sâmbătă, 23 martie 2013

Nora Iuga. O declaraţie & o reparaţie


Admirabila Nora Iuga tocmai a comis o nedreptate faţă de admirabila Nora Iuga. Iată, mai exact, despre ce tautologică, endogamă injustiţie e vorba: într-o cronică recentă din Observator cultural la excelenta portretistică literară a lui Nichita Danilov din Portrete fără ramă (Tracus Arte, 2012), în fapt o splendidă scrisoare îndrăgostită pe marginea cărţii lui Danilov, Nora scrie aşa: „ Nu ştiu exact cum te simţi tu acum printre confraţii tăi, dar eu, care am iubit tinerii dintotdeauna, încep să cred că ei, de fapt, nu pe mine mă iubesc, ci dragostea mea pentru ei, iar cărţile se pare că puţini mi le mai deschid. Sînt poate nedreaptă şi iremediabil îndrăgostită de mine. Da, sînt ultima mea pasiune. Cîte delicii spirituale îmi ofer singură... Ce rost are să-i trag de mînecă şi să le spun ‚Citiţi-mă!’, dacă limba mea n-o cunosc, nici gîndul meu, fiindcă şi gîndul tot în limbă se arată”.
Ecce injustitia! Am tresărit citind această frază, apoi am recitit-o, ca să fiu sigur c-o înţeleg bine. Da, spunea exact ce spunea: că noi, tinerii, nu-i mai deschidem cărţile, şi că astfel n-o iubim de fapt pe ea, ci dragostea ei pentru noi – adică tot pe noi înşine, într-un exerciţiu de narcisism mediat. Ei bine, mi-am spus, atunci poate că tot din narcisism i-au publicat în 2010 tinerii (Un Cristian şi Victor Jalbă, în speţă) reeditările celor două cărţi de poezie, Dactilografa de noapte şi Spitalul manechinelor, la Casa de Pariuri Literare; după cum acelaşi narcisism i-a făcut pe aceiaşi doi inimoşi editori să-i strângă postările de pe blog în Blogstory, tot la CDPL, în 2011.
Şi tot din narcisism, şi tot pentru că n-o iubesc cu adevărat, i-au reeditat Ana Toma şi Claudiu Komartin în 2012 la Casa de editură Max Blecher una dintre cele mai frumoase cărţi ale ei (şi ale anilor ’80 în general), Piaţa Cerului – pe care întâmplarea făcuse s-o termin de citit exact atunci când am căzut peste fraza atât de nedreaptă a Norei despre Nora; o carte fermecătoare şi ataşantă, şi mai ales foarte curajoasă, din care foarte tinerii poeţi experimentalişti de azi (şi sunt câţiva de tot buni – mă gândesc în primul rând la Radu Niţescu, Alex Văsieş, Vlad Pojoga, Deniz Otay, Ioana Vintilă, Cristina Jidveianu, Ana-Maria Lupaşcu, şi lista nu se închide aici – toţi, de altfel, admiratori declaraţi ai Norei) vor avea destule de învăţat.
Fiind aşadar sub impresia covârşitoare a Pieţei cerului, fireşte că inechitatea aplicată de Nora Norei mi s-a părut cu atât mai flagrantă. Încât primul meu gând a fost să mă reped la tastatură ca să-i scriu Norei o declaraţie de lector îndrăgostit de Piaţa cerului (şi de Săpunul lui Leopold Bloom, şi de Inima ca un pumn de boxeur, şi de..., şi de...). Apoi, gândindu-mă mai bine, mi-am zis că o şi mai convingătoare declaraţie (şi, în fond, poate chiar o reparaţie) ar fi să-i arăt Norei că nu numai că o citim, dar citim chiar şi ce se scrie despre ea; că suntem atenţi adică nu numai la destinul ei de fiinţă îndrăgostită de noi, ci şi la destinul cărţilor ei – de care suntem noi îndrăgostiţi.
Aşa încât o să transcriu pur şi simplu mai jos câteva pasaje din ce scrie un critic exemplar, anume Valeriu Cristea, despre Piaţa cerului a acestui scriitor exemplar care e Nora; iată pasajele cu pricina din Fereastra criticului (1987): „Sunt autori care parcă stau ‚ascunşi’, publică rar şi nu se pricep (în vreme ce alţii se pricep foarte bine) să atragă atenţia asupra lor. Când însă scot şi ei câte o carte ni se întâmplă nu o dată să constatăm că ea poate concura liniştit cu cele ale confraţilor despre care vorbim, ca să zic aşa, şi în somn. Din această categorie, a parcimonioşilor şi discreţilor, face în orice caz parte Nora Iuga... De un prozaism ferm, de o cruzime tăioasă, poezia Norei Iuga este în acelaşi timp de o rară îndrăzneală a inspiraţiei. Autoarea însăşi e o Cenuşăreasă ce reuşeşte – explozia spaţiului închis e în acest volum deosebit de spectaculoasă – să evadeze adesea din bucătărioara în care găseşte şi scrie în ‚piaţa cerului’, o piaţă a sufletelor de poeţi, desigur, acolo unde au loc marile baluri ale fanteziei. Piaţa cerului este o carte profundă, sinceră, curajoasă: ‚cine are curajul să-şi pună lacrima / sub microscop’, întreabă poeta care tocmai asta face în volumul ei de autoanaliză şi spovedanie – răscolitor în toate sensurile”.
Aş contrasemna oricând aceste rânduri ale lui Valeriu Cristea; după cum sunt convins că le-ar contrasemna atâţia alţi tineri, de la cei deja pomeniţi la alţii pe care-i cunosc sau ba. Aşa încât e limpede că n-are dreptate Nora să spună că nu-i cunoaştem limba – de vreme ce, după cum se vedem, cunoaştem (şi recunoaştem, şi ne recunoaştem în) limba ei, precum şi (în) limba celor ce au scris despre scrisul ei, admirându-l. Pasionaţii (şi pasionalii) literaturii vorbesc încă toţi aceeaşi limbă – limba care se aude şi în Piaţa Cerului, desigur.
Iată aşadar, dragă Nora, declaraţia & reparaţia.

2 comentarii:

claudiu komartin 24 martie 2013, 10:48  

subscriu, dac-o mai fi nevoie

Radu Vancu 24 martie 2013, 15:58  

Sigur că nu, dar sigur că da! :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS