-a ținut până prin 2009, când am renunțat total la alcool. (Sau când el a renunțat la mine, nu pot fi prea sigur cum stau exact lucrurile.) Însă acum știu pe propria piele că e absolut secundară – am scris considerabil mai mult, și sper că mai bine, de când nu mai practic boema. Am ajuns un grafoman sadea, cum spun fără cea mai mică urmă de glumă. De altfel, sunt recunoscător grafomaniei mele – după ce m-am lăsat de alcool, cel mai greu lucru nu a fost sevrajul fizic, care a trecut în o săptămână-două, ci, prețios spus, refacerea pactului cu timpul. Ca să simplific, iată despre ce e vorba: când bei, petreci ore în șir în cârciumă, uneori de dimineața până seara, așa încât zilele trec fulgerător de repede – ca în poemul acela al lui Ion Mureșan, „până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face
primăvară, / de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc”. Când nu mai bei & nu mai pierzi timpul în paradisul acela oribil, ziua are deodată 24 de ore, care trec înfiorător de încet, secundele sunt tot atâția viermi otrăvitori pe sub piele, cum spune Peter Beagle în Ultima licornă. Iar cei care cad din nou în alcoolism, cum am citit apoi în literatura secundară, o fac nu atât din dependența fizică, dar pentru că nu știu cum să administreze cantitatea asta enormă de timp. Eu am avut noroc cu scrisul – instinctiv, mi-am umplut timpul scriind, din ce în ce mai mult & mai compulsiv (la fel de mult & compulsiv pe cât beam). Pot spune, așadar, că grafomania mi-a salvat la propriu pielea. Mi-a făcut timpul din nou comensurabil. Literatura și-a făcut așadar din plin datoria față de mine (dac-o fi avut vreuna). Îmi rămâne mie să-mi mai fac datoria față de ea (dacă, din nou, oi fi având vreuna).

9. Care crezi că a fost momentul-cheie al schimbării de paradigmă în istoria poeziei românești? Când a început poezia română să fie poezie, și nu declamație patriotardă?

E ușor de datat, nu-i nici un chichirez: momentul cu pricina e 15 aprilie 1870, când Eminescu publică în Convorbiri literare minunatul lui poem Venere și Madonă. Până atunci, poezia noastră fusese cel mult grațioasă, dar nu li mare. (Sper din suflet să mă ierte Alecsandri & Bolintineanu, să nu fie îmbufnați pe mine atunci când ne vom vedea unde ne vom vedea.) Sigur, dacă vorbim într-o cronologie absolută, nu într-una a publicării, atunci poezia noastră e cu adevărat mare o putem data chiar la 1800 sau 1812, o dată cu Țiganiada; însă, din nefericire, poemul lui Budai-Deleanu a apărut cu acea întârziere enormă, încât nu a mai putut influența cu adevărat poezia română. Asta dacă nu înțelegem Levantul ca pe un poem aflat în relație de atașament sau de opoziție cu Țiganiada; însă, chiar și așa, între cele două texte nu se regăsește câtuși de puțin acea „anxietate a influenței” care să demonstreze caracterul intimidant &, deci, viu al Țiganiadei. Firește, cu totul altfel ar fi arătat poezia noastră dacă Țiganiada ar fi fost publicată la vremea scrierii ei; maturizarea literaturii noastre & sincronizarea cu cea occidentală s-ar fi produs probabil încă din secolul al XIX-lea. Așa însă, până una-alta, având în vedere cronologia factuală a publicării, iar nu cea contrafactuală din fraza anterioară, poezia noastră mare începe la 15 aprilie 1870. Nici mai devreme, dar nici mai târziu de atât. Avem 142 de ani de poezie mare; ceea ce înseamnă deja o tradiție suficient de consistentă ca să știm că putem sta fără complexe alături de marile tradiții poetice europene – mai îndelungate, dar egal de strălucitoare.

