Cu Mircea Ivănescu & Dimitrie Gusti la Iaşi

Mâine şi poimâine, Dragoş Varga şi cu mine o să fim la Iaşi.
Mâine vom lansa acolo Interviul transfinit al lui Mircea Ivănescu cu Vasile Avram, apărut la Casa de editură Max Blecher în decembrie 2012, în urma unui proiect al revistei Transilvania (va intra foarte curând în librării, apropo).
Şi vom prezenta şi alte publicaţii ale revistei Transilvania.
Vor mai fi acolo Şerban Axinte, Doris Mironescu, Antonio Patraş, Sorin Bocancea şi Daniel Şandru.
De la 17, în Sala Senat a Universităţii "Petre Andrei".
Iar poimâine, tot de la 17 şi tot acolo, vom prezenta alături de Zoltan Rostas numărul Gusti al Transilvaniei.
Iaşilor, venim aşadar să vorbim despre poezie & să vă jelim teii!

Read more...

Nora Iuga. O declaraţie & o reparaţie

Admirabila Nora Iuga tocmai a comis o nedreptate faţă de admirabila Nora Iuga. Iată, mai exact, despre ce tautologică, endogamă injustiţie e vorba: într-o cronică recentă din Observator cultural la excelenta portretistică literară a lui Nichita Danilov din Portrete fără ramă (Tracus Arte, 2012), în fapt o splendidă scrisoare îndrăgostită pe marginea cărţii lui Danilov, Nora scrie aşa: „ Nu ştiu exact cum te simţi tu acum printre confraţii tăi, dar eu, care am iubit tinerii dintotdeauna, încep să cred că ei, de fapt, nu pe mine mă iubesc, ci dragostea mea pentru ei, iar cărţile se pare că puţini mi le mai deschid. Sînt poate nedreaptă şi iremediabil îndrăgostită de mine. Da, sînt ultima mea pasiune. Cîte delicii spirituale îmi ofer singură... Ce rost are să-i trag de mînecă şi să le spun ‚Citiţi-mă!’, dacă limba mea n-o cunosc, nici gîndul meu, fiindcă şi gîndul tot în limbă se arată”.

Ecce injustitia! Am tresărit citind această frază, apoi am recitit-o, ca să fiu sigur c-o înţeleg bine. Da, spunea exact ce spunea: că noi, tinerii, nu-i mai deschidem cărţile, şi că astfel n-o iubim de fapt pe ea, ci dragostea ei pentru noi – adică tot pe noi înşine, într-un exerciţiu de narcisism mediat. Ei bine, mi-am spus, atunci poate că tot din narcisism i-au publicat în 2010 tinerii (Un Cristian şi Victor Jalbă, în speţă) reeditările celor două cărţi de poezie, Dactilografa de noapte şi Spitalul manechinelor, la Casa de Pariuri Literare; după cum acelaşi narcisism i-a făcut pe aceiaşi doi inimoşi editori să-i strângă postările de pe blog în Blogstory, tot la CDPL, în 2011.

Şi tot din narcisism, şi tot pentru că n-o iubesc cu adevărat, i-au reeditat Ana Toma şi Claudiu Komartin în 2012 la Casa de editură Max Blecher una dintre cele mai frumoase cărţi ale ei (şi ale anilor ’80 în general), Piaţa Cerului – pe care întâmplarea făcuse s-o termin de citit exact atunci când am căzut peste fraza atât de nedreaptă a Norei despre Nora; o carte fermecătoare şi ataşantă, şi mai ales foarte curajoasă, din care foarte tinerii poeţi experimentalişti de azi (şi sunt câţiva de tot buni – mă gândesc în primul rând la Radu Niţescu, Alex Văsieş, Vlad Pojoga, Deniz Otay, Ioana Vintilă, Cristina Jidveianu, Ana-Maria Lupaşcu, şi lista nu se închide aici – toţi, de altfel, admiratori declaraţi ai Norei) vor avea destule de învăţat.

