John Berryman. Fragment de jurnal

John Berryman, într-un jurnal din 55:

„One’s simplest feeling abt gd art - or mine is - is that it is too good for men. We don’t deserve it. And yet - we call it divine - it is human.
I believe strongly by the way tho’ both in inspiri’n & in stewardship - altho’ I don’t know who inspires us or whose stewards we are.”

Read more...

Tara Skurtu & Svetlana Cârstean, la Institutul Blecher

Read more...

Nichita Danilov despre Eugen Cioclea

Nichita Danilov a schițat, în rubrica sa din Ziarul de Iași (ziarul local cu cei mai buni colaboratori din România, evident), o biografie condensată a lui Eugen Cioclea - poate cel mai picaresc destin din literatura română contemporană.

O transcriu mai jos. 

Eugen Cioclea

Eugen Cioclea a văzut lumina zilei într-un sat situat nu departe de Edineţ, în anii de amurg ai stalinismului;  a urmat cursurile unui liceu din Chişinău, după care a luat calea Moscovei, înscriindu-se la Facultatea de Matematică a Universităţii Mihail Lomonosov, pe care a absolvit-o cu magna cum laude.

Galeria de portrete din Moartea şi busola a lui Borges, populată de tot felul de fiinţe himerice, nu cuprinde în paginile sale o istorie mai bizară decât cea a poetului Eugen Cioclea.

Istoria sa, cu adevărat fascinantă, ar putea umple paginile unui întreg roman sau ar putea fi condensată, dacă am adopta metoda autorului Loteriei din Babilon, în câteva pagini sclipitoare. O voi rezuma, pornind de la relatările unor prieteni în câteva propoziţii.

După un scurt şi turbulent periplu prin liceele din Chişinău, Eugen Cioclea pleacă la Moscova, înscriindu-se la Facultatea de Matematică a Universităţii Mihail Lomonosov, devenind un student de elită.

Într-o zi de toamnă, plimbându-se pe aleile parcului, o întâlneşte pe fiica generalului X, pe care o agaţă într-un stil mai puţin obişnuit, scrijelind ecuaţia lui Newton pe o frunză ruginie de arţar şi declarându-i dragoste eternă. La nici o săptămână după acest episod, îmbrăcat într-un costum alb, impecabil, înarmat cu un buchet de trandafiri roşii, tînărul Jenea se prezintă în faţa generalului, cerându-i binecuvântarea.

A urmat proba focului: şampanie şi votcă... Bând cot la cot cu viitorul ginere, generalul rămâne uimit de cerbicia acestuia. Noaptea, generalul şi pretendentul se adâncesc în calcule. Răsăritul îi găseşte în faţa aceleiaşi mese, jucând ruletă rusească. Destinul e de partea poetului. După ce-şi duce de trei ori pistolul la tâmple, trăgaciul ţăcăneşte de fiecare data în gol. În cele din urmă, generalul se declară învins. La scurt timp urmează nunta, la care participă toată protipendada membrilor biroului politic, în frunte cu secretarul general. Din această clipă, biografia lui Eugean Cioclea cunoaşte ascensiuni şi căderi neaşteptate.

Beneficiind de protecţia înaltă a generalului, i se deschide în faţă o dublă carieră, politică şi ştiinţifică. Tânărul absolvent alege un alt drum, cel al boemei literare. Pornind pe urmele lui Esenin şi Vîsoţki, Cioclea frecventează cu asiduitate cabareturile unei Moscove ce nu crede în lacrimi, sfidând orice convenţie socială. Locuieşte în această perioadă în acelaşi imobil cu primul secretar al PCUS, jucând noaptea şah cu generalii şi chiar cu însuşi Leonid Ilici. Descinde într-o zi la Chişinău, cerând autorităţilor să fie asfaltat drumul ce leagă autostrada de satul său natal. Cu tot zelul organelor republicane, Cioclea e nevoit să piardă câteva zile şi nopţi în localurile selecte ale oraşului de pe malul Bîcului, dar, în sfârşit, asfaltul e turnat şi botezat, şi Cioclea se întoarce în satul său natal ca un erou civilizator.