10. Zi-mi ceva despre momentul Mihai Eminescu, în cultura autohtonă!

Tocmai ți-am spus mai sus. Dar, ca să reiau ceva ce am mai spus, adaug: Eminescu este, probabil, poetul român pe care l-am recitit cel mai frecvent. În studenție, cel mai mult îmi plăceau marile lui panorame vizionare, mai ales apocaliptica lui (adică deopotriva revelația și eshatologia), pe care mi-am și făcut licența. Apoi, pe la 25 de ani, au început să-mi placă mai ales poemele lui perfecte metric dintre 1880 și 1883, implauzibil de cristaline, în care metriza poetică naște din constrângerile prozodice o muzică parcă spontană și, în orice caz, nemaiauzită în limba română până atunci (și nici după aceea, de fapt). De la 30 și până acum, caut să recitesc mai ales poemele, destul de puține ce-i drept, care anticipează poeticile biografiste, de la Bacovia la douămiiști – începând cu sonetele din 1879, cele cu Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, în care e de fapt tot Bacovia într-o coajă de nucă. Ce mi se pare exemplar la Eminescu, pe lângă biografia lui neverosimil, aproape inuman de pură, e că toate aceste poetici, atât de diferite între ele, sunt trăite la fel de intens și realizate la fel de superlativ; n-a fușerit nimic, a trăit fiecare poetică (și fiecare poem) de parcă de asta depindea viața lui. Și, într-un fel, a și depins. Și, odată cu viața lui, și a noastră. E poetul de care depinde toată poezia română, în fond.

11. Aud de tot felul de evenimente care asociază recitarea în public cu muzica. E mai eficientă poezia citită, sau cea ascultată? Adică poetul trebuie să fie un performer, sau un scriitor? Are poezia de azi valențe retorice, evenimențiale? 

 

Eu sunt un performer jalnic, așa că nu știu dacă ai nimerit prea bine cu întrebarea asta. Însă îi admir pe performerii extraordinari care sunt Ion Mureșan, V. Leac, Chris Tanasescu, Claudiu Komartin – și, dacă vrei, chiar și tânărul Vlad Pojoga. Cred că publicul de azi, atât de obișnuit cu Evul Media, are nevoie de un tip mai performativ de captație – și e un mare noroc că avem azi câțiva poeți care excelează și în scrisul poeziei, și în performarea ei, fiindcă am văzut deseori cu propriii ochi cum pot face ei să răspundă & să facă empatic un public altfel inert sau chiar mefient față de poezie. Așadar, poți foarte bine să fii un scriitor excelent și un performer pe măsură – dar e greu, și de asta sunt rare figurile de acest fel. Tocmai de asta le prețuiesc atât de mult. (Ceea ce nu înseamnă că poeții care nu-s și performeri sunt cumva inferiori – Mircea Ivănescu, de exemplu, își citea foarte grăbit poemele, cerându-și parcă scuze ascultătorilor că le ocupă timpul cu aiurelile lui; CD-ul audio cu lecturi ale lui Mircea Ivănescu scos de Casa Radio în 2012, Biografii imaginare, e elocvent în privința asta. Însă poetul rămâne la fel de mare, indiferent de lipsa de entuziasm & pricepere retorică cu care-și citea poemele.) 

 

12. Familie și scris, bun la ambele! Cum le împaci?

Ești din nou prea generos cu mine, așa că n-o să răspund. Nici nu e, de altfel, treaba mea să judec cât de bine practic scrisul sau iubirea. De fapt, profit totuși de ocazie ca să fac aici un mic elogiu al soacrei mele – fără devoțiunea & răbdarea ei, n-aș avea o bună parte din timpul fizic care-mi rămâne pentru scris. Nu prea pricep de altfel mitologia malițioasă & injustă la adresa soacrelor; pentru mine unul, e un noroc extraordinar că socrii mei locuiesc la vreo cinci minute de noi. Și nu doar pentru mine – ci mai ales pentru Sebastian, pentru care iubirea are astfel un corelativ obiectiv de două ori mai vast.

13. Vezi vreo diferență între provincie și capitală, în literatură? Vreau să spun în domeniul vizibilității, nu neapărat al valorii, deși și aici...

