„Poezie și adevăr. În dialog cu Radu Vancu” (Un interviu dat lui Adrian G. Romila)

Adrian G. Romila a avut gentilețea să-mi ia un interviu pentru revista Conta, nr. 15-16/2014.

Îl transcriu mai jos.

Poezie și adevăr. În dialog cu Radu Vancu

1. Dragă Radu Vancu, ești unul dintre poeții contemporani importanți, ești un teoretician al poeziei, dacă mă gândesc la cartea ta despre lirism și egografie și la pledoariile tale publicistice, ești universitar la litere, ești entertainer cultural, antologator și traducător. Tu cum te percepi, în toate acestea, cu ce îți place mai tare să te legitimezi?

Dragă Adrian, mi-ai făcut o carte de vizită mult prea impozantă, cu atâtea titluri pe ea, încât mă face un fel de Trahanache al poeziei, tot numai comitete & comiții. Adevărul simplu e că încerc să fiu poet, și din această străduință bovarică &, poate, nerezonabilă se desfoliază toate celelalte glorioase titluri. Fiindcă n-aș fi scris probabil niciodată critică despre poezie dacă n-aș fi vrut să înțeleg mai bine cum devine chestiunea cu poezia an sich; n-aș fi tradus dacă poetul care sper să ajung n-ar fi fost interesat de cum sunt ceilalți poeți; n-aș fi făcut pe entertainer-ul dacă n-aș fi vrut să aduc în Sibiu pe cei mai buni poeți contemporani – întrucât Sibiul era practic inert când am terminat eu facultatea în ce privește lecturile de poezie, nu cred că am văzut până în 2000 vreun poet important adus la Sibiu să citească; optzeciștii & nouăzeciștii sibieni au fost, sub raportul acesta, leneși – și mi-am spus că ne revine nouă, douămiiștilor, să facem ce ei n-au făcut. Așa că, după cum vezi, din ambiția mea (poate nerezonabilă, repet) de a ajunge poet s-au desfăcut toate consecințele astea.

2. De ce poezia? Nu e ea un gen tot mai puțin frecventabil, azi? Cum convingi că e importantă, esențială? Sau nu e? Față de proză, de eseu, de memorialistică...

Poezia a fost mereu nefrecventabilă, dacă e să ne luăm după Platon – sau, dacă nu poezia per se, atunci cel puțin poeții. Anarhici, insolenți cu zeii, destabilizatori, neigienici, țicniți, iraționali – oameni cu care nu e bine să te asociezi, pe scurt. Evidențe care au făcut poezia & poeții atât de nefrecventabili, încât Aristotel nici măcar nu o discută în Poetica lui – unde partea leului o iau foarte onorabilele specii ale tragediei & epopeii. Partea amuzantă e că neserioasa poezie e și azi alive and kicking, în vreme ce onorabilele doamne amintite sunt demult oale și ulcele. Deși, dacă mă întrebi pe mine, după dispariția tragediei & epopeii, poezia a preluat în discursul ei structurile tragicului & epopeicului; coborârea în infern a lui Ioan Es. Pop din Ieudul fără ieșire, de pildă, e o astfel de epopee tragică tratată more poetico. Ba chiar cred că, dincolo de etichete facile și perisabile precum „neoexpresionist” sau „minimalist”, e mai utilă pentru înțelegerea poeziei recente această hibridare a liricului cu forme degradate ale tragicului & epicului. David Vann, unul dintre scriitorii americani de azi de care mă simt cel mai atașat, vorbește explicit despre această întoarcere la tragedia & epopeea antică; admite fățiș că a imitat în cărțile lui extraordinare (& atât de inovatoare) construcția tragediei antice, și se pregătește să traducă Eneida. Iar Pynchon & David Foster Wallace i se par minori & neinteresanți tocmai pentru că ignoră marea tradiție a tragicului european. Ca să vin totuși spre întrebarea ta – poezia e importantă pentru că poate recupera acest fond tragic, și epntru că are de asemenea forța de a metaboliza în discursul ei suflul răposatei epopei. În plus, poezia e egografie & individuație; resuscitează & informează, așadar, intimul, eul nostru cel mai lăuntric. Ceea ce, în vremuri în care privatul e tot mai diminuat în raport cu publicul, e absolut esențial.