Fiind aşadar sub impresia covârşitoare a Pieţei cerului, fireşte că inechitatea aplicată de Nora Norei mi s-a părut cu atât mai flagrantă. Încât primul meu gând a fost să mă reped la tastatură ca să-i scriu Norei o declaraţie de lector îndrăgostit de Piaţa cerului (şi de Săpunul lui Leopold Bloom, şi de Inima ca un pumn de boxeur, şi de..., şi de...). Apoi, gândindu-mă mai bine, mi-am zis că o şi mai convingătoare declaraţie (şi, în fond, poate chiar o reparaţie) ar fi să-i arăt Norei că nu numai că o citim, dar citim chiar şi ce se scrie despre ea; că suntem atenţi adică nu numai la destinul ei de fiinţă îndrăgostită de noi, ci şi la destinul cărţilor ei – de care suntem noi îndrăgostiţi.

Aşa încât o să transcriu pur şi simplu mai jos câteva pasaje din ce scrie un critic exemplar, anume Valeriu Cristea, despre Piaţa cerului a acestui scriitor exemplar care e Nora; iată pasajele cu pricina din Fereastra criticului (1987): „Sunt autori care parcă stau ‚ascunşi’, publică rar şi nu se pricep (în vreme ce alţii se pricep foarte bine) să atragă atenţia asupra lor. Când însă scot şi ei câte o carte ni se întâmplă nu o dată să constatăm că ea poate concura liniştit cu cele ale confraţilor despre care vorbim, ca să zic aşa, şi în somn. Din această categorie, a parcimonioşilor şi discreţilor, face în orice caz parte Nora Iuga... De un prozaism ferm, de o cruzime tăioasă, poezia Norei Iuga este în acelaşi timp de o rară îndrăzneală a inspiraţiei. Autoarea însăşi e o Cenuşăreasă ce reuşeşte – explozia spaţiului închis e în acest volum deosebit de spectaculoasă – să evadeze adesea din bucătărioara în care găseşte şi scrie în ‚piaţa cerului’, o piaţă a sufletelor de poeţi, desigur, acolo unde au loc marile baluri ale fanteziei. Piaţa cerului este o carte profundă, sinceră, curajoasă: ‚cine are curajul să-şi pună lacrima / sub microscop’, întreabă poeta care tocmai asta face în volumul ei de autoanaliză şi spovedanie – răscolitor în toate sensurile”.

Aş contrasemna oricând aceste rânduri ale lui Valeriu Cristea; după cum sunt convins că le-ar contrasemna atâţia alţi tineri, de la cei deja pomeniţi la alţii pe care-i cunosc sau ba. Aşa încât e limpede că n-are dreptate Nora să spună că nu-i cunoaştem limba – de vreme ce, după cum se vedem, cunoaştem (şi recunoaştem, şi ne recunoaştem în) limba ei, precum şi (în) limba celor ce au scris despre scrisul ei, admirându-l. Pasionaţii (şi pasionalii) literaturii vorbesc încă toţi aceeaşi limbă – limba care se aude şi în Piaţa Cerului, desigur.

Iată aşadar, dragă Nora, declaraţia & reparaţia.

Read more...

Spiritul primar agresiv. Studiu de caz: Andrei Marga

Iată ce spune în comunicatul ăsta Andrei Marga despre Filip Florian, într-un comunicat de o agresivitate fără precedent (atacul recent la Andrei Pleşu era violent numai în fond, forma mima încă o oarecare civilitate):

“Sub pretenția goală a omului de litere el [Filip Florian] probează incultura”;

“personaje vizibil de carton cum este Filip Florian”;

“Filip Florian, cu nivelul lui jalnic de cultură, este doar vehement”.

Etc.

Scriam săptămânile trecute aici despre atacul managerului Tribunei din Cluj, Mircea Arman, la adresa lui Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Ion Pop, Ion Vlad etc. Extrasele de mai sus din comunicatul-diatribă al lui Andrei Marga (semnat ca de obicei, extrem de curajos, „Biroul de Presă al ICR”) arată, dacă mai era nevoie, că Andrei Marga are în comun cu Mircea Arman nu numai iniţialele, ci şi ceea ce un alt biet prozator român (nu un ditamai filosoful, precum domnul Marga, e adevărat) numea “spiritul primar agresiv”. Care, iată, intră în metastază sub ochii noştri.