Nu, sigur că nu văd nici o diferență. Destui dintre cei mai buni poeți ai generației mele trăiesc în ceea ce se cheamă provincie – la Cluj, Bistrița, Iași, Arad sau cine mai știe unde. Și, cu toate că trăiesc în „provincie”, sunt la fel de vizibili, ba chiar mai vizibili decât mulți alții trăitori la București. De altfel, nici nu cred că mai există propriu-zis „provincie” – ca toate formele de autoritate, și cea literară s-a descentralizat atât de mult, încât nu mai există Centru, ci câteva centre, al căror număr e mereu în proliferare. Singurele avantaje ale Bucureștiului față de celelalte centre au rămas: 1) numărul categoric mai mare de evenimente culturale, la care nimeni nu-i poate concura; centrele mai mici au și ele evenimente majore – TIFF, Festivalul Internațional de Teatru, ASTRA Film etc., însă ele se întâmplă o dată pe an, în vreme ce la București evenimentele importante sunt mai tot timpul; 2) posibilitatea de a-ți găsi mai lesne un job în zona editorială/literară/culturală. În rest, nu mai există practic nici o problemă pentru legitimarea de către critică a unui scriitor bun care nu trăiește în București. Chiar dacă toți criticii, din toate generațiile, de toate orientările, ar face un pact malefic pentru a ignora un anume scriitor genial din „provincie”, pura & simpla existență a Internetului le anulează instantaneu eficiența pactului. În fine, e ca în teoria paranoicului – cine se simte în provincie, este provincial. Se exilează singur din centru. Dar, la urma urmei, cum literatura exilului e atât de imensă, nici măcar n-ar fi o atât de mare catastrofă. 

 

14. Îți mulțumesc de amabilitate, dragă Radu Vancu, și iartă-mi salturile de la una la alta! Incoerența e și ea un semn al raportului dintre biografie și poezie, cam ceea ce am și urmărit aici! 

 

Mulțumesc și eu, dragă Adrian. Mă tem că incoerența a fost mai degrabă a mea.

Read more...

Dumitru Bădița, „Rute ocolitoare”

Există, ca întotdeauna, poeți excelenți, dar subevaluați; critica de azi nu pare prea atentă la ei - dar e aproape sigur (cel puțin în reprezentările mele  utopice & naive) că cea de mâine va fi. 

Doi dintre poeții aceștia mi se par a fi Dmitri Miticov & Dumitru Bădița.

Iar Bădița mi se pare chiar enervant de subevaluat. Fiindcă, după ce a publicat câteva cărți excelente de poezie, critica n-a fost deloc atentă la el; iar acum, după ce a publicat și un volum excelent de reportaje (Rute ocolitoare, Tracus Arte, 2014), critica iar n-a avut ochi pentru el.

Pun aici prefața mea la cartea lui - poate se va vedea ce reportaje grozave au fost trecute cu vederea.

Jurnalism & empatie

Într-un Bilet de papagal din august 1928, Arghezi scria, elogios ca arareori, despre reportajul lui Brunea-Fox din Dimineața avându-i drept subiecți pe leproșii din Lărgeanca: „Cine a avut prilejul să-l citească pe F. Brunea-Fox, n-a mai avut nevoie de recentul lui reportaj ca să știe că în acest anonim ziarist stă de veghe o inteligență sclipitoare și are pretenții un gust artistic exersat”. Mi-am amintit de fraza asta fiindcă i se potrivește de minune și lui Dumitru Bădița, în ipostaza lui de autor de reportaje – chiar nu aveam nevoie de ele ca să știu cât de sclipitoare-i e inteligența și cât de exersat gustul artistic. Nu c-aș avea ceva cu reportajele lui, sau c-ar fi ceva în neregulă cu ele – sunt excelente, mă grăbesc s-o spun din capul locului (o voi repeta ceva mai pe îndelete mai jos), după cum tot excelentă e însă și poezia lui Bădița, inteligentă și precisă, de o calitate mereu supravegheată care-l face, în opinia mea, cel mai subevaluat poet recent. Poate mă înșel (sper din tot sufletul să mă înșel), însă am impresia că prea puțină lume vorbește despre Bădița-poetul cu aprecierea înaltă pe care o merită; așa încât ar fi cumva nedrept ca reportajele de față, la rândul lor inteligente, precise și sclipitoare, să ia fața poemelor în egală măsură de merituoase. Însă, recunosc, e una dintre puținele nedreptăți cu care m-aș împăca cu inima ușoară.