3. Relatează-mi, te rog, cum te-ai apucat de poezie și cum ai debutat!

Am mai povestit, nu doar o dată, cum făceam catrene pe la nunți & botezuri, pe la cinci-șase-șapte ani. Eram plătit bine pentru catrenele alea, luam uneori câte o sută de lei pe unul – asta prin anii '80 însemna mult, probabil că n-am câștigat niciodată atât de bine din scris. Dacă trecem de convenția debutului în carte, atunci acesta a fost debutul meu – de lăutar la nunți & botezuri, adică la afaceri de familie. Nici azi nu sunt, de fapt, altceva – tot un lăutar domestic sunt, scriind despre Sebastian, Camelia, răposatul tata & răposatul alcool etc. Dacă, însă, ții la convenția cărții scrise, am debutat în 2002, cu Epistole pentru Camelia, apărută în câteva exemplare la o editură minusculissimă din Sibiu. E o carte care de fapt nu există, a avut două cronici, amândouă de la prieteni foarte apropiați, așa încât nu doar poezia mea, dar și critica poeziei mele a fost într-un fel tot de familie. Abia a doua carte, din 2006, Biographia litteraria, ieșită la Vinea, editură la care lumea era atentă, a avut parte de mai multă atenție – într-un fel, se poate spune că abia cu cartea asta am debutat. Mă rog, cu debutul e mai simplu de stabilit, sunt date concrete de care mă pot lega; mai greu e să-ți spun cum m-am apucat de poezie, fiindcă nu pot găsi în memorie un moment precis de la care să înceapă scrisul. Am scris dintotdeauna, așa mi se pare. Știu că e o iluzie, știu cât de mitomană e memoria mea, dar n-am ce să-i fac: memoria vorbește & îmi spune că am știut dintotdeauna că vreau să fiu poet, și am acționat în consecință. Iar „poet” însemna de fapt „scriitor”, scriam romane încă de pe la șapte ani (asta chiar e pe bune, oricât de mitoman pare – îmi pare rău că n-am păstrat caietul acela de matematică în care începusem, prin clasa a doua, să scriu Tezaurul din Lacul de Smarald, o pastișă-plagiat ordinară după Comoara din Insula de Argint a lui Karl May), așa încât e destul de limpede că aveam de mic o conștiință destul de evoluată a precarității separării genurilor. Pe atunci credeam în literatura de imaginație, după cum se vede; acum, de când îmi exersez mitomania în pagini tipărite, cred în literatura de memorie – dar știind bine că, de fapt, memoria e imaginația în flăcări. 

 

4. Există o generație tânără de poeți, e puternică, are ea altceva de spus decât optzecismul și nouăzecismul (sigur, treci cu vederea convenția periodizărilor cu etichete!)? Pe cine mizezi?

Înțeleg că te referi prin „generație tânără” la douămiiști, de vreme ce-i pui în succesiunea optzeciștilor & a nouăzeciștilor; însă nu mai sunt nici douămiiștii chiar juni primi & primadone, au între 30 și 40 de ani, sunt deja capi de familie & burghezi responsabili. În plus, am impresia că douămiiștii fac o singură generație de creație cu optzeciștii & nouăzeciștii – au un aer de familie pronunțat, nepoții scriu, ca și bunicii, o poezie narativă a cotidianului & biograficului, încercând să edifice pseudo-epopei mai mult sau mai puțin confesive, centrate în jurul unui Eu format & informat de materia discursivă pe care o coagulează. Chiar și poemele mai experimentale, precum Budila Express, să zicem, sau chiar Levantul, edifică în cele din urmă un astfel de ego supratextual. În vreme ce post-douămiiștii, ca să le zic așa, îmi dau impresia că nu mai au drept scop această individuație a unui ego unic; sigur, și poezia lor tot individuație e, însă nu a unui singur eu, ci a unor voci plurale & non-biografice. La Radu Nițescu, la Alex Văsieș, la Vlad Pojoga, la Cătălina Stanislav eurile naratoare sunt când soldați în Irak, când naziști în lagărele de exterminare, când cyborgi, când fete queer – poemele lor sunt imaginative & fantaste ca niște videoclipuri, și de fapt modul lor de gândire e chiar cel al videoclipului, asociind & colând imagini fără vreo coerență semantică holistică, așa cum se petrecea la cei dinaintea lor. Noi venim din Gutenberg, ei vin din Zuckerberg, ca să zic așa; noi încă mai voiam coerența liniștitoare a rândurilor tipărite, ei se simt ca peștii-n apă în haosul pulsatoriu al imaginației vizuale dezlănțuite. Eul nostru era un eu-carte, al lor e un eu-videoclip. Fantasmatic & halucinatoriu. Am mare încredere în scrisul lor – nu numai al celor patru enumerați mai sus, dar și al altora – destui din Zona nouă, unii din SubNord (cenaclul lui Dan Coman), unii din cenaclul timișorean Pavel Dan, în fine, sunt cu totul vreo douăzeci de foarte tineri autori pe care-i urmăresc cu mare atenție, încercând să învăț de la ei în timp real cum va arăta viitorul. (Și, în egală măsură, cum va arăta trecutul.)