Aşa, ca fapt divers: Costi Rogozanu, cu deja binecunoscuta lui luciditate (care e de regulă pentru mine una dintre marile surse de amuzament), scria azi pe VoxPublica că nu înţelege de ce se agită atâta lumea cu ICR-Marga şi Salonul de carte de la Paris, dat fiind că ce vede el pe lista respectivă nu i se pare supărare, ci împăcare. Curat împăcare, coane Costi, să ne trăiască!

În orice caz, amuzantele lucidităţi ale lui Costi Rogozanu mă fac să îndrăznesc să-mi permit şi eu una: în fruntea ICR nu are ce căuta un om care jigneşte scriitorii români (şi încă pe unul dintre cei mai buni dintre ei!). Dar la fel de adevărat e că, de regulă, plagiatorii nu merg în fruntea bucatelor la târgurile de carte – şi uite că totuşi se întâmplă. Nu-i aşa că-i amuzant? Numai împăcare & amuzament, parol!

Ca să închei – furia agresivă (şi, în fond, neputincioasă) a lui Andrei Marga la adresa lui Filip Florian îmi aminteşte de o scenă pe care nu mai ştiu unde am citit-o: la o întâlnire a lui Ceauşescu cu scriitorii, Elena Ceauşescu intră într-o criză similară de furie când o vede pe Ana Blandiana (care reprezenta exact ceea ce E.C. nu era şi nu putea fi) contrazicându-l pe N.C.; şi începe să strige isteric: „Fă-o să tacă, Nicule, fă-o să tacă!”. Filip Florian, unul dintre cei mai traduşi scriitori români de azi, admirat şi iubit în ţări pentru care Andrei Marga e un anonim absolut, reprezintă ceea ce A.M. nu e şi nu poate fi nicicând. Recitiţi „comunicatul” – veţi auzi, vă asigur, cum din spatele frazelor lui agresive răzbate o voce mică (mică-mică, meschină chiar), cerând isteric: „făceţi-l să tacă!”

Inutil să mai spun: Ceauşescu n-a făcut-o pe Blandiana să tacă.

(text publicat pe LaPunkt.ro)

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!", înregistrată la Senat. [Sau când crinii citesc despre calorifere]

Serviciul de Relaţii Publice al Senatului României ne informează că petiţia "Adio, ICR!", depusă la Senatul României, a primit numărul de înregistrare 324/A şi a fost redirecţionată către preşedintele Senatului, onor Crin Antonescu.
Conform ordonanţei 27/2002, art. 8, trebuie dat un răspuns în maxim 30 de zile de la înregistrarea petiţiei.
Care petiţie a fost înregistrată în 12.03. Aşadar, pe 12 aprilie cel târziu ar trebui să vină un răspuns.
Aşadar, în următoarele treizeci de zile, în România un crin va citi despre calorifere. Ca-ntr-o poezie spooky de Brumaru.

Read more...

Leipzig

Plec azi, în vreo două ore, la Leipzig - voi avea o lectură la Târgul de Carte de acolo.
Mai sunt prinşi în programul ăsta Doina Ruşti şi Daniel Bănulescu; şi tot la Leipzig e Claudiu Komartin, pentru a-şi lansa antologia de la Korrespondenzen, Und wir werden die Maschinen fur uns weinen lassen (Şi vom lăsa maşinile să plângă în locul nostru - minunat & obsedant vers!), excelent tradusă de Georg Aescht; şi tot acolo, Anca Fronescu, exemplara iubitoare & promotoare de literatură; şi tot acolo, Monica Madas alias Monooka, cea mai bună voce feminină auzită de mine în România (şi fermecătoare desenatoare, de asemenea); şi probabil alţi oameni la fel de frumoşi, despre care încă nu ştiu.
Va fi un desant românesc pe cinste, aşadar.
La Lipsca, birjar!

Read more...

Adela Dinu, "Diaristica feminină românească"

Săptămâna trecut, exact pe 8 martie, am prezentat la Librăria Humanitas, alături de Rita Chirian, debutul în critică al Adelei Dinu - Diaristica feminină românească, Eikon/Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2012. (Nu se putea zi mai bună pentru prezentarea unei cărţi cu o asemenea temă, fireşte!)

E un debut comme il faut, ambiţios şi bine condus, poate un pic cam prea militant feminist pentru unele gusturi mai conservatoare, însă certificând în Adela Dinu un critic serios şi de cursă lungă.

Reproduc mai jos ce am scris pe coperta a IV-a.