Referitor la acest eveniment circulă mai multe variante. Printre care şi aceea că poetul ar fi năimit lăutari cu ruble lipite pe frunte şi pe cizme, întorcându-se acasă într-o caleaşcă trasă de trei fluturi nărăvaşi, cu aripile împodobite de steaguri tricolore. Alta că ar fi sosit într-o limuzină, însoţit de o gardă personală, alcătuită din ostaşi ce luptaseră în Afganistan, şi care purtau pe faţă măşti populare, astfel că suita sa părea desprinsă dintr-un carnaval.

Au urmat câteva zile şi nopţi de pomină şi iminentul divorţ şi căderea în dizgraţie, când Eugen Cioclea devine „un stîlp de nădejde al boemei moscovite”, pierzându-şi rând pe rând batalionul de costume şi cămăşi la jocul de poker, urmând parcă destinul lui Esenin, se reîntoarce în Moscova cârciumărească cântată de Esenin.

...Se întâlneau în cele mai deocheate spelunci. Discuţii nesfârşite. Veneau acolo pictori originari din Basarabia, care îşi duceau veacul la Moscova. Veneau şi actori şi scriitori. Figuri dintre cele mai pitoreşti, cu apucături ciudate. Căutau bodegile cele mai zoioase. Seara se aciuiau pe la atelierele pictorilor. Unele mari ca nişte hangare, alte lungi, înghesuite. Disecau noile tendinţe. Îl înjurau pe Evtuşenko seara, iar dimineaţa îl adulau. Eugen Cioclea făceau câte un marş eroic ce dura zece zile sau două săptămâni, după care se reîntorcea cu o figură spăşită la fata generalului, ce locuia în acelaşi bloc cu Brejnev.
...După o încăierare crâncenă, boema se sfîrşeşte pe patul de spital, când i se decupează un triunghi din calota craniană (ce păstrează la scară redusă dimensiunile piramidei lui Keops, de unde şi revelaţia), astfel încât creierul său începe să palpite liber, putând fi atins cu degetul. De atunci şi până astăzi poetul trăieşte cu sabia lui Damocles atârnând deasupra neuronilor. Orice mică atingere i-ar putea fi fatală.

În fine, după degringolada moscovită, Eugen Cioclea revine la Chişinău, cu puţin timp înainte de destrămarea URSS-ului, păstrând ceva din aura-i de altădată, dedicîndu-se trup şi suflet poeziei.
Unii îl compară cu Mircea Dinescu, alţii îl situează în descendenţa autorului Uvedenrodelor... Urmează, vorba lui Radu Vancu, să-l redescoperim.

Nichita Danilov

Moartea lui Eugen Cioclea, în Ziarul de Iași

Read more...

O veste oribilă: a murit basarabeanul Eugen Cioclea, unul dintre cei mai buni poeți români contemporani

Aflu dintr-un articol al lui Dumitru Crudu că a murit (și încă în ce condiții nedemne!) poetul basarabean Eugen Cioclea, unul dintre cei mai admirabili scriitori români contemporani pe care-i știu.
Habar n-aveam că era într-o stare atât de deplorabilă. Îi scrisesem acum o săptămână, rugându-l să-mi permită preluarea unui poem al lui în rubrica mea de poezie basa contemporană de pe LiterNet.
Eram mirat că nu mi-a răspuns, așa că i-am scris și pe Facebook.
El, însă, probabil că răspundea deja la alte întrebări, infinit mai importante.
Rămâne după el o poezie extraordinară, pe care uriașa majoritate a cititorilor români o au încă de descoperit.
Reproduc mai jos articolul lui Dumitru Crudu de pe moldova.org.

Cum a murit şi când a murit poetul Eugen Cioclea?

După adunarea scriitorilor de acum două săptămâni, Eugen Cioclea se prăbuşise sub masă, în mijlocul barului şi toată lumea păşea peste el ca peste o mobilă şi-şi vedea de ceaiurile lor. De parcă nici nu ar fi fost. Un chelner încerca să-I oprească pe scriitori, să le spună, luaţi-l şi pe colegul vostru cu voi, dar aceştia părăseau unul câte unul sediul Casei Scriitorilor, fără să-şi întoarcă capul înapoi. Unul dintre chelneri îl opri pe unul dintre colegii lui Cioclea, nu numai de scris, dar şi de pahar, şi-i zise:

-Nu vă supăraţi, dar haideţi să-l ducem acasă!

Iar colegul respectiv i-a răspuns:

-Azi au avut loc alegeri. Fiecare a ales câte ceva. Unii au ales preşedintele, iar aţii au ales să doarmă sub masă, a zis asta şi a plecat, a plecat impasibil.

Un alt coleg de-al lui Cioclea se răstea la cei care-l scoteau din sediul Uniunii Scriitorilor.

- Ce, vreţi să demonstraţi cât sunteţi de buni, de aia îl ajutaţi?

- Şi de ce nu te bagi şi tu să-l ajuţi pe Cioclea?

- Pentru că eu nu sunt un fariseu ca voi, a exclamat acesta blocându-le drumul celor care voiau să-l scoată pe Cioclea din sediul Uniunii, după ce ajunsese în comă.

În noaptea aceea Cioclea a fost dus la un spital de la Botanica, fiindcă nu mai fu capabil să vorbească şi să-i spună şoferului unde locuieşte.

A doua zi însă, a doua zi dimineaţă a revenit la Uniunea Scriitorilor. Nu acasă, dar la Uniunea Scriitorilor. Se vede că pentru el adevărata sa casă era anume Uniunea Scriitorilor.

Interesant e ceea ce s-a întâmplat a doua zi. 

Din mărturisirile portăresei şi a unei chelneriţe, el a bântuit toată ziua coridoarele Uniunii, dar nu cum mergea de obicei, ci îndoit, de parcă tot timpul se afla în căutarea unui perete de care să-şi sprijine mâinile. Adică mergea cu mâinile înainte. Şi mergea în salturi. Ba foarte repede, ba foarte încet. Nereuşind să-şi păstreze echilibrul. Mai căzând din când în când cu capul de asfaltul coridoarelor.

La un moment dat, l-a întâlnit pe un regizor de la Radio Naţional şi i-a cerut de mâncare. 

I-a apelat şi pe nişte ziarişti de la Timpul şi le-a cerut acelaşi lucru.

Tuturor le cerea de mâncare şi să-l ducă acasă. Oare ce s-a întâmplat în vinerea şi sâmbăta de după adunare? Oare a mai continuat să bea? Iar dacă a băut, cine oare l-a dus acasă?

Şi când oare a murit?

Preşedintele Uniunii Scriitorilor, scriitorul Arcadie Suceveanu, a detectat că poetul Eugen Cioclea se află într-o stare critică încă acum o lună şi a mijlocit internarea lui la spitalul de boli nervoase de pe strada Korolenko. Dar înainte să se interneze, poetul s-a îmbătat atât de tare, şi iar a căzut şi şi-a spart capul, şi-a spart aşa de rău capul că a fost internat la Urgenţă, unde i-au cusut capul, după care poetul iar a prins să bea. Să bea în loc să accepte să fie internat.

Poate, dacă ar fi fost internat atunci, ar mai fi fost şi acum în viaţă.

Cioclea nu avea voie să bea. Îi era interzis categoric acest lucru.

Bând, el mergea cu braţele desfăcute în părţi spre acest sfârşit implacabil.

A fost un mare poet. Un poet uriaş, care a trăit la temperaturi maxime poezia sa.

Eugen, fără tine Chişinăul nu mai e Chişinău.

Omul Eugen Cioclea i-a făcut loc poetului. Un poet pe care va trebui să-l redescoperim. Pentru că e un mare poet.

Read more...

Marin Mălaicu-Hondrari & „Lunetistul”, la Sibiu

Marin Mălaicu-Hondrari & Lunetistul.
Sâmbătă, de la 6 seara, la Librăria Humanitas din Sibiu, unul dintre cei mai meseriași & vitali scriitori de azi ne va vorbi despre unul dintre cele mai meseriașe & letale personaje ale lui.
Sau viceversa, cine mai știe.
Așadar, voi, sniperi și sharpshooteri ai literaturii, care-i știți deja precizia & eficiența letală - Charlie is in the building sâmbătă, de la 6, la Humanitas.
Do not miss!

