Bogdan Arizancu. Două poeme

Nu mai știu când l-am cunoscut pe Bogdan Arizancu - prin 2002, aș tinde să cred. Mi-era student, și cred că era primul meu student care scria poezie - ba încă al naibii de promițător. Am petrecut pe atunci mult timp cu el, oricum suficient cât să-mi dau seama că formula lui sufletească e a unui gen de puritate hipersensibilă și masochistă, pe cât de chinuitoare pentru omul din viața reală, pe atât de fertilă pentru poet. Am fost convins, nu numai de aceea, că Bogdan e un poet autentic, și mai ales unul de cursă lungă; amănuntul că, de vreo opt ani încoace, n-a mai scris poezie mi se pare complet neesențial: cine a scris, pe la douăzeci de ani, poezie așa cum scrie el mai jos, n-are nici o șansă: va scrie iar. Cu pauze mai mici sau mai mari, precum dipsomanii între reprizele etilice - dar va scrie. 
Am găsit, scotocind prin foldere, două poeme ale lui din 2004. Iată-le.

Bogdan Arizancu 

***

îmi este foarte dor de tine. şi e un timp sufocându-mă cu degete putrede,

noaptea. tu dacă ai fi, mi-ai pune în suflet cu mâna ta lacul,

ca-n blaga, dar nu. dintotdeauna scrisul mi-a fost carnea ta în absenţă, mi-a fost dracul

suflând în carnea mea să sune. îmi este foarte foarte dor de tine

şi pur şi simplu vreau să scriu iar despre nopţile din a doişpea, când mă-ntorceam de la 
                                                                tine foarte târziu. în şuviţe şubrede

îmi ţâşnea sângele pe nas de atâta plâns, ca nişte umbre roşii ale urii mele cretine

când urlam la tata. inima lui. odată a ieşit pe balcon, nu mai avea aer şi s-a pus pe ciment,

şi mama suna la salvare şi plângea. în oglinda din baie aveam ochii aşa roşii, era ca şi cum

cineva trăia în mine, eu eram bestie nici măcar nu-mi păsa – cu atât te iubeam mai mult, mai dement.

credeam că mă pot sinucide numai fiindu-mi atât de dor de tine, tot aşa ca acum.

şi tot aşa încercam să scriu, cu sângele zvâcnindu-mi bezmetic în gât ca un fluture 
                                                    de lampă,cu nopţi lăsându-mi scrum

în cearcăne şi era o altă zi pe urmă, zilele fluturau în jurul meu fără să mai ţin minte 
                                                    nimic. somnul  îmi descărna violent

sufletul de dor de tine. acum vreau să scriu şi o pleoapă caldă se întinde

peste mine cu totul. nu am cum să adorm, fluturele de lampă e turbat, se mai ţine

de gâtul meu încă, cum groaza de cât dor îmi poate fi îşi mai înfige un dinte

în umărul meu spart de nesomn. cu  gura plină de nisip, cu oasele pline

întind mâinile ca un orb în întunericul înghiţindu-mă fierbinte

şi nu mai pot de atâta dor de tine.

*** 

şi cum te uiţi la mine cu ochii mai mari decât sufletul

tristeţea ta îmi creşte în plămâni ca o iederă amară

acum când te duc acasă şi e ninsoare pe moldovei

şi farurile de maşină ni se înghesuie dureros în sărut.

cuvintele se strâng în mine ca sângele în chiuvetă

mai avem puţin.

fluturi mari îţi dorm pe pleoape

ies din scară şi tristeţea ta

ca un păianjen rece mi s-a aşezat pe faţă.

e o ninsoare neagră pe moldovei, o nuntă în iad acum fără tine.

fereastra ta stinsă,

şi alcoolul întinde în jurul meu o pânză subţire de sânge prin care văd.

de atâtea ori drumul ăsta, singurătatea asta

ca o lamă de gheaţă în care te tai înainte să-ţi dai seama. de atâtea ori disperarea.

în liceu credeam că se poate scrie despre lucrurile astea

despre frica de a intra în parc, despre cum începeam să fug ca un nebun,

despre tata.

singurul lucru bun de care mă puteam agăţa în nopţile ălea din a doişpea era vocea ta în receptor

după ce ajungeam acasă, era trecut de unu şi după drumul din ştrand pe mihai viteazu eram oricum

terminat. când dormeau ai mei, apăsam încet de tot tastele telefonului şi şopteam ca să nu-i trezesc. şi sori

de smoală răsărind din alcool, rotind în jurul meu, fulgerul lor înmiit. dar era respiraţia ta şuierând liniştitor

când trecea mai mult timp fără să ne spunem nimic. în liniştea moartă din hol puteam auzi câteodată

                                                                    până şi  mişcarea buzelor

tale începând un surâs. încă mai încerc să scriu şi sunetul ăla vreau să mi-l amintesc acum.