5. Am simțit în cărțile tale de poezie decantarea unor experiențe personale: relația cu tatăl tău, cu fiul, cu femeia iubită... Mă înșel? Ce rol joacă biografia în poezia unui autor? Sunt suferințele mai prolifice decât bucuriile? E intimitatea o sursă?

Da, suferințele par a fi mai prolifice decât bucuriile – dacă te uiți, fie și numai cu o repede ochire, cum se spunea cândva, la istoria literaturii, vezi că de la Oedip rege la Blestemații lui Palahniuk sau la Legenda unei sinucideri a lui David Vann literatura a vorbit mai mereu numai despre grozăvii, despre orori, despre traume. Am văzut cândva o emisiune la TV5 cu Michel Houellebecq în care francezul spunea că literatura traumei trece mult mai ușor la cititor decât literatura fericirii; o constatase de altfel pe propria piele – el însuși începuse ca poet, cu La Poursuite du bonheur, o carte de prin 1991 sau 1992, mediocră de altfel, care-i demonstrase că cititorul nu prea empatizează cu o carte de poezie despre fericire. Așa că s-a reorientat, trecând la proză – și încă la una a traumei și a ororii, care se pun aproape singure în pagină. Spus mai melodramatic, pagina absoarbe suferința cam cum absoarbe tifonul sângele dintr-o rană majoră. Iar cititorul empatizează mult mai ușor cu răniții, cu suferinzii, cu traumatizații – probabil și fiindcă simte nelămurit că viața lui, așa imperfectă cum e, e totuși mai bună decât a celor vivisecționați în carte. În vreme ce cărțile fericite i se par, taman pe dos, jignitoare față de imperfecțiunea propriei existențe. Iar visul lui Houellebecq, ca să revin la el, era acela de a ajunge cândva un scriitor într-atât de bun încât să-și poată permite să scrie o carte bună de poeme despre fericire. Și din punctul ăsta de vedere, găsesc că Emil Brumaru e un poet admirabil – fiindcă el scrie de o viață întreagă poeme despre fericire, și pe fericire, și nu înțelege cum pot scrie alții despre și pe depresie. Sigur, asta-l face în egală măsură și un poet atipic – însă atipia e întotdeauna un avantaj pentru poet. În ce mă privește, nu-mi dau seama prea bine dacă literatura mea e traumatică sau fericită – mi se pare că am argumente suficiente în ambele sensuri. E Sebastian în vis o carte fericită – sau dimpotrivă? E Frânghia înflorită nefericită? Mie mi se pare că, fără să vreau neapărat asta, am scris cărți în egală măsură de fericite & nefericite; și nu înțeleg prea bine dacă asta e o calitate sau un defect. Dar, mă rog, așa stau lucrurile, și nu pot face altfel. 

 

6. Ce relație ai avut cu Mircea Ivănescu? Ce a însemnat poezia lui, în literatura română?

Cu Mircea Ivănescu am avut o prietenie implauzibilă, dată fiind atât diferența enormă de vârstă (era cu 47 de ani mai mare decât mine), cât și de talent & anvergură. Nu-mi dau seama prea bine de ce m-a primit lângă el, și de ce a făcut-o cu atâta căldură; deși nu era un declarativ, mi-a făcut uneori niște declarații de o efuziune năucitoare. N-am nici o îndoială că, fără prietenia cu el, n-aș fi priceput niciodată nimic din literatură; și, probabil, nici din viață. De la el am înțeles cât de consubstanțiale sunt scrisul și viața; tot de la el, că poetul trebuie să n–aibă nici un pic de emfază în gesticulația cotidiană; tot de la el, că pathosul autoadmirativ e întotdeauna suspect; tot de la el, că în poezie marile revoluții se fac de marii tradiționaliști (în sensul în care Pound și Eliot sunt astfel de devoți ai Tradiției); și tot de la el, în fine, că supravegherea strictă a moralității proprii se face fără a-i judeca pe alții. În cartea lui despre Eduard Limonov, Emmanuel Carrère citează o sutră budistă care spune ceva de genul: „cine se simte superiorul, inferiorul sau egalul altui om n-a înțeles nimic din realitate”. Am certitudinea că Mircea Ivănescu înțelegea enorm de mult, poate chiar prea mult din realitate. Poemele lui au, de aceea, în ciuda aparenței evanescente, consistența unei realități în care totul e inteligibil; și nu mi se pare, în siajul ideii ăsteia, deloc întâmplător că poezia română de după el e una a realității. Chiar și azi, în poezia celor mai tineri, pe care-ți spuneam c-o găsesc diferită de poezia generației 80-2000, am impresia că modelul ivănescian e încă prezent, chiar dacă difuz & inconștient. Nici un alt poet român n-a influențat, pe termen atât de lung & de amplu, poezia secventă lui. 

 

7. Ai pomenit uneori sinuciderea, în textele tale. Cum te raportezi la acest gest?

Indecis. Nici compătimitor, nici admirativ. Știu că nu e nici un gest de curaj, nici unul de lașitate. E răspunsul unic pe care l-au găsit oamenii aceia într-un anumit moment al existenței lor. Cum spuneam, ei nu trebuie pentru asta nici admirați, nici compătimiți. De altfel, îi compătimesc categoric mai mult pe supraviețuitorii sinucigașilor decât pe sinucigașii înșiși; moartea sinucigașului se consumă într-o clipă, sau în câteva minute, însă aceeași moarte lucrează vreme de decenii în supraviețuitorii lor, care-i iubesc. Iar culpa supraviețuitorului, despre care vorbesc tratatele de suicidologie, e chiar oribilă. În plus, sinuciderea e ereditară, statisticile arată că cei care au avut o supraviețuire în familie sunt de cinci până la zece ori mai predispuși la suicid decât ceilalți. (Vezi, de exemplu, sinuciderile urmașilor Sylviei Plath.) Așa că, deși scriu despre sinucidere de atâtea cărți încoace, nu sunt nici un adept, nici un inamic al ei. Literatura mea nu e, măcar din punctul ăsta de vedere, motivațională. Scriu despre sinucidere la fel cum scriu despre iubire sau despre paternitate – fără să pretind că am înțelesul lor ultim. Constat doar că-s cele mai complexe teme pe care le am, și mă bucur să știu că nu le voi putea epuiza vreodată.

8. Boema e importantă, pentru un poet? Câtă boemă, atîta lirism?

Credeam că e importantă, într-adevăr – și credința asta m-a ținut până prin 2009, când am renunțat total la alcool. (Sau când el a renunțat la mine, nu pot fi prea sigur cum stau exact lucrurile.) Însă acum știu pe propria piele că e absolut secundară – am scris considerabil mai mult, și sper că mai bine, de când nu mai practic boema. Am ajuns un grafoman sadea, cum spun fără cea mai mică urmă de glumă. De altfel, sunt recunoscător grafomaniei mele – după ce m-am lăsat de alcool, cel mai greu lucru nu a fost sevrajul fizic, care a trecut în o săptămână-două, ci, prețios spus, refacerea pactului cu timpul. Ca să simplific, iată despre ce e vorba: când bei, petreci ore în șir în cârciumă, uneori de dimineața până seara, așa încât zilele trec fulgerător de repede – ca în poemul acela al lui Ion Mureșan, „până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face
primăvară, / de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc”. Când nu mai bei & nu mai pierzi timpul în paradisul acela oribil, ziua are deodată 24 de ore, care trec înfiorător de încet, secundele sunt tot atâția viermi otrăvitori pe sub piele, cum spune Peter Beagle în Ultima licornă. Iar cei care cad din nou în alcoolism, cum am citit apoi în literatura secundară, o fac nu atât din dependența fizică, dar pentru că nu știu cum să administreze cantitatea asta enormă de timp. Eu am avut noroc cu scrisul – instinctiv, mi-am umplut timpul scriind, din ce în ce mai mult & mai compulsiv (la fel de mult & compulsiv pe cât beam). Pot spune, așadar, că grafomania mi-a salvat la propriu pielea. Mi-a făcut timpul din nou comensurabil. Literatura și-a făcut așadar din plin datoria față de mine (dac-o fi avut vreuna). Îmi rămâne mie să-mi mai fac datoria față de ea (dacă, din nou, oi fi având vreuna).

9. Care crezi că a fost momentul-cheie al schimbării de paradigmă în istoria poeziei românești? Când a început poezia română să fie poezie, și nu declamație patriotardă?

E ușor de datat, nu-i nici un chichirez: momentul cu pricina e 15 aprilie 1870, când Eminescu publică în Convorbiri literare minunatul lui poem Venere și Madonă. Până atunci, poezia noastră fusese cel mult grațioasă, dar nu li mare. (Sper din suflet să mă ierte Alecsandri & Bolintineanu, să nu fie îmbufnați pe mine atunci când ne vom vedea unde ne vom vedea.) Sigur, dacă vorbim într-o cronologie absolută, nu într-una a publicării, atunci poezia noastră e cu adevărat mare o putem data chiar la 1800 sau 1812, o dată cu Țiganiada; însă, din nefericire, poemul lui Budai-Deleanu a apărut cu acea întârziere enormă, încât nu a mai putut influența cu adevărat poezia română. Asta dacă nu înțelegem Levantul ca pe un poem aflat în relație de atașament sau de opoziție cu Țiganiada; însă, chiar și așa, între cele două texte nu se regăsește câtuși de puțin acea „anxietate a influenței” care să demonstreze caracterul intimidant &, deci, viu al Țiganiadei. Firește, cu totul altfel ar fi arătat poezia noastră dacă Țiganiada ar fi fost publicată la vremea scrierii ei; maturizarea literaturii noastre & sincronizarea cu cea occidentală s-ar fi produs probabil încă din secolul al XIX-lea. Așa însă, până una-alta, având în vedere cronologia factuală a publicării, iar nu cea contrafactuală din fraza anterioară, poezia noastră mare începe la 15 aprilie 1870. Nici mai devreme, dar nici mai târziu de atât. Avem 142 de ani de poezie mare; ceea ce înseamnă deja o tradiție suficient de consistentă ca să știm că putem sta fără complexe alături de marile tradiții poetice europene – mai îndelungate, dar egal de strălucitoare.

10. Zi-mi ceva despre momentul Mihai Eminescu, în cultura autohtonă!

Tocmai ți-am spus mai sus. Dar, ca să reiau ceva ce am mai spus, adaug: Eminescu este, probabil, poetul român pe care l-am recitit cel mai frecvent. În studenție, cel mai mult îmi plăceau marile lui panorame vizionare, mai ales apocaliptica lui (adică deopotriva revelația și eshatologia), pe care mi-am și făcut licența. Apoi, pe la 25 de ani, au început să-mi placă mai ales poemele lui perfecte metric dintre 1880 și 1883, implauzibil de cristaline, în care metriza poetică naște din constrângerile prozodice o muzică parcă spontană și, în orice caz, nemaiauzită în limba română până atunci (și nici după aceea, de fapt). De la 30 și până acum, caut să recitesc mai ales poemele, destul de puține ce-i drept, care anticipează poeticile biografiste, de la Bacovia la douămiiști – începând cu sonetele din 1879, cele cu Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, în care e de fapt tot Bacovia într-o coajă de nucă. Ce mi se pare exemplar la Eminescu, pe lângă biografia lui neverosimil, aproape inuman de pură, e că toate aceste poetici, atât de diferite între ele, sunt trăite la fel de intens și realizate la fel de superlativ; n-a fușerit nimic, a trăit fiecare poetică (și fiecare poem) de parcă de asta depindea viața lui. Și, într-un fel, a și depins. Și, odată cu viața lui, și a noastră. E poetul de care depinde toată poezia română, în fond.

11. Aud de tot felul de evenimente care asociază recitarea în public cu muzica. E mai eficientă poezia citită, sau cea ascultată? Adică poetul trebuie să fie un performer, sau un scriitor? Are poezia de azi valențe retorice, evenimențiale? 

 

Eu sunt un performer jalnic, așa că nu știu dacă ai nimerit prea bine cu întrebarea asta. Însă îi admir pe performerii extraordinari care sunt Ion Mureșan, V. Leac, Chris Tanasescu, Claudiu Komartin – și, dacă vrei, chiar și tânărul Vlad Pojoga. Cred că publicul de azi, atât de obișnuit cu Evul Media, are nevoie de un tip mai performativ de captație – și e un mare noroc că avem azi câțiva poeți care excelează și în scrisul poeziei, și în performarea ei, fiindcă am văzut deseori cu propriii ochi cum pot face ei să răspundă & să facă empatic un public altfel inert sau chiar mefient față de poezie. Așadar, poți foarte bine să fii un scriitor excelent și un performer pe măsură – dar e greu, și de asta sunt rare figurile de acest fel. Tocmai de asta le prețuiesc atât de mult. (Ceea ce nu înseamnă că poeții care nu-s și performeri sunt cumva inferiori – Mircea Ivănescu, de exemplu, își citea foarte grăbit poemele, cerându-și parcă scuze ascultătorilor că le ocupă timpul cu aiurelile lui; CD-ul audio cu lecturi ale lui Mircea Ivănescu scos de Casa Radio în 2012, Biografii imaginare, e elocvent în privința asta. Însă poetul rămâne la fel de mare, indiferent de lipsa de entuziasm & pricepere retorică cu care-și citea poemele.) 

 

12. Familie și scris, bun la ambele! Cum le împaci?

Ești din nou prea generos cu mine, așa că n-o să răspund. Nici nu e, de altfel, treaba mea să judec cât de bine practic scrisul sau iubirea. De fapt, profit totuși de ocazie ca să fac aici un mic elogiu al soacrei mele – fără devoțiunea & răbdarea ei, n-aș avea o bună parte din timpul fizic care-mi rămâne pentru scris. Nu prea pricep de altfel mitologia malițioasă & injustă la adresa soacrelor; pentru mine unul, e un noroc extraordinar că socrii mei locuiesc la vreo cinci minute de noi. Și nu doar pentru mine – ci mai ales pentru Sebastian, pentru care iubirea are astfel un corelativ obiectiv de două ori mai vast.

13. Vezi vreo diferență între provincie și capitală, în literatură? Vreau să spun în domeniul vizibilității, nu neapărat al valorii, deși și aici...

Nu, sigur că nu văd nici o diferență. Destui dintre cei mai buni poeți ai generației mele trăiesc în ceea ce se cheamă provincie – la Cluj, Bistrița, Iași, Arad sau cine mai știe unde. Și, cu toate că trăiesc în „provincie”, sunt la fel de vizibili, ba chiar mai vizibili decât mulți alții trăitori la București. De altfel, nici nu cred că mai există propriu-zis „provincie” – ca toate formele de autoritate, și cea literară s-a descentralizat atât de mult, încât nu mai există Centru, ci câteva centre, al căror număr e mereu în proliferare. Singurele avantaje ale Bucureștiului față de celelalte centre au rămas: 1) numărul categoric mai mare de evenimente culturale, la care nimeni nu-i poate concura; centrele mai mici au și ele evenimente majore – TIFF, Festivalul Internațional de Teatru, ASTRA Film etc., însă ele se întâmplă o dată pe an, în vreme ce la București evenimentele importante sunt mai tot timpul; 2) posibilitatea de a-ți găsi mai lesne un job în zona editorială/literară/culturală. În rest, nu mai există practic nici o problemă pentru legitimarea de către critică a unui scriitor bun care nu trăiește în București. Chiar dacă toți criticii, din toate generațiile, de toate orientările, ar face un pact malefic pentru a ignora un anume scriitor genial din „provincie”, pura & simpla existență a Internetului le anulează instantaneu eficiența pactului. În fine, e ca în teoria paranoicului – cine se simte în provincie, este provincial. Se exilează singur din centru. Dar, la urma urmei, cum literatura exilului e atât de imensă, nici măcar n-ar fi o atât de mare catastrofă. 

 

14. Îți mulțumesc de amabilitate, dragă Radu Vancu, și iartă-mi salturile de la una la alta! Incoerența e și ea un semn al raportului dintre biografie și poezie, cam ceea ce am și urmărit aici! 

 

Mulțumesc și eu, dragă Adrian. Mă tem că incoerența a fost mai degrabă a mea.