Acum 13 ani, Mircea Cărtărescu observa în Postmodernismul românesc că, la noi, critica literară „n-a dat nici o atenţie discriminării femeii ca autor”, iar autoarele „au fost cantonate în ghetoul literaturii feminine”. Ei bine, machismul acesta critic e pe cale să fie demantelat (e drept, deocamdată tot numai de... autoare): după excelenta Fotografie de grup cu scriitoare uitate a Biancăi Burţa-Cernat, revizitând proza feminină interbelică, iată acest de asemenea excelent synopsis privind Diaristica feminină românească al Adelei Dinu. Calităţile studiului sunt prea multiple pentru a putea fi chiar şi numai enumerate într-un blurb de copertă finală; mai întâi, în ce priveşte partea teoretică propriu-zisă, e de remarcat că, dacă până acum diaristologii români au marşat exclusiv pe poetica franceză a jurnalului, în siajul barthesian al descrierii retoricii lui, Adela Dinu introduce şi perspectiva complementară a lui Hocke (al cărui studiu-antologie despre jurnalul european, absolut fundamental, nu-i tradus la noi), interesată mai degrabă de imaginarul genului şi trecându-i în plan secund literaritatea. Inovaţie bibliografică al cărei profit se resimte net în analiză. Apoi, e de asemenea remarcabilă, prin aplicaţie şi prin echilibru, secţiunea privitoare la avatarurile feminismului literar, respectiv ale feminităţii literare. În fine, autoarea e şi un redutabil close reader, cum se dovedeşte în amplul capitol dedicat celor paisprezece autoare de jurnale care fac obiectul analizelor, de la Jeni Acterian şi Alice Botez la Elena Spijavca şi Tia Şerbănescu. Suficiente calităţi, aşadar, ca să facă din Adela Dinu un new entry în nomenclatorul select al criticii tinere.  

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!", activă încă două zile

Petiţia "Adio, ICR!" va mai fi activă încă două zile.
Luni o s-o închid şi o s-o trimit către Senatul României.

Până atunci, cei care mai doresc o pot semna AICI.

Read more...

"Frânghia înflorită", nominalizată la Premiile "Observator cultural" pentru poezie

Iată nominalizările pentru poezie la Premiile „Observator Cultural” – toate excelente, şi mă grăbesc să adaug că ar mai fi meritat să fie pe lista asta şi alte câteva cărţi care m-au atins profund, poate în primul rând cele semnate de Ana Dragu (Păzitoarea, Charmides), Rita Chirian (Asperger, Cartea Românească), Aurel Pantea (Nimicitorul, Limes), Liviu Ioan Stoiciu (Substanţe interzise, Tracus Arte), Marius Conkan (Extazul Sfântului Markon, Tracus Arte) şi alte câteva (care anume, se va vedea în antologia Cele mai frumoase poeme din 2012, la care Claudiu Komartin şi cu mine lucrăm).

Cum a observat şi Răzvan Ţupa pe blogul lui, 4 din cei 6 autori au debutat după 2000 – amănunt elocvent pentru schimbarea de generaţii în vortexul căreia ne aflăm.

Mă bucură mult că sunt nominalizate două cărţi de la Casa de Editură „Max Blecher”; împreună cu celelalte două de la debuturi (Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă; Anatol Grosu, Epistola din Filipeni), cele patru titluri nominalizate fac din „Max Blecher” cea mai dinamică editură de poezie activă acum. Echipa Ana Toma–Claudiu Komartin–Vlad Pojoga, trei frumoşi nebuni întru poezie, face ce ştie şi ştie ce face.

Iată aşadar nominalizările la poezie şi la debut:

Poezie

·                    Şerban Axinte, păpădia electrică, Casa de pariuri literare

·                    Vlad Moldovan, Dispars, Cartea Românească

·                    Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale, Cartea Românească

·                    Octavian Soviany, Pulberea, praful şi revoluţia, Casa de Editură „Max Blecher“

·                    Bogdan-Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Cartea Românească

·                    Radu Vancu, Frînghia înflorită, Casa de Editură „Max Blecher“

Debut

·                   Marius Chivu, Vîntureasa de plastic, Brumar (poezie)

·                   Teodora Coman, Cîrtiţa de mansardă, Casa de Editură „Max Blecher“ (poezie)

·                   Anatol Grosu, Epistola din Filipeni, Casa de Editură „Max Blecher“ (poezie)

·                   Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Cartea Românească (critică)

·                   Justina Irimia, Ultimul tango la Buenos Aires, Humanitas (eseu)

·                   Victor Rizescu, Tranziţii discursive: despre agende culturale, istorie intelectuală şi onorabilitate ideologică după comunism, Corint (eseu)

·             Delia Ungureanu, Poetica Apocalipsei. Războiul cultural în revistele literare româneşti (1944-1947), Editura Universităţii Bucureşti (critică).