Read more...

Raluca Șandor Gorcea. Un debut subevaluat

Unul dintre debuturile cele mai ghinioniste de anul trecut este cel al Ralucăi Șandor Gorcea - anume Când ești obosit vrei acasă, Herg Benet, 2012. Merita o atenție superioară celor câteva cronici pe care le-a înregistrat - cea a lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Suplimentul de cultură, distrugătoare, este în fond, citită în antifrază, un elogiu à son insu, fiindcă numai în pozitiv pot eu unul citi o cronică al cărei final sună astfel: „Din păcate, aici nu prea răsare cetatea blestemată de zei, ci doar un lung text, plin de sensibilitate și sinceritate”.

Iată mai jos câteva mostre de sensibilitate & sinceritate - „cei doi mari dușmani ai poeziei adevărate”, după cum spune BAS în continuarea citatului de mai sus. Știind că, în principiu, are dreptate, nu-s totuși de acord până la capăt cu el; aș spune mai degrabă că-s două calități necesare, dar insuficiente ale poeziei - fiindcă, fără tehnică, nu valorează prea mare lucru. Însă Raluca Șandor Gorcea are, cel mai adesea, un control tehnic lucid, care o ajută să nu derapeze în sentimentalism & verbiaj, riscuri majore la o astfel de poezie & astfel de temă (aici BAS are, firește, dreptate). Poemele de mai jos arată, sper, de ce am încredere în ea. 

Raluca Șandor Gorcea

Când ești obosit vrei acasă, Herg Benet, 2012

  

cu cheia la gât

îți dai seama 

viața începe de fapt 

când te urci prima oară pe bicicletă 

și agăți zmeul de ghidon 

apoi muști dintr-un măr 

și sar schije de lumină și iarbă 

apoi vine zâmbetul ei cu viteză din urmă

ca un boomerang 

zâmbetul ei 

un buchet de baloane colorate 

spărgându-se în curcubeu deasupra 

blocurilor 

zâmbetul ei de heliu

înălțând întregul cartier 

cu stația autobuzului 5 

japonezele de la colț 

cofetăria în turbion de ecleruri, napolitane 

tarabele pieței cu ridichi, cireșe, salata la 1 leu 

bibeloul vândut de tanti de la III 

și tufele de iasomie 

și bătătorul de covoare 

bigudiurile și florăresele 

farfuriile mici de dulceață 

și 

bicicleta ta 

prima ta bicicletă cu zmeu  

doar tu rămâi 

ghemuit în burta luminii bătrâne

tu 

rămâi 

și soarele e un frisbee 

ea ți-l aruncă dintr-un capăt

al verii 

pedalează pedalează 

să-l prinzi în celălalt

  

chestii de pe drum

atunci ne întorceam de la școală pe jos

deasupra ghiozdanelor erau agăţate vrăbii

și mai sus sârme de telegraf

și copacii

și apoi

se întindea un cer de cocă în care modelam

direct din pleoape

ca la atelier

continente cu rinoceri și girafe

pe mihai viteazu și cheia sol

planeta saturn

și orice altceva

mai citeam dar nu puteam vedea prin cartier

sau la zoo

uneori ne era poftă de cozonac

atunci treceam pe lângă brutărie și mâncam câte o pâine

întreagă

până ajungeam acasă

era fierbinte și moale

așa cum puteam băga mâna în foc că

e dumnezeu iarna

în siberia

care e oricum

foarte departe

și noi nu o să ajungem niciodată acolo

la El

  