Bun, acum, că am făcut precizarea asta absolut necesară ca să mă pot simți cu inima împăcată față de drepturile lui Bădița-poetul, pot vorbi liniștit despre reportajele lui din Rute ocolitoare. Ca orice jurnalist, Bădița are temele lui de predilecție – care sunt, în cazul lui, două: istoriile Bărăganului și sentimentul basarabean al ființei. Puține sunt textele care nu se ocupă de una dintre supratemele astea două – Rute ocolitoare începe cu un reportaj, Vânătoare pe litoral, despre o pisică de mare omorâtă inutil de un salvamar autoeroizant pe litoralul românesc, trece imediat în următoarele două, Fântânile Bărăganului și Moștenirea boierului Casotti, la excavarea unor povești extraordinare despre istoria Bărăganului, se ocupă apoi în trecere și de inundațiile din lunca Dunării (Viața după potop), pentru a campa apoi aproape definitiv (adică aproape până la finalul cărții), o dată cu reportajul despre Dr. Mircea Ciuhrii: despre fluturi și românism, în zona amintitului sentiment basarabean al ființei, de care se ocupă o profuziune de reportaje subsecvente. După saga basarabeană, cartea se închide cu două reportaje despre revoltele din ianuarie-februarie 2012 și cu un text, A coborât la Romană, despre o fată observată în metrou, una figlia chi piange, mai exact o fată care încearcă din răsputeri să-și stăvilească plânsul – o ființă pe cât de chinuită (de ce anume, Bădița nu află, și aproape că nici nu contează), pe atât de expresivă.

Așadar, de la empatia pentru pisica de mară ucisă de un salvamar idiot, la empatia pentru fata chinuită ca o pisică de mare încolțită de un harpon nevăzut, trecând prin empatia pentru oamenii Bărăganului, ai luncii infinit reinundabile a Dunării și ai Basarabiei, capacitatea lui Bădița de a reacționa la suferința celorlalți e mereu testată și confirmată. Atenția la celălalt e calitatea dintâi a poeziei, ne învață Pound & Alexandru Mușina; și nu numai a poeziei, adaugă Bădița. Ci și a reportajului – sau, în orice caz, măcar a reportajelor lui, mereu atente & empatice cu „umiliții și obidiții”, cu învinșii istoriei, cu cei care au avut ghinionul să se afle de partea inflamată și inflamabilă a vremurilor. Între marea istorie și micii oameni, Bădița ia decis partea celor mici; ba chiar pare să fie convins, lucru remarcabil și aproape alarmant la un om de luciditatea lui constantă, că nu doar dreptatea morală, dar și puterea reală e de partea celor lipsiți de putere. O spune uneori en passant, dar de-a dreptul – precum aici, de pildă, într-un reportaj despre oamenii Bărăganului: „Mă uit la faţa lui moş Marin. Are aşa o expresie, de om gata să cotonogească tot secolul XX cu toiagul său”. Dincolo de figura de limbaj remarcabilă în sine, chiar mai remarcabilă e relația implicită de forțe stabilită între secolul al XX-lea și moș Marin; e limpede ca lumina zilei, și felul în care o spune Bădița nu te mai lasă să te îndoiești nici cu o iotă, că secolul celor două totalitarisme e neajutorat ca un copil pe Calul Bălan față de toiagul lui moș Marin. La un tip mai exaltat, asta ar fi putut trece drept o naivitate; însă când o spune un tip de o luciditate mereu echilibrată și vigilă precum Bădița, atunci nu te mai îndoiești că lucrurile chiar așa stau: secole întregi au a da seamă (și chiar a o încasa, la nevoie) toiagelor miilor de moși Marini din câmpiile Bărăganului – și, în fapt, din toate câmpiile lumii. So it goes, așa stă treaba, cum ar traduce același moș Marin.

Reactiv & empatic cu suferința „umiliților și obidiților”, Bădița nu este astfel din vreo rațiune ideologică. Cu totul dimpotrivă, empatia lui este una non-ideologică, ba chiar ar fi mai nimerit s-o numesc post-ideologică. El reacționează la umanitatea oricui, atâta vreme cât aceasta există și e bine individuată. Portretul făcut de Bădița boierului Cașotă/Casotti, de pildă, de fapt un portret literar după un portret pictat (un exercițiu de ekphrasis, așadar), arată asta fără dubiu: „Privesc portretul boierului Procopie Casotti. Figură de aristocrat: frunte lată, privire melancolică şi gravă, un chip care exprimă responsabilitate în lumea reală, dar şi aplecare către studiu şi dorinţă de a-şi vedea visele transpuse în realitate. Un erou civilizator, muncit de viziuni magnifice, tocmai aici, în Bărăganul a cărui forţă are un singur obiectiv: să aplatizeze, să transforme în orizontală orice zvâcnire către înălţimi”. Cum spuneam adineauri, pentru Bădița umanitatea e fără ideologie. La fel, empatia cu ea. Reportajele lui Bădița sunt, cum se vede, ideale conducătoare de empatie; găsesc asta drept o calitate remarcabilă a lor – nu numai estetică, vreau să zic. Ci, înainte de toate, umană.