Restul nominalizărilor, pe site-ul revistei Observator cultural.

Read more...

Sorin Despot citind din "Aer cu diamante" şi "Frânghia înflorită"

Sorin Despot mi-a făcut bucuria de a citi, undeva "deasupra cimitirului", cum scrie în prezentarea de pe YouTube a clipului, un text din Frânghia înflorită alături de minunatul poem al lui Florin Iaru, Aer cu diamante.
Inutil să mai spun că Sorin se dovedeşte nu numai un excelent poet, ci şi un remarcabil performer.
Ar fi o excelentă afacere dacă l-aş putea convinge să semnăm un contract prin care el să-mi citească textele la toate festivalurile/recitalurile la care sunt invitat. Îmi lipseşte doar capitalul de pornire. :)
Mulţumesc, Sorin.

Read more...

Petiţia "Adio, ICR!", activă încă o săptămână

Într-o săptămână, petiţia "Adio, ICR!" a strâns 424 de semnături.
O să mai stea deschisă încă o săptămână, apoi o s-o trimit oficial autorităţilor.

Cine vrea, poate aşadar s-o semneze încă AICI.

Read more...

De ce-mi place mie aşa de tare Terorista

Iată de ce-mi place mie Terorista aşa de tare.

Fiindcă, scriind despre unul dintre cele mai bune debuturi ale ultimilor ani (Andrei Dosa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, Tracus Arte, 2011), produce en passant în două fraze un excelent ghid practic de citire a poeziei, de dat oricărui cititor nespecialist ca să vadă "cam care-i treaba cu poezia". Concis şi clar ca lumina zilei. (Şi a poeziei).

Iată, aşadar, extrasul din cronica Teroristei:

Până la urmă orice volum de poezie despre care se vorbeşte (dar într-un mediu cultural OK, atenţie!) e o ocazie numai bună, pentru toată lumea, nu doar pentru mine, de aerisit creierul – cu ajutorul internetului, gimnastica asta cerebrală e acum la îndemâna oricui, v-o recomand chiar dacă n-aţi mai frecventat vreun poet de la orele obligatorii din liceu. Nu e greu, credeţi-mă: poţi să porneşti de oriunde, de la un articol dintr-o revistă literară, de la un site colectiv de poezie, de la titularii vreunui premiu important, de la un festival, de la o colecţie a unei edituri serioase. Citeşti cronici, vizitezi bloguri, eventual încerci texte postate pe net, până găseşti ceva care-ţi place, mai mult sau mai puţin la întâmplare. Se poate porni foarte bine de la poeţi minimalişti, care nu te pun să te stresezi prea tare ca să ghiceşti „ce-a vrut autorul să spună”. Într-o săptămână în care oricum freci menta pe net aiurea e exclus să nu găseşti, căutând aşa, fără stres, un poet care să te atragă.

Totul e să nu te aştepţi la orgasmul intelectual al vieţii tale din prima, OK? E suficient să fie o experienţăinteresantă, să găseşti una bucată plachetă care să nu te plictisească – e chiar ca în sex, abia în timp o să ajungi să ştii ce funcţionează la tine şi ce nu. Nu căuta capodopere, profunzimi nebănuite, comori de înţelepciune, metafore înălţătoare, că oricum, la început n-ai nici o şansă să le recunoşti, şcoala ţi-a spălat deja creierul, ţi-a pus pe undeva un dop care nu se dizolvă cu una, cu două. Caută ceva care să-ţi fie la îndemână, să-ţi dea o plăcere măruntă, una numai şi numai pentru tine, chiar dacă nu ţi se pare că ar fi vorba de „poezie adevărată”.

Read more...