pe vremea când lângă blocul nostru zburau o grămadă de fluturi

îţi amintești Ioana 

mâncam șarlotă la cornet din staţia lui 5 

aerul era un autobuz de vanilie traversându-ne leneș gura 

aveam cheile atârnate la gât o lălăiam pe stradă 

râsul nostru mușca din lume ca dintr-o tabletă de glucoză 

peste noi 

cerul întindea o umbră perfectă   

atunci tu aveai cele mai frumoase jucării din cartier 

cu care nu aveam voie să ne jucăm iar 

eu o aveam pe mama 

cu mâini subţiri ea 

îmi făcea două cozi simetrice 

mâinile ei erau aromate ca o citronadă 

care mergea cu o prăjitură „Pitic“    

apoi alergam după fluturi pe maidanul de lângă bloc 

mereu împreună trupurile noastre 

erau două rachete albe ca în cântecul ăla din film 

spărgând orele una câte una 

creșteam în tăcere 

ne juleam coatele genunchii și după amiezele se făceau roșii 

roșii ca niște cravate făcute ghem 

roșii

ca 

zâmbetul unei comandante de detașament 

mai știi serile de duminică miroseau a șampon de urzică și a oţet 

era mirosul tristeţii 

și peste tot se deschideau geamuri și eram cu toţii chemaţi

acasă 

știi Ioana 

aș vrea azi să mă cheme acasă 

din nou 

și tu nu te-ai supăra dacă aș pleca 

fără să mai stau măcar 

5 minute și gata

  

când ești obosit vrei acasă

erau lucruri simple

mirosul de săpun și fier de călcat încins

soarele de toamnă ca o vulpe sărind

pe acoperișuri,

pe blocuri, până în balconul nostru

înfășurându-se moale în jurul lumii,

erau Mama și Tata

atât de înalți decupând aerul bucătăriei

și privirea mea se ridica în

zepelinul auriu al luminii dintre ei

– era o bucătărie plină de dragoste

seara se vărsa încet în camere

umplând spațiul dintre

mâna mamei și spinarea galbenă a pisicii

dintre masa cu farfurii si ardeii puși la copt

dintre păsări și aripile lor

întinse

când plecau

timpul se mula tăcut pe casa noastră,

pe șotroanele colorate

cu fetițe în prelungirea lor

unu, doi, trei

patru-cinci

hai acasă

mai lasă-mă puțin

încă

puțin

șase

șapte

opt-nouă

ai obosit e târziu

erau lucruri simple

hai

acasă

amiaza

fetiţa doarme cu pumnii

strânși

pumnii fetiţei au mărimea și culoarea

unei caise

luminează sub pătură

înot până acolo

pe întuneric

unde ajung

se deschide

o toamnă

în care suntem toţi

și ne ţinem de mâini în jurul mesei

ca în filme

pe masă un coș mare

cu fructe

în fructe e foarte liniște

când mușcăm

liniștea ne intră în gură

și ne înghite

fetiţa respiră ușor

cum vântul umple apoi golește

o pânză colorată

Read more...

Poeţii citesc pentru Roşia Montană. La Institutul Blecher

A

Azi, de la 6 şi jumătate, poezia e iar în stradă.

Mă rog, nu chiar în stradă, ci în mansarda Bastiliei (sună grozav, nu?).

Adică în Piaţa Romană, nr. 5.

Dar poezia, chiar în mansardă fiind, e de fapt în stradă.

Mergeţi să-i vedeţi pe cei cinci eco-anarho-terorişti poetici: Xiron/Ţupa/Dosa/Niţescu/Pojoga.

Şi pe capul terorismului poetic, Claudiu Komartin.

Pentru că poeziei i se potriveşte la fel de bine ca şi Roşiei Montane strigătul ăsta: Uniţi salvăm!

Read more...

Bogdan Arizancu. Două poeme

Nu mai știu când l-am cunoscut pe Bogdan Arizancu - prin 2002, aș tinde să cred. Mi-era student, și cred că era primul meu student care scria poezie - ba încă al naibii de promițător. Am petrecut pe atunci mult timp cu el, oricum suficient cât să-mi dau seama că formula lui sufletească e a unui gen de puritate hipersensibilă și masochistă, pe cât de chinuitoare pentru omul din viața reală, pe atât de fertilă pentru poet. Am fost convins, nu numai de aceea, că Bogdan e un poet autentic, și mai ales unul de cursă lungă; amănuntul că, de vreo opt ani încoace, n-a mai scris poezie mi se pare complet neesențial: cine a scris, pe la douăzeci de ani, poezie așa cum scrie el mai jos, n-are nici o șansă: va scrie iar. Cu pauze mai mici sau mai mari, precum dipsomanii între reprizele etilice - dar va scrie. 
Am găsit, scotocind prin foldere, două poeme ale lui din 2004. Iată-le.