După cum tot dintr-o calitate umană derivă și calitatea estetică a urechii lui Bădița; ceea ce vrea să spună că personajele lui vorbesc convingător pentru că Bădița știe să le audă. Tot despre atenție la celălalt e vorba și aici, bineînțeles. Ba uneori, atunci când nu-și mai poate ține în frâu empatia & participarea emoțională la subiect (fiindcă, e musai s-o spun, empatia lui Bădița e mereu temperată stilistic de acea luciditate echilibrată despre care vorbeam), Bădița începe să vorbească el însuși pe tonul și cu stilistica personajelor lui – ca, de pildă, în Viața după potop, în care, indignat la un moment dat de ipocrizia criminală a autorităților, îl ia gura pe dinainte și comite un regățenism de Bărăgan care arată cât de implicat afectiv e, de fapt, acest jurnalist care mimează mereu, atât de convingător, de altfel, echilibrul: „Înalt, masiv, cărunt, vorbăreţ, cu o anumită asprime în glas, primarul acuză şi el, la una cu sătenii, autorităţile centrale de atunci că nu au gestionat situaţia cum trebuie şi din cauza lor s-au trezit cu apele peste ei.” (sublinierea îmi aparține, firește).

Mi-ar trebui multe pagini pentru a vorbi despre poveștile basarabene pe care Bădița le excavează & le pune în pagină; sunt, toate, extraordinare, fără nici o exagerare. Bădița are toate calitățile jurnalistului: știe unde să caute, cum să întrebe, cât să asculte, când să întrerupă & să se reorienteze. Plus calitatea poetului – anume de a ști cum să treacă în pagină cât mai natural toate astea. Ba chiar mai mult, știe și să extragă observații sociologice și istorice frapante din lucrurile pe care le observă – ca în acest pasaj din Pescarul de pe Nistru, de exemplu (un exemplu printre numeroase altele, repet): „La rândul lor, basarabenii erau uimiţi cât de uşor îi înţeleg pe cei care se perindau pe lângă muşamalele lor întinse şi încărcate cu marfa adusă de la Chişinău. Cred că pieţele acelea banale au avut rolul lor în apropierea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Micul trafic de frontieră aducea un pumn de bani comercianţilor, dar în acelaşi timp, încet şi ireversibil, a făcut posibilă cunoaşterea directă a unor oameni care timp de cincizeci de ani s-au ignorat. Peste şuruburi, bormaşine, cearceafuri şi pahare s-a iscat un continuu flux de cuvinte, aceleaşi şi de o parte şi de alta, chiar dacă difereau prin accent”. Nu am destul spațiu să insist asupra tuturor calităților acestor texte filo-basarabene, suficient de ample pentru a face uneori genealogia unor familii întregi – Blănarii, Micleușenii, Rușii ș.a. Spun doar, cu toată responsabilitatea de care sunt în stare, că pentru mine ele stau alături de reportajele minunate ale lui Brunea-Fox despre Maramureș. Ah, și o mică slăbiciune personală – m-am bucurat să-l regăsesc pe Mircea Ivănescu până și în această saga basarabeană în care poezia nu și-ar avea, teoretic, locul ei geometric – spune undeva Bădița: „În bagajele ei, Victoria şi-a pus şi câteva cărţi din literatura română. Printre ele, un volum de poezii de Mircea Ivănescu”. Ceea ce arată că, atunci când un poet face jurnalism de asemenea calitate, poezia îl găsește când s-ar aștepta mai puțin.

Singurul meu regret e că reportajele lui Bădița nu fac decât de un volum de vreo o sută și ceva de pagini. Nu de alta, dar cele aproape patru sute de pagini ale reportajelor lui Brunea-Fox dintre 1927 și 1938 (alese din vreo câteva mii de pagini, de fapt) sunt dintre cele mai recitite de mine din toată proza noastră interbelică. Așa că, pentru recitirile mele recurente ulterioare, aș prefera cărți ceva mai groase. (Sper că s-a auzit și s-a înțeles acolo unde trebuie!)

Read more...