Declicul care anunță încheierea unei cărți

Ruxandra Cesereanu a coordonat o anchetă mișto în Steaua, adică aici. 
E o anchetă despre „declicul care anunţă încheierea unei cărţi” - și răspund la ea Andrei Codrescu, T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Emilian Galaicu-Păun, Mariana Codruţ, Ioana Bot, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Robert Şerban, Veronica D. Niculescu, Ioana Nicolaie, Radu Aldulescu, Florin Lăzărescu, Andra Rotaru, Marius Chivu, Simona Popescu și subsemnatul.
Transcriu mai jos răspunsul meu.

Cel mai adesea, „declicul” în discuție s-a produs înainte de încheierea propriu-zisă a cărții. Am avut, adică, imaginea ei de ansamblu când ea era încă în lucru; am știut, pur și simplu, cum va arăta ea în final – chiar dacă nu poem cu poem, ci doar în ghicitură, însă am știut, difuz ca și inerant ca albina când își face fagurii, cum anume va trebui să arate cartea când e gata. Într-un fel, e ca și când ai termina de scris cartea înainte de a o termina; îți vin, într-o străfulgerare nescontată, blueprint-urile ei, iar apoi te comporți mai degrabă ca un executant care duce la capăt un proiect al altcuiva. Cât poate mai conștiincios, dar fără să mai aibă în final declicul care-i spune: „acum e gata, așa trebuie să arate” – fiindcă știa de ceva vreme, de când a primit blueprint-urile, cum anume va arăta la final. Ca să nu vorbesc fără să dau exemple: blueprint-urile Frânghiei înflorite mi-au venit la Novi Sad, eram acolo alături de Marin Mălaicu-Hondrari, invitați la festivalul de poezie de acolo; stăteam în cameră, țin minte ca acum că vorbeam despre niște emisiuni literare de la TV ale lui Onetti – și, fără legătură cu discuția noastră propriu-zisă, am avut declicul. Am știut cum va arăta Frânghia înflorită, de la primul poem la ultimul. N-aveam titlul încă (urma să mi-l dea peste câteva luni Ana Dragu, într-un e-mail inspirațional), scrisesem doar un sfert sau o treime din carte – însă pur și simplu am știut ce am de făcut. Restul, încă vreo șase luni, a fost doar muncă de transcriere. Scriam, verificam mereu să nu depășesc conturul, să urmez cât mai fidel planul blueprint-urilor – iar prin februarie 2012 contururile au fost pline. Dar declicul cărții, cauza ei primă, fusese în august, cu un an în urmă. Și adevărul adevărat e că scrii mai mult pentru declicul ăla – mai intens decât toată holongăreala subsecventă a transcrierii. Iar apoi aștepți să vezi dacă cineva va mai uni iar vreodată firele rupte și neizolate ale neuronilor tăi, dacă se va produce iar scânteia, dacă vei primi alt set de blueprint-uri. Despre asta, numai despre asta e vorba.