Bogdan Arizancu 

***

îmi este foarte dor de tine. şi e un timp sufocându-mă cu degete putrede,

noaptea. tu dacă ai fi, mi-ai pune în suflet cu mâna ta lacul,

ca-n blaga, dar nu. dintotdeauna scrisul mi-a fost carnea ta în absenţă, mi-a fost dracul

suflând în carnea mea să sune. îmi este foarte foarte dor de tine

şi pur şi simplu vreau să scriu iar despre nopţile din a doişpea, când mă-ntorceam de la 
                                                                tine foarte târziu. în şuviţe şubrede

îmi ţâşnea sângele pe nas de atâta plâns, ca nişte umbre roşii ale urii mele cretine

când urlam la tata. inima lui. odată a ieşit pe balcon, nu mai avea aer şi s-a pus pe ciment,

şi mama suna la salvare şi plângea. în oglinda din baie aveam ochii aşa roşii, era ca şi cum

cineva trăia în mine, eu eram bestie nici măcar nu-mi păsa – cu atât te iubeam mai mult, mai dement.

credeam că mă pot sinucide numai fiindu-mi atât de dor de tine, tot aşa ca acum.

şi tot aşa încercam să scriu, cu sângele zvâcnindu-mi bezmetic în gât ca un fluture 
                                                    de lampă,cu nopţi lăsându-mi scrum

în cearcăne şi era o altă zi pe urmă, zilele fluturau în jurul meu fără să mai ţin minte 
                                                    nimic. somnul  îmi descărna violent

sufletul de dor de tine. acum vreau să scriu şi o pleoapă caldă se întinde

peste mine cu totul. nu am cum să adorm, fluturele de lampă e turbat, se mai ţine

de gâtul meu încă, cum groaza de cât dor îmi poate fi îşi mai înfige un dinte

în umărul meu spart de nesomn. cu  gura plină de nisip, cu oasele pline

întind mâinile ca un orb în întunericul înghiţindu-mă fierbinte

şi nu mai pot de atâta dor de tine.

*** 

şi cum te uiţi la mine cu ochii mai mari decât sufletul

tristeţea ta îmi creşte în plămâni ca o iederă amară

acum când te duc acasă şi e ninsoare pe moldovei

şi farurile de maşină ni se înghesuie dureros în sărut.

cuvintele se strâng în mine ca sângele în chiuvetă

mai avem puţin.

fluturi mari îţi dorm pe pleoape

ies din scară şi tristeţea ta

ca un păianjen rece mi s-a aşezat pe faţă.

e o ninsoare neagră pe moldovei, o nuntă în iad acum fără tine.

fereastra ta stinsă,

şi alcoolul întinde în jurul meu o pânză subţire de sânge prin care văd.

de atâtea ori drumul ăsta, singurătatea asta

ca o lamă de gheaţă în care te tai înainte să-ţi dai seama. de atâtea ori disperarea.

în liceu credeam că se poate scrie despre lucrurile astea

despre frica de a intra în parc, despre cum începeam să fug ca un nebun,

despre tata.

singurul lucru bun de care mă puteam agăţa în nopţile ălea din a doişpea era vocea ta în receptor

după ce ajungeam acasă, era trecut de unu şi după drumul din ştrand pe mihai viteazu eram oricum

terminat. când dormeau ai mei, apăsam încet de tot tastele telefonului şi şopteam ca să nu-i trezesc. şi sori

de smoală răsărind din alcool, rotind în jurul meu, fulgerul lor înmiit. dar era respiraţia ta şuierând liniştitor

când trecea mai mult timp fără să ne spunem nimic. în liniştea moartă din hol puteam auzi câteodată

                                                                    până şi  mişcarea buzelor

tale începând un surâs. încă mai încerc să scriu şi sunetul ăla vreau să mi-l amintesc acum.

Read more...