Până și în infern se citește în draci
Daniel Cristea-Enache a pus la cale o anchetă cu tema „Intelectualul în vacanță”, pentru Revista 22.
Răspund Ioana Bot, Mihaela Miroiu, Vladimir Tismăneanu & subsemnatul.
Iată răspunsul meu:
Pentru un grafoman sadea, așa cum cu bucurie & cu credință mă socotesc, vacanța nu înseamnă câtuși de puțin un fragment de timp în care să nu scriu & să nu citesc, ci taman pe dos: o perioadă în care absolut tot timpul, până la ultimul lui căpețel, mi-ar rămâne numai pentru citit & scris. În restul anului, tot soiul de activități urgentissime & inutilissime te obligă să lași deoparte cartea sau laptopul, să cobori aproape în goană cele cinci etaje de sub mănsărduță (unde, ca-n cea mai bună dintre lumile posibile, firește că liftul nu există) & să ieși până pe Bulevardul Victoriei, unde e facultatea, sau în parcul Astra, unde e revista, sau pe pietonală, unde sunt terasele (cu totulșinimicul lor fundamental), & să te ocupi cât mai ardelenește îți stă în putință de meremetisirea trebușoarelor atotprioritare. Pe când în vacanță, deodată, pietonala nu mai există, parcul Astra s-a dematerializat până la ultimul quarc, Bulevardul Victoriei e inexistența pură, chiar și cele cinci etaje de sub mănsărduță sunt de fapt vreo zece-cincisprezece metri de neant peste care, ca un covor zburător țesut din parchet laminat, plutește podeaua mansardei – pe care zac în desăvârșită împăcare de sine: a) măsuța de cafea neagră de la Ikea, pe care stă laptopul; b) canapeaua acoperită cu păturică albă de la Ikea, pe care stau lenevoase cărțile („cârțile”, cum ții minte că le alinta Mircea Ivănescu, n-ai înțeles niciodată prea bine de ce) & împricinatul. Iar timpul plutitor în care freci la nesfârșit & vagamente impudic cotorul cărților (sau tastatura laptopului), precum Aladin lampa, și te joci cu djinnii drăgălași & feroci eliberați din ele – timpul plutitor & stătător ca slava e, așadar, vacanța.
Ah, da, tot vacanță se numește, acum îmi aduc aminte, și timpul plutitor în care pleci cu Camelia & Sebastian prin tot felul de paradisuri policolore & inconsistente. Însă timpul acesta plutitor nu-i făcut din slavă stătătoare, precum celălalt – ci e fratele lui hiperkinetic & cu ADHD, un timp al mișcării (uneori cu sute de kilometri pe oră, pe autostrăzi care, când sunt românești, arată uneori ca-ntr-un remake după Mad Max) & al flanării infinite, în care surfezi pe suprafața realității până când, în momente de suprem vertij, creierul tău încins la roșu ajunge aproape să creadă suprema blasfemie: anume că realitatea e reală. Însă vacanța aceasta pe fast forward se duce ca nouri de Katrina pe șesuri, iar realitatea devine repede la fel de ireală ca întotdeauna, încât creierul uită repede de începutul lui de erezie. Și, da, grafomania împricinatului e atât de mare, încât nici chiar când timpul curge pe fast forward ea nu e pusă pe hold – se va găsi oricând, într-o baie de hotel sau pe o plajă, un mizilic de hârtie pe care să scrii ceva pentru jurnal, sau să înfigi în insectar o imagine pentru un poem (știi aproape milimetric locul din poem unde trebuie înciocolată, chiar dacă despre poemul în întregimea lui nu ai deocamdată habar); cât despre cititul pe plajă – uneori, creierul e din nou atât de încins la roșu, încât marea se face uneori o suprafață maronie de parchet laminat, iar plaja e o măsuță neagră de la Ikea, peste care levitezi bâzâind extatic, cittavrti, cittavrti, din creierul supraîncălzit ca un laptop pe o măsuță neagră de la Ikea într-o mansardă podită cu parchet laminat. Acest timp e, și el, tot o variantă a paradisului – însă nu sunt însă sigur dacă, în lexiconul meu interior, e listat la categoria „vacanță”. Așa cum nici vizita ultrarapidă, pe fast forward, a bietului Dante în paradis nu-i de listat la capitolul „vacanță”.
Și, că tot veni vorba de Dante: m-a consolat aproape definitiv când am văzut că și acolo jos, în bolgii, se citește – ba chiar se recitește, cum fac Paolo Malatesta & Francesca da Rimini, de pildă, recitind la infinit în povestea lor pe aceea a lui Lancelot & Guinevere. (Iar Eminescu s-a sărutat cu Mite Kremnitz atunci când au citit împreună în Divina Comedie cum Paolo & Francesca s-au sărutat atunci când au citit despre amorul ilicit dintre Lancelot & Guinevere. Și sunt sigur că Eminescu știa prea bine ce intertext infinit & hipnotic pune astfel în existență.) Așadar, până și în infern tot vacanță e. Sau, ca s-o spun neted: vacanța 100%, în care nu se scrie & nu se citește – abia ea e infernul. Însă nu cred că există minte suficient de crudă pentru a inventa așa ceva. În fond, și El adoră să citească, de vreme ce a dictat profeților & evangheliștilor, ca unor assistant managers hiperconștiincioase, ditamai cărțoiul. Iar Isus e, până-n vârful unghiilor, un intertextual – cel mai aplicat recititor al vechilor Scripturi. Prin urmare, v-aș propune să stăm liniștiți, dragi confrați intelectuali: până și în infern se citește în draci. Ceea ce înseamnă că, oricum ar fi, suntem salvați.
Răspund Ioana Bot, Mihaela Miroiu, Vladimir Tismăneanu & subsemnatul.
Iată răspunsul meu:
Pentru un grafoman sadea, așa cum cu bucurie & cu credință mă socotesc, vacanța nu înseamnă câtuși de puțin un fragment de timp în care să nu scriu & să nu citesc, ci taman pe dos: o perioadă în care absolut tot timpul, până la ultimul lui căpețel, mi-ar rămâne numai pentru citit & scris. În restul anului, tot soiul de activități urgentissime & inutilissime te obligă să lași deoparte cartea sau laptopul, să cobori aproape în goană cele cinci etaje de sub mănsărduță (unde, ca-n cea mai bună dintre lumile posibile, firește că liftul nu există) & să ieși până pe Bulevardul Victoriei, unde e facultatea, sau în parcul Astra, unde e revista, sau pe pietonală, unde sunt terasele (cu totulșinimicul lor fundamental), & să te ocupi cât mai ardelenește îți stă în putință de meremetisirea trebușoarelor atotprioritare. Pe când în vacanță, deodată, pietonala nu mai există, parcul Astra s-a dematerializat până la ultimul quarc, Bulevardul Victoriei e inexistența pură, chiar și cele cinci etaje de sub mănsărduță sunt de fapt vreo zece-cincisprezece metri de neant peste care, ca un covor zburător țesut din parchet laminat, plutește podeaua mansardei – pe care zac în desăvârșită împăcare de sine: a) măsuța de cafea neagră de la Ikea, pe care stă laptopul; b) canapeaua acoperită cu păturică albă de la Ikea, pe care stau lenevoase cărțile („cârțile”, cum ții minte că le alinta Mircea Ivănescu, n-ai înțeles niciodată prea bine de ce) & împricinatul. Iar timpul plutitor în care freci la nesfârșit & vagamente impudic cotorul cărților (sau tastatura laptopului), precum Aladin lampa, și te joci cu djinnii drăgălași & feroci eliberați din ele – timpul plutitor & stătător ca slava e, așadar, vacanța.
Ah, da, tot vacanță se numește, acum îmi aduc aminte, și timpul plutitor în care pleci cu Camelia & Sebastian prin tot felul de paradisuri policolore & inconsistente. Însă timpul acesta plutitor nu-i făcut din slavă stătătoare, precum celălalt – ci e fratele lui hiperkinetic & cu ADHD, un timp al mișcării (uneori cu sute de kilometri pe oră, pe autostrăzi care, când sunt românești, arată uneori ca-ntr-un remake după Mad Max) & al flanării infinite, în care surfezi pe suprafața realității până când, în momente de suprem vertij, creierul tău încins la roșu ajunge aproape să creadă suprema blasfemie: anume că realitatea e reală. Însă vacanța aceasta pe fast forward se duce ca nouri de Katrina pe șesuri, iar realitatea devine repede la fel de ireală ca întotdeauna, încât creierul uită repede de începutul lui de erezie. Și, da, grafomania împricinatului e atât de mare, încât nici chiar când timpul curge pe fast forward ea nu e pusă pe hold – se va găsi oricând, într-o baie de hotel sau pe o plajă, un mizilic de hârtie pe care să scrii ceva pentru jurnal, sau să înfigi în insectar o imagine pentru un poem (știi aproape milimetric locul din poem unde trebuie înciocolată, chiar dacă despre poemul în întregimea lui nu ai deocamdată habar); cât despre cititul pe plajă – uneori, creierul e din nou atât de încins la roșu, încât marea se face uneori o suprafață maronie de parchet laminat, iar plaja e o măsuță neagră de la Ikea, peste care levitezi bâzâind extatic, cittavrti, cittavrti, din creierul supraîncălzit ca un laptop pe o măsuță neagră de la Ikea într-o mansardă podită cu parchet laminat. Acest timp e, și el, tot o variantă a paradisului – însă nu sunt însă sigur dacă, în lexiconul meu interior, e listat la categoria „vacanță”. Așa cum nici vizita ultrarapidă, pe fast forward, a bietului Dante în paradis nu-i de listat la capitolul „vacanță”.
Și, că tot veni vorba de Dante: m-a consolat aproape definitiv când am văzut că și acolo jos, în bolgii, se citește – ba chiar se recitește, cum fac Paolo Malatesta & Francesca da Rimini, de pildă, recitind la infinit în povestea lor pe aceea a lui Lancelot & Guinevere. (Iar Eminescu s-a sărutat cu Mite Kremnitz atunci când au citit împreună în Divina Comedie cum Paolo & Francesca s-au sărutat atunci când au citit despre amorul ilicit dintre Lancelot & Guinevere. Și sunt sigur că Eminescu știa prea bine ce intertext infinit & hipnotic pune astfel în existență.) Așadar, până și în infern tot vacanță e. Sau, ca s-o spun neted: vacanța 100%, în care nu se scrie & nu se citește – abia ea e infernul. Însă nu cred că există minte suficient de crudă pentru a inventa așa ceva. În fond, și El adoră să citească, de vreme ce a dictat profeților & evangheliștilor, ca unor assistant managers hiperconștiincioase, ditamai cărțoiul. Iar Isus e, până-n vârful unghiilor, un intertextual – cel mai aplicat recititor al vechilor Scripturi. Prin urmare, v-aș propune să stăm liniștiți, dragi confrați intelectuali: până și în infern se citește în draci. Ceea ce înseamnă că, oricum ar fi, suntem salvați.
Trimiteți un